PERHIRIN ET AUTRES contre la FRANCE

PERHIRIN ET AUTRES contre la FRANCE (CtEDO, 2000)

A DOUA SECȚIUNE

DECIZIE PARȚIALĂ

PRIVIND ADMISIBILITATEA

a cererii nr. 44081/98

prezentate de Jean PERHIRIN și alții

împotriva Franței

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a doua secțiune), în ședință de

23 martie 2000 alcătuită din

D.

C.L.

Rozakis

,

președinte

,

D.

M.

Fischbach

,

D.

B.

Conforti

,

D.

G.

Bonello

,

D.

J.-P.

Costa

,

D-na

V.

Strážnická

,

D-na

M.

Tsatsa

-

Nikolovska

,

judecători

,

și din

D.

E.

Fribergh

,

grefier

de secțiune

,

Având în vedere cererea sus-menționată introdusă devant Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 8 mai 1997 și înregistrată la 26 octombrie 1998,

Având în vedere art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea,

După deliberare, adoptă următoarea decizie

:

FAPTE

Reclamantul inițial este un cetățean francez născut în 1939 și rezident în Plozévet (Franța).

Cei douăzeci și nouă de alți reclamanți, a căror listă este anexată prezentei decizii, l-au împuternicit pe D. Perhirin pentru a asigura apărarea intereselor lor la Curte.

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează.

A.

Circumstanțele particulare ale cazului

Reclamanții sunt agricultori a căror exploatație se află pe întreg sau parțial pe comuna Plozévet, în departamentul Finistère.

Reclamanții au contestat devant instanțele administrative ordinele prefectului acestui departament care fixează (în special) baza de calcul a cotizațiilor datorate în cadrul regimului de protecție socială a persoanelor independente din profesiile agricole, pentru anii 1987 până la 1994 (a se vedea mai jos). Ei criticau în esență faptul că aceste ordine prevedeau că această bază de calcul era constituită din venitul cadastral al suprafețelor exploatate și omitea aplicarea acestui venit de un coeficient de adaptare în funcție de tipul de cultură sau de regiunea naturală sau de comună. În acest sens, ei subliniază că terenurile din Plozévet au fost clasificate în 1947 ca fiind de cultura intensivă a legumelor timpurii cu randament ridicat și că această clasificare era depășită, în măsura în care terenurile lor erau în prezent supuse altor tipuri de exploatații, ceea ce făcea ca veniturile cadastrale ale comunei să fie supra-evaluate. Ei deduceau din aceasta că sistemul instituit prin ordinele avea ca consecință încălcarea capacității lor reale de plată și determina impunerea asupra lor de cotizații sociale substanțial mai mari decât ar fi trebuit;

conform spuselor lor, pentru a remedia situația, ordinele respective ar fi trebuit, așa cum permitea codul rural, să prevadă că venitul cadastral ar fi afectat de un coeficient de adaptare permițând luarea în considerare a realității situației lor.

Devant instanțele administrative, reclamanții au susținut deci că prefectul a comis o eroare evidentă de apreciere omițând să fixeze un asemenea coeficient. Argumentând în plus că, în consecința sistemului instituit, ei trebuia să suporte cheltuieli sociale de o valoare exagerată, lipsită de justificare economică și net superioare celor impuse exploatanților din alte comune din Finistère, ei denunțau o încălcare a principiului egalității devant sarcinile publice.

1.

Prima procedură (privind ordinele adoptate de la 1987 la 1990)

La 27 octombrie 1987, reclamantul inițial l-a sesizat pe tribunalul administrativ din Rennes cu o cerere de anulare a ordinului prefectului din Finistère din 1

septembrie 1987, fixând în special baza de calcul a cotizațiilor datorate regimului de protecție socială a persoanelor independente din profesiile agricole pentru anul 1987. La 14 aprilie 1988, ceilalți reclamanți, cu excepția D-nelor Le Goff Marie și Yvonne, au depus o cerere de intervenție.

