SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 49468/99 prezentate de Francisco Javier DIAZ APARICIO împotriva Spaniei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la octombrie 2000 într-o cameră compusă din G. Ress, președintele A. Pastor Ridruejo, L. Caflisch, J. Makarczyk, V. Butkevych, N. Vajić, domnul Pellonp Agha, judecători și V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 8 iunie 1999 și înregistrată la 8 iulie 1999, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT recurentul este un resortisant spaniol, născut în 1964 și are reședința la Madrid. El exercită profesia de avocat pe lângă baroul din Madrid. Din 1990 până în 1993, reclamantul, în calitatea sa de avocat, a preluat apărarea juridică a dlui M.K. și E.S., două persoane acuzate de infracțiuni în compania altor coinculpați într-o procedură în fața Audiencia nacional. Prin hotărârea din 16 noiembrie 1993 Audiencia nacional i-a condamnat pe cei doi inculpați, precum și pe alți colegi acuzați la închisoare și la amenzi penale. Clienții reclamantului care nu dispuneau de mijloace pentru a-și plăti onorariile, acesta a prezentat la 17 ianuarie 1994 în fața Audiencia nacional un memoriu prin care se solicită punerea în aplicare a procedurii de verificare judiciară a cheltuielilor de judecată și prin care se solicită ca onorariile sale să fie percepute, în conformitate cu articolele 111 alineatul (4) din Codul penal și 241 și 242 din Codul de procedură penală, din fondurile confiscate în cadrul procedurii. La 23 ianuarie 1995, reclamantul a depus o memoriul la: Audiencia nacional Prin două decizii din 29 și 30 mai 1995, la a acceptat cererea reclamantului și a ordonat ca onorariile sale să fie plătite în primul rând, cu taxa pe bani în posesia clienților săi. Împotriva acestor decizii, procurorul public a prezentat o cale de atac, considerând că recuperarea amenzilor penale a preferat să plătească onorariile de avocat. printr-o decizie din 14 iulie 1995: la: Audiencia nacional prin scrisoarea din 15 ianuarie 1996, reclamantul s-a plâns la adresa: audiencia nacional de întârzierea în executarea deciziei sale din 14 iulie 1995. La 20 martie 1996, reclamantul a formulat o acțiune la adresa: în fața Tribunalului Constituțional, acuzându-se de executarea hotărârilor pronunțate și subminând încălcarea dreptului la un proces echitabil într-un termen rezonabil garantat prin art. 24 din Constituție. Prin o decizie din 7 noiembrie 1996, Tribunalul Constituțional a declarat admisibil recursul d înmânarea înscrisurilor din dosar. De asemenea, el a atribuit procedurii celelalte părți care au participat la litigiul de fond în fața tribunalului audiencia nacional La 15 septembrie 1997, Tribunalul Constituțional l-a invitat pe reclamant, precum și pe procurorul public să-și prezinte observațiile scrise. La 3 octombrie 1997, reclamantul și-a prezentat observațiile. La 15 octombrie 1997, ministerul public și-a prezentat avizul în care a ajuns la concluzia încălcării articolului 24 din Constituție. În decembrie 1997, Tribunalul Constituțional a respins acțiunea din partea Tribunalului privind plata onorariilor sale. printr-o hotărâre din 22 martie 1999, Tribunalul Constituțional a respins recursul din partea Tribunalului, în special din următoarele motive: Din examinarea procedurii, rezultă că, în primul rând, durata în cauză constă în mod concret în termen de șase luni de la data ultimei hotărâri judecătorești prin care se confirmă acordul de plată a onorariilor profesionale ale avocatului cu banii reținuți acuzaților până la data la care reclamantul a depus plângerea în fața instanței de întârziere. În acest sens, trebuie adăugat un nou termen de două luni de la plângerea anterioară până la introducerea recursului d Audiencia nacional , referindu-se în mod concret la dosarul mare (20 volume), la domeniul de aplicare al cronologiei actelor de procedură de cameră (compusă de 9 dosare) și chiar la domeniul de aplicare (4 dosare). (...) aplicarea criteriilor de jurisprudență (...) ne conduce la concluzia că, în momentul introducerii acțiunii de recurs din , nu s-a produs o perioadă de timp neconstituțională semnificativă din punct de vedere constituțional (...) După ce a primit comunicarea cererii, guvernul pârât, în observațiile sale scrise, furnizează ca document complementar o decizie de la l din 31 mai 2000, pronunțată la cererea agentului guvernului în fața Curții, cu privire la acțiunea prezentată de reclamant în executarea hotărârilor din 29 și 30 mai 1995. Decizia de la l a Audiencia nacional din 31 mai 2000 declară următoarele: □ După revizuirea deciziilor la care se face referire, trebuie subliniat faptul că în aceste decizii s-a convenit să se plătească onorariile prezentate de avocatul Francisco Javier Diaz Aparicio, cu condiția să existe bani puși la dispoziția clienților săi. În acest caz, acesta era cunoscut că la momentul deținerii acuzaților M.M.K. și E.S., nu li s-a confiscat nici o sumă de bani, așa cum rezultă de la literele (l) și (p) din faptele dovedite ale hotărârii, care a fost notificată în mod corespunzător părților, astfel încât nu a fost posibil să se execute deciziile la care se face referire. În cele din urmă, nu trebuie să uităm că această instanță l-a informat verbal pe avocat cu privire la posibilitatea de a plăti onorariile pe care le-a plătit clienților săi în lipsă de bani. Din aceste motive, deciziile erau inexecutive (...) Dreptul intern relevant Codul penal art. 111 În cazul în care bunurile persoanei condamnate ar fi insuficiente pentru a face față tuturor responsabilităților pecuniare, ordinul de preferință pentru plată va fi următorul (...) 4. Alte cheltuieli și cheltuieli de judecată, inclusiv cele legate de apărarea pârâtului, fără preferință între cei interesați. 5. L Cheltuielile și cheltuielile de judecată constau în (...) (3) Plata onorariilor datorate avocaților și experților. (...) art. 242 (...) Mărturisitorii și avocații care au reprezentat și apărat părțile (...) vor putea solicita (...) plata drepturilor lor, a onorariilor și a compensațiilor de la judecător sau de la instanța care a avut loc în instanță. (...) Onorariile avocaților și experților se vor justifica prin nota de plată a cheltuielilor de judecată (...) DIN PARTEA reclamantului se va plânge de durata procedurii de plată a cheltuielilor sale de avocatură. El subliniază că, de la numirea sa ca avocat al inculpaților în 1990 până în prezent, aproape zece ani au trecut, în timp ce onorariile sale nu au fost plătite. 6 alin. (1) din Convenție, a cărei parte relevantă se citește după cum urmează Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul consideră că procedura în litigiu nu se referă la o contestație privind drepturile și obligațiile civile ale reclamantului sau la o acuzație în materie penală îndreptată împotriva acestuia. Prin urmare, art. 6 alin. (1) nu se aplică. Reclamantul nu se pronunță asupra acestei chestiuni. Curtea constată că procedura în litigiu se referea la executarea unei creanțe judecătorești prezentate, în conformitate cu art. 111 alin. (4) din Codul penal și 241 și 242 din Codul de procedură penală, de către reclamant în calitatea sa de avocat al a două persoane acuzate de penalitate. Reclamantul solicita plata onorariilor sale prin intermediul unei taxe pe fondurile confiscate în cadrul procedurii penale în cursul căreia își exercitase funcția de consilier. Curtea constată că, prin două decizii din 29 și 30 mai 1995, Curtea constată că, prin intermediul a două decizii din 29 și 30 mai 1995, a acceptat cererea reclamantului și a ordonat ca onorariile sale să fie plătite în primul rând, cu taxa pe banii reținuți clienților săi. Aceste decizii au fost confirmate printr-o decizie a Audiencia nacional din 14 iulie 1995. Având în vedere caracterul patrimonial și personal al procedurii diligente a reclamantului, Curtea consideră că aceasta avea în mod clar un în sensul art. 6 alin. (1) din Convenție (a se vedea nr. 30544/99, García Ruiz c. Spania, dec. 24.2.1997). Pe fond, guvernul insistă asupra complexității procesului penal inițial al cererii reclamantului și subliniază că nici un ban nu a fost confiscat de la M.K. și E.S., clienții reclamantului, astfel încât să nu i se poată plăti onorariile pe fonduri inexistente. În acest sens, el subliniază că, în conformitate cu decizia Audiencia nacional din 31 mai 2000, reclamantul a fost