Reclamanții, cu excepția D-nelor Le Goff Marie și Yvonne, au procedat în același mod la 10

octombrie 1988, 30 octombrie 1989 și 27 decembrie 1990 privind ordinele sus-menționatelor prefect din 17

august 1988, 24 august 1989 și 26 octombrie 1990, fixând aceeași bază de calcul pentru anii 1988, 1989 și 1990. Cererea lor din 27 decembrie 1990 tindea în plus la anularea unui alt ordin al aceluiași prefect, din 26 octombrie 1990, fixând rata cotizației de solidaritate pentru

1990.

Prin sentința din 17 aprilie 1991, tribunalul administrativ a reunit cererile și le-a respins

: reamintind că în conformitate cu art. 1063 din codul rural, baza de calcul sus-menționată era fixată de prefect «

pe propunerea comitetului departamental al prestaților sociale agricole

» și că comitetul din Finistère «

nu propusese prefectului acestui departament aplicarea unor coeficienți de reducere a bazei de calcul a cotizațiilor sus-menționate în comuna Plozévet

», el a hotărât în special că prefectul «

era obligat să nu aplice asemenea coeficienți

».

La 17 iunie 1991, reclamanții, cu excepția D-nelor Le Goff Marie și Yvonne, l-au sesizat pe Consiliul de Stat cu o cerere tendând la anularea sentinței din 17 aprilie 1991 precum și, pentru depășirea puterilor, a ordinelor prefectorale litigioase

; ei au depus o cerere suplimentară la 16 octombrie 1991.

Prin decizia din 17 martie 1997, instanța administrativă superioară a respins cererea. Asemenea tribunalului administrativ, ea a hotărât că, în virtutea textelor atunci aplicabile, prefectul era obligat de decizia comitetului departamental al prestaților agricole de a nu propune, pentru calculul cotizațiilor din 1987, 1988 și 1989, aplicarea unui coeficient de corectare la venitul cadastral real al exploatațiilor din comuna Plozévet. Aceste texte fiind ulterior modificate în vederea conferării prefectului unui putere mai larg, Consiliul de Stat a examinat pe fond mijloacele reclamanților în ceea ce privea ordinul din 26 octombrie 1990

; el a considerat totuși că prin adoptarea acestui din urmă ordin fără aplicarea unui coeficient de corectare, prefectul nu a comis o eroare evidentă în aprecierea valorii agricole a exploatațiilor comunei din 1990.

2.

A doua procedură (privind ordinele adoptate de la 1991 la 1994)

a)

Devant tribunalul administrativ din Rennes

i)

Procedura privind ordinele prefectorale din 18 octombrie 1991, 23

septembrie 1992 și 22 octombrie 1993

La 3 februarie 1992, opt din reclamanți (MM. Jean Perhirin, Georges Burel, Alexis

Guenguen, Pierre Le Dem, Jean Marcel Le Gouill și Henri Sclaminec, și D-nele

Yvonne

Le Goff și Marie-Thérèse Le Gouill) l-au sesizat pe tribunalul administrativ din Rennes cu o cerere de anulare a două ordine ale prefectului din Finistère din 18 octombrie 1991 fixând, pentru anul 1991, în special baza de calcul a cotizațiilor datorate regimului de protecție socială a persoanelor independente din profesiile agricole.

La 11 ianuarie 1993 și 17 ianuarie 1994, nouă din reclamanți (MM. Jean Perhirin, Georges Burel, Jean Cabillic, Alexis Gueguen, Pierre Le Dem și Alain Le Floch, și D-nele Yvonne Le Goff, Marguerite Le Quere și Marie-Thérèse Le Gouill) l-au sesizat pe același tribunal cu cereri de anulare a ordinelor prefectorale din 23 septembrie 1992 și 22

octombrie 1993, fixând baza de calcul sus-menționată pentru anii 1992 și 1993.

Prin sentința din 5 aprilie 1995, tribunalul a reunit cererile și le-a respins. El a considerat, pe de o parte, că prefectul era obligat de propunerea comitetului departamental al prestaților sociale agricole de a nu institui coeficienți de repartiție pentru comuna Plozévet și, pe de altă parte, că ordinele nu erau înțesate de nici o eroare evidentă de apreciere, nu încălcau principiul egalității devant sarcinile publice, nu lipseau de bază legală și nu fuseseră adoptate pe baza unor fapte material inexacte.

La 6 iunie 1995, acești reclamanți l-au sesizat pe Consiliul de Stat cu o cerere tendând la anularea sentinței din 5 aprilie 1995 precum și, pentru depășirea puterilor, a ordinelor din 1991, 1992 și 1993. Ei au depus o cerere suplimentară la 29 septembrie 1995.

ii) Procedura privind ordinul prefectoral din 9 noiembrie 1994

La 21 decembrie 1994, D. Perhirin l-a sesizat pe tribunalul administrativ din Rennes cu o cerere de anulare a ordinului din 9 noiembrie 1994 prin care prefectul din Finistère fixa, pentru anul 1994, în special baza de calcul a cotizațiilor datorate regimului de protecție socială a persoanelor independente din profesiile agricole. Prin sentința din 18 octombrie 1995, motivată identic cu sentința din 5 aprilie 1995 (mai sus), tribunalul a respins cererea sa.

La 27 noiembrie 1995, D. Perhirin l-a sesizat pe Consiliul de Stat cu o cerere tendând la anularea acestei sentințe precum și, pentru depășirea puterilor, a ordinului litigios.

b)

Devant Consiliul de Stat

Prin decizia din 29 decembrie 1997, instanța administrativă superioară a reunit cererile și le-a respins. Ea a considerat că, deși prefectul nu era obligat să urmeze opinia comitetului departamental, din dosarul cauzei nu rezulta că, prin adoptarea ordinelor litigioase fără aplicarea unui coeficient de corectare, a comis o eroare de drept sau o eroare evidentă în aprecierea valorii agricole a exploatațiilor comunei Plozévet

; ea a adăugat că, în aceste condiții, nu încălcaseseră nici principiul egalității cetățenilor devant sarcinile publice. Decizia efectuează o recapitulare a dispozițiilor legale aplicabile, în termenii următori

:

«

Considerând, pe de o parte, că în virtutea articolelor 1063 și 1125 din codul rural, în redacția aplicabilă respectiv până la 31 decembrie 1993 și până la 31 decembrie 1991, și a articolului

62

‑

I al legii [nr. 90-85] din 23 ianuarie 1990 cotizațiile datorate pentru acoperirea cheltuielilor de prestații familiale și asigurări pentru bătrânețe agricole variază, acestea din urmă parțial doar din 1

ianuarie 1990 și în limita unui plafon, în funcție de importanța și natura exploatațiilor sau afacerilor în condiții determinate, în conformitate cu dispozițiile unui decret adoptat la raportul ministrului Agriculturii și al ministrului încărcat cu Bugetul, de prefect, pe propunerea unui comitet departamental al prestaților sociale agricole instituit prin ordin al ministrului Agriculturii

; că în caz de nefuncționare a comitetului respectiv, reprezentantul Statului în departament îi supune pentru aviz proiecte de hotărâri

; că în conformitate cu art. 1003-11, 2

e

alinea, din codul rural în redacția rezultată din legea din 23 ianuarie 1990

: «

pentru repartiția acestor cotizații în interiorul departamentului, reprezentantul Statului în departament poate ține seama, pe propunerea comitetului departamental al prestaților sociale agricole, de orice dată de natură economică referitoare la rentabilitatea exploatației. În caz de nefuncționare a comitetului departamental al prestaților sociale agricole, reprezentantul Statului în departament îi supune pentru aviz proiecte de hotărâri

»

;

Considerând, pe de altă parte, că art. 1106-6 din același cod, în redacția în vigoare la data ordinelor ataccate, dispune cu privire la regimul agricol de asigurare pentru sănătate că