informat oral cu privire la faptul că: nu a fost confiscat niciun ban de la clienții săi. Reclamantul contestă teza guvernului. În primul rând, acesta nu poate doar să-și exprime surprinderea în fața deciziei din 31 mai 2000 de a pronunța la cererea unei persoane care nu era parte la procedura în litigiu și care nu i-a fost comunicată. În al doilea rând, el contestă în mod oficial conținutul acestuia. Pe de o parte, el neagă că a fost informat oral cu privire la existența unor fonduri confiscate care să îi permită să-și plătească onorariile; pe de altă parte, ar fi fost cel puțin surprinzător că o instanță se pronunță oral asupra unei astfel de chestiuni. În plus, și chiar dacă această întrebare nu constituie obiectul prezentei cereri, el subliniază că, după hotărârea de condamnare din 16 noiembrie 1993 a audienciei nacionale din 16 noiembrie 1993, reiese în mod clar că sumele de bani au fost confiscate, în cazul în care acest lucru este valabil pentru M.K. sau E.S., cel puțin pentru alți coinculpați, fără ca hotărârea să precizeze dacă aceste sume de bani le aparțineau sau nu. Reclamantul atrage atenția asupra faptului că cererea sa nu se referă la existența sau nu a unor fonduri confiscate care să permită plata onorariilor sale, ci la încălcarea dreptului său la audierea cauzei sale într-un termen rezonabil, în conformitate cu art. 6 alineatul (1) din convenție, ceea ce consideră că nu a fost cazul. Curtea constată că cauza recurentului se referă la durata procedurii care a început la 17 ianuarie 1994 și se încheie la 22 martie 1999 prin hotărârea Tribunalului Constituțional. Prin urmare, aceasta a durat cinci ani, două luni și cinci zile. Curtea consideră că, având în vedere criteriile stabilite de jurisprudența organelor Convenției în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, acest Õ trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECURSAREA RECEVALABILĂ, toate mijloacele de fond rezervate. Vincent Berger Georg Ress Modululer Președintele
de la requête n° 49468/99
présentée par Francisco Javier DIAZ APARICIO
contre l’Espagne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le
12
octobre 2000 en une chambre composée de
M.
président
,
M.
M.
M.
M.
M
me
M.
juges
,
et de
M.
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 8 juin 1999 et enregistrée le 8 juillet 1999,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant espagnol, né en 1964 et résidant à Madrid. Il exerce la profession d’avocat auprès du barreau de Madrid.
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
De 1990 à 1993, le requérant, en sa qualité d’avocat, prit en charge la défense juridique de M.M.K. et E.S., deux personnes accusées au pénal en compagnie d’autres coaccusés dans une procédure devant l’
Audiencia nacional
. Par un arrêt du 16
novembre 1993, l’
Audiencia nacional
condamna les deux
accusés ainsi que d’autres coaccusés à des peines de prison et à des amendes pénales. Les clients du requérant n’ayant pas de moyens pour payer ses honoraires, celui-ci présenta le 17 janvier 1994 devant l’
Audiencia nacional
un mémoire sollicitant la mise en œuvre de la procédure de vérification judiciaire de dépens et demandant que ses honoraires soient prélevés, conformément aux articles 111 § 4 du code pénal et 241 et 242 du code de procédure pénale, sur les fonds saisis dans le cadre de la procédure.
Le 23 janvier 1995, le requérant adressa un mémoire à l’
Audiencia nacional
en demandant que l’on procède au plus vite à la vérification judiciaire des dépens.
Par deux décisions des 29 et 30 mai 1995, l’
Audiencia nacional
fit droit à la demande du requérant et ordonna que ses honoraires lui soient payés au premier rang, moyennant prélèvement sur l’argent saisi à ses clients. Contre ces décisions, le ministère public présenta un recours, estimant que le recouvrement des amendes pénales avait préférence sur le paiement des honoraires d’avocat. Par une décision du 14 juillet 1995, l’
Audiencia nacional
confirma ses premières décisions et rejeta le recours du ministère public.
Par une lettre du 15 janvier 1996, le requérant se plaignit auprès de l’
Audiencia nacional
du retard dans l’exécution de sa décision du 14 juillet 1995.