: «

cuantumul cotizațiilor datorate pentru acoperirea riscurilor care trebuie neapărat asigurate în aplicarea prezentului capitol la titlul beneficiarilor definiți în art. 1° la 5° din I al articolului 1106-1 variază în funcție de importanța venitului cadastral al exploatației. Acest cuantum este fixat printr-un decret adoptat la raportul ministrului Agriculturii și al ministrului Economiei și Finanțelor, după consultarea secției asiguării pentru sănătate, maternitate, invaliditate și asiguării pentru bătrânețe a membrilor independenți din profesiile agricole din consiliul superior al prestaților sociale agricole. Venitul cadastral luat în considerare este venitul cadastral real al exploatației, după aplicarea coeficientului de adaptare fixat prin decretul prevăzut mai sus și, eventual, a coeficienților pe tip de cultură sau pe regiunea naturală fixi prin ordin al reprezentantului Statului în departament. Cu toate acestea, pentru persoanele supuse taxării la titlu de o activitate altă decât punerea în valoare a terenurilor și pentru anumite categorii de producători definite prin decretul menționat în alieneele anterioare, venitul cadastral luat în considerare este un venit cadastral teoretic fixat prin ordin al ministrului Agriculturii sau, prin delegație din partea acestuia, prin ordin al reprezentantului Statului în departament

»

; că art. 4 din decretul din 3 iunie 1952, aplicabil în materie de alocații familiale agricole, în redacția rezultată din decretul nr. 86-596 din 14 martie 1986, la care trimite decretul nr. 60-1483 din 30

decembrie 1960 în materie de cotizație de asigurare pentru bătrânețe agricole, prevede că «

baza de calcul a cotizațiilor datorate cu titlu de punere în valoare a terenurilor este constituită din venitul cadastral real corectat sau din venitul cadastral teoretic prevăzuți la art. 1106-6 din codul rural

»

; că în sfârșit, rezultă din dispozițiile articolului 63 al legii din 23 ianuarie 1990 că din 1

ianuarie 1990, baza de calcul a cotizațiilor de asigurare pentru sănătate este compusă din două elemente, primul determinat în conformitate cu modalitățile prevăzute la art. 1106-6 din codul rural, al doilea calculat în funcție în special de veniturile profesionale ale șefului exploatației

;

Considerând că rezultă din ansamblul acestor dispoziții că baza de calcul a cotizațiilor regimului agricol de asigurare pentru sănătate, la data ordinelor ataccate, a regimului agricol de asigurare pentru bătrânețe până la 31 decembrie 1991, în conformitate cu art. 62-I al legii din 23 ianuarie 1990, și a regimului agricol de alocații familiale până la 1 ianuarie 1994, în conformitate cu dispozițiile combinate ale articolului 1

al legii sus-menționate din 31 decembrie 1991 și al articolului 67 II și III al legii din 1

februarie 1995 de modernizare a agriculturii este constituită cel puțin parțial și cu excepția ceea ce privește persoanele definite prin alineul 4 al articolului 1106-6 din codul rural, din venitul cadastral real al exploatației, afectat de un coeficient de adaptare fixat prin decret și, eventual de coeficienți pe tip de cultură sau pe regiunea naturală fixi prin ordin al prefectului

».

La 10 februarie 1998, D. Perhirin l-a sesizat pe Consiliul de Stat cu o cerere tendând la revizuirea deciziei din 29 decembrie 1997 și la anularea pentru depășirea puterilor a ordinelor din 1991, 1992, 1993 și 1994. Prin decizie din 17 martie 1999, instanța administrativă superioară a declarat această cerere inadmisibilă pe motiv că nu fusese prezentată prin intermediul unui avocat la Consilii, atunci când acesta este obligatoriu pentru un asemenea recurs.

B.

Dreptul intern relevant

art. 75 din ordonanța nr. 45-1708 din 31 iulie 1945 privind Consiliul de Stat, modificat prin legea nr. 91-637 din 10 iulie 1991, este redactat după cum urmează

:

«

Recursul în revizuire împotriva unei hotărâri contradictorii a Consiliului de Stat poate fi prezentat doar în trei cazuri

: dacă a fost pronunțată pe bază de acte false, dacă partea a fost condamnată din lipsă de prezentare a unei piese decisive care era reținută de adversarul său, sau dacă hotărârea a intervenit fără ca să fi fost respectate dispozițiile articolelor 3, 36, 38, 39, 66 (§ 1

), 67 și 68 ale prezentei ordonanțe

».