Le 20 mars 1996, le requérant forma un recours d’
amparo
devant le Tribunal constitutionnel en se plaignant de l’inexécution des jugements rendus et en alléguant la violation du droit à un procès équitable dans un délai raisonnable garanti par l’article 24 de la Constitution. Par une décision du 7 novembre 1996, le Tribunal constitutionnel déclara recevable le recours d’
amparo
et demanda à l’
Audiencia nacional
la remise des pièces du dossier. Il assigna également à la procédure les autres parties ayant participé au litige au fond devant l’
Audiencia nacional
. Le 15 septembre 1997, le Tribunal constitutionnel invita le requérant ainsi que le ministère public à présenter leurs observations écrites. Le 3 octobre 1997, le requérant présenta ses observations. Le 15 octobre 1997, le ministère public présenta son avis dans lequel il concluait à la violation de l’article 24 de la Constitution. Le 12
décembre 1997, l’avoué S.G.B., assigné par le Tribunal, présenta ses observations concernant le paiement de ses honoraires.
Par un arrêt du 22 mars 1999, le Tribunal constitutionnel rejeta le recours d’
amparo
, notamment aux motifs suivants
:
«
De l’examen de la procédure, il ressort que, premièrement, la durée alléguée consiste concrètement dans le délai de six mois allant de la date de la dernière décision judiciaire confirmant l’accord de paiement des honoraires professionnels de l’avocat avec l’argent saisi aux accusés jusqu’à la plainte par le requérant devant l’organe judiciaire du retard. A cela, il convient d’ajouter un nouveau délai de deux mois depuis la plainte antérieure jusqu’à l’introduction du recours d’
amparo
. Ce faisant, la totalité du retard est de huit mois au moment où l’
amparo
nous est demandé. D’autre part, la complexité de la cause pénale ayant donné lieu aux décisions en question est manifeste. Cela est démontré par la remise des actes de la procédure par l’
Audiencia nacional
, faisant référence concrète au volumineux dossier (20 volumes), à l’étendue de la chronologie des actes de procédure de chambre (composée de 9 dossiers) et même à l’étendue de la procédure d’exécution (4
dossiers).
(...) l’application des critères de jurisprudence (...) nous amène à conclure que, au moment de l’introduction du recours d’
amparo
, aucune durée indue constitutionnellement significative ne s’était produite (...)
»
Après avoir reçu communication de la requête, le gouvernement défendeur, dans ses observations écrites, fournit comme document complémentaire une décision de l’
Audiencia nacional
du 31 mai 2000, rendue à la demande de l’agent du Gouvernement devant la Cour, relative au recours présenté par le requérant en exécution des décisions des 29 et 30 mai 1995. La décision de l’
Audiencia nacional
du 31 mai 2000 déclare ce qui suit
:
« Après réexamen des décisions auxquelles il est fait référence, il convient de souligner que dans ces décisions il est convenu du paiement des honoraires présentés par l’avocat Francisco Javier Diaz Aparicio pour autant qu’il y ait de l’argent saisi à ses clients. Dans le présent cas, il était notoire qu’au moment de la détention des accusés M.M.K. et E.S., aucune somme d’argent ne leur fut saisie comme il découle des alinéas L) et P) des faits prouvés du jugement, dûment notifié aux parties, de sorte qu’il n’a pas été possible d’exécuter les décisions auxquelles il est fait référence.
Enfin, il convient de ne pas oublier que ce tribunal informa oralement l’avocat de l’impossibilité de régler les honoraires qu’il réclamait en l’absence d’argent saisi à ses clients.
Pour ces motifs, les décisions étaient inexécutables (...)
»
B.
Le droit interne pertinent
Code pénal
Article 111
«
Dans le cas où les biens de la personne condamnée seraient insuffisants pour faire face à toutes les responsabilités pécuniaires, l’ordre de préférence pour le paiement sera le suivant
:
(...)
4.Las autres frais et dépens de procédure, y compris ceux de la défense de l’accusé, sans préférence entre les intéressés.
(...)
»
Code de procédure pénale
Article 241
«
Les frais et dépens de procédure consistent dans
:
(...)
3.Le paiement des honoraires échus aux avocats et experts.
(...)
»
Article 242
«
(...)