Articolele 3 și 36 au fost abrogate prin decretul nr. 63-766 din 30 iulie 1963. Articolele 38 și 39 privesc alcătuirea secției contencios și a adunării plenare a Consiliului de Stat, articolele 66 și 67, ținerea ședințelor, și art. 68, modalitățile deciziilor Consilului de Stat statuând în materie contencios.

PRETENȚII

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții se plâng de durata și de lipsa de echitate a procedurilor.

Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, ei se mai plâng de o încălcare a dreptului lor la respectarea bunurilor lor rezultând dintr-o «

suprataxare

» nejustificată a cotizațiilor sociale agricole de care ar fi fost victime.

PE DREAPTA

[Notă1]

1.

Reclamanții se plâng de durata procedurilor. Ei invocă art. 6 § 1 din Convenție, care este redactat după cum urmează

:

«

Oricine are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, constituit prin lege, care va decide (…) asupra disputelor cu privire la drepturile și obligațiile sale de natură civilă (…)

».

În starea actuală a dosarului, Curtea nu se consideră în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestei pretenții și consideră necesar să comunice această parte a cererii Guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 § 3

b)

[Notă2]

al regulamentului său.

2.

Pe baza acestei menționate dispoziții, ei se plâng de lipsa de echitate a procedurilor. Ei nu detaliază această pretenție în ceea ce privește prima procedură, dar, în contextul al doilea procedură denunță următoarele fapte

: pe de o parte, încălcând dreptul intern, administrația ar fi furnizat documente ilizibile în sprijinul tezei sale

; pe de altă parte, în hotărârea sa din 29 decembrie 1997 respingând cererile lor, Consiliul de Stat s-ar referi la legea nr.

95-95 din 1

februarie 1995 în timp ce faptele litigioase erau anterioare intrării sale în vigoare, aplicând astfel dispozițiile legislative în mod retroactiv.

Curtea reamintește că, deși Convenția garantează în articolul seu 6 dreptul la un proces echitabil, ea nu reglementează cu toate acestea admisibilitatea probelor sau aprecierea lor, materie care cade sub incidența dreptului intern și a instanțelor naționale, și nu poate prin urmare exclude prin principiu și

in abstracto

admisibilitatea unei probe obținute fără a respecta prescripțiile dreptului național. Ea subliniază apoi că nu îi aparține să cunoască erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanță internă, decât dacă și în măsura în care acestea ar fi putut încălca drepturile și libertățile salvaguardate de Convenție. (a se vedea, de exemplu, hotărârile Mantovanelli împotriva Franței din 18

martie 1997,

Culegere de hotărâri și decizii

1997-II, p. 436, § 34, și Garcias Ruiz împotriva

Spaniei, din 21 ianuarie 1999,

Culegere

1999-I, § 28). Or Curtea constată că reclamanții au avut posibilitatea să comenteze documentele produse de administrație devant instanțe și că au folosit această posibilitate. În plus, oricum ar fi, nimic nu indică că documentele calificate drept «

ilizibile

» de reclamanți constituiau elemente de probă determinante având influență predominantă asupra aprecierii cauzei de către judecătorul administrativ

; în acest sens, Curtea remarcă în special că singurul din aceste documente pe care reclamanții l-au prezentat ei devant ea este o hartă de revizuire a evaluărilor cadastrale din Finistère, datată din august 1991, la care hotărârea Consilului de Stat din 29 decembrie 1997 nu face referință, nici măcar implicit. Ca urmare, nimic nu permite concluzia că circumstanța denunțată de reclamanți este susceptibilă să pună în cauză echitatea procedurii.