Les avoués et avocats ayant représenté et défendu les parties (...) pourront exiger (...) le paiement de leurs droits, honoraires et indemnisations auprès du juge ou tribunal ayant connu de l’affaire.
(...)
Les honoraires des avocats et experts se justifieront moyennant notes d’honoraires (...)
».
Le requérant se plaint de la durée de la procédure en paiement de ses honoraires d’avocat. Il souligne que, depuis sa désignation en tant qu’avocat des accusés en 1990 jusqu’à ce jour, presque dix ans se sont écoulés alors que ses honoraires n’ont
toujours pas été payés. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention dont la partie pertinente se lit comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (... qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
Le Gouvernement estime d’emblée que la procédure litigieuse ne porte pas sur une contestation sur des «
droits et obligations de caractère civil
» du requérant ni n’a trait à une accusation en matière pénale dirigée contre lui. Partant, l’article 6 § 1 n’est pas applicable.
Le requérant ne se prononce pas sur cette question.
La Cour constate que la procédure litigieuse portait sur l’exécution d’une créance d’honoraires présentée, conformément aux articles 111 § 4 du code pénal et 241 et 242 du code de procédure pénale, par le requérant en sa qualité d’avocat de deux personnes accusées au pénal. Le requérant sollicitait le paiement de ses honoraires par le biais d’un prélèvement sur les fonds saisis dans le cadre de la procédure pénale au cours de laquelle il avait exercé ses fonctions de conseil. La Cour constate que par deux décisions des 29 et 30 mai 1995, l’
Audiencia nacional
fit droit à la demande du requérant et ordonna que ses honoraires lui soient payés au premier rang, moyennant prélèvement sur l’argent saisi à ses clients. Ces décisions furent confirmées par une décision de l’
Audiencia nacional
du 14 juillet 1995.
Eu égard au caractère patrimonial et personnel de la procédure diligentée par le requérant, la Cour estime que celle-ci revêtait indubitablement un «
caractère civil
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention (cf. n° 30544/99, García Ruiz c. Espagne, déc. 24.2.1997). Partant, cette disposition est applicable en l’espèce.
Sur le fond, le Gouvernement insiste sur la complexité du procès pénal à l’origine de la demande du requérant. Par ailleurs, il souligne qu’aucun argent ne fut saisi à M.M.K. et E.S., clients du requérant, de sorte qu’il était impossible de lui régler ses honoraires sur des fonds inexistants. A cet égard, il fait remarquer que, d’après la décision de l’
Audiencia nacional
du 31 mai 2000, le requérant fut informé oralement du fait qu’aucun argent n’avait été saisi à ses clients.
Le requérant conteste la thèse du Gouvernement. En premier lieu, il ne peut qu’exprimer sa surprise devant la décision de l’
Audiencia nacional
du 31 mai 2000, décision rendue à la demande d’une personne qui n’était pas partie à la procédure litigieuse et qui ne lui pas été communiquée. En second lieu, il en conteste formellement le contenu. D’une part, il nie avoir été informé oralement de l’inexistence de fonds saisis permettant de lui payer ses honoraires. D’ailleurs, il aurait été pour le moins surprenant qu’une juridiction se prononce oralement sur une telle question. En outre, et même si cette question ne constitue pas l’objet de la présente requête, il souligne que, d’après l’arrêt de condamnation de l’
Audiencia nacional
du 16 novembre 1993, il ressort
clairement que des sommes d’argent furent saisies, si ce n’est à M.M.K. ou à E.S., du moins à d’autres coaccusés, sans que le jugement ne spécifie si ces sommes d’argent leur appartenaient ou non.
Le requérant attire l’attention sur le fait que sa requête ne concerne pas la question de l’existence ou non de fonds saisis permettant de payer ses honoraires mais sur la violation de son droit à ce que sa cause soit entendue dans un délai raisonnable conformément à l’article 6 § 1 de la Convention, ce qu’il estime n’avoir pas été le cas.
La Cour constate que le grief du requérant porte sur la durée de la procédure qui a débuté le 17 janvier 1994 et s’est terminée le 22 mars 1999 par l’arrêt du Tribunal constitutionnel. Elle a donc duré cinq ans, deux mois et cinq jours.
La Cour estime qu’à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de «
délai raisonnable
» (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
, tous moyens de fond réservés.
Vincent Berger
Georg Ress
Greffier
Président