Cât privește al doilea segment al pretensiei, Curtea constată că, în hotărârea sa din 29

decembrie 1997, Consiliul de Stat efectuează o recapitulare a dispozițiilor legale aplicabile și că, în context, se referă

in fine

la art. 67 II și III al legii nr. 95-95 din 1

februarie 1995, în vigoare ulterior faptelor cauzei. Concluzia pe care o trage instanța administrativă superioară din această recapitulare este că baza de calcul a cotizațiilor litigioase era în principiu «

constituită cel puțin parțial (…) din venitul cadastral real al exploatației, afectat de un coeficient de adaptare fixat prin decret și, eventual de coeficienți pe tip de cultură sau pe regiunea naturală fixi prin ordin al prefectului

». Procedând astfel, Consiliul de Stat confirmă teza reclamanților conform căreia prefectul avea competența de a afecta venitul cadastral luat în considerare de un asemenea coeficient. Dacă el respinge apoi cererile reclamanților, este pe motiv că «

din piesele dosarului

» nu rezultă că, nu făcând-o, prefectul a comis «

o eroare de drept sau o eroare evidentă în aprecierea valorii agricole a exploatațiilor comunei Plozévet

». Cu alte cuvinte, este clar că nu pe legea din 1

februarie 1995 se bazează respingerea sus-menționată, ceea ce înseamnă că oricum, referința pe care o făcu Consiliul de Stat la legea sus-menționată nu a avut nici o influență asupra sosirii disputei (a se vedea,

mutatis mutandis

, hotărârea Zielinski și Pradal & Gonzales și alții împotriva Franței, din 28

octombrie 1999,

Culegere

1999).

De aceea, această parte a cererii este lipsit de temei și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

3.

În final, reclamanții se zic victime ale unei încălcări a dreptului lor la respectarea bunurilor lor rezultând dintr-o «

suprataxare

» nejustificată a cotizațiilor sociale agricole de care ar fi fost victime. Ei invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, potrivit căruia

:

«

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi pus în imposibilitate de a-și exercita proprietatea decât din motive de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile anterioare nu prejudiciază dreptul pe care îl au Statele de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi

».

Curtea reamintește că, potrivit articolului 35 § 1 din Convenție, «

[ea] nu poate fi sesizată cu o cerere

decât după epuizarea căilor de recurs interne, după cum se înțelege conform principiilor dreptului internațional general recunoscute, și în termen de șase luni de la data hotărârii interne definitive

».

În cauza de față, Curtea constată următoarele

: reclamanții nu invocă această pretenție decât în contextul al doilea procedură

; în cadrul acestei proceduri, Consiliul de Stat a respins cererea lor pe fond prin hotărâre din 29 decembrie 1997

; ulterior, reclamantul inițial a depus o cerere de revizuire a acestei hotărâri devant instanța administrativă superioară, care a respins-o prin hotărâre din 17 martie 1999. Ea remarcă apoi că reclamanții au invocat pretenția referitoare la art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru prima dată devant Curte într-un formular de cerere sosit la cancelarie pe 11 decembrie 1998, adică mai puțin de șase luni după cea de-a doua din aceste hotărâri, dar mai mult de șase luni după prima.

Din aceasta rezultă că Curtea nu poate examina pretenția sus-menționată decât dacă o cerere de revizuire devant Consiliul de Stat poate fi considerată ca o cale de recurs în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. Or ea consideră că nu este cazul

: se tratează de o cale de recurs extraordinară care oferă o posibilitate de reparare a situației doar în condiții foarte speciale, prevăzute de ordonanța nr.

45-1708 din 31 iulie 1945 (a se vedea deciziile Comisiei Europene a Drepturilor Omului din 6 octombrie 1983 în cauza R. împotriva Danemarcei, cerere nr. 10326/83, DR nr. 35, p. 218

; din 16 decembrie 1983 în cauza G. împotriva Republicii Federale Germania, cerere nr. 10431/83, DR 35 p. 241 și, în special, din 18 mai 1994 în cauza Pufler împotriva Franței, cerere nr.

23949/94, DR nr. 77, p.

140). De aceea, această parte a cererii este tardivă și trebuie respinsă în aplicarea articolelor 35 §§ 1 și 4 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea , cu unanimitate,

AMÂNĂ

examinarea pretensiei referitoare la art. 6 § 1 și referitoare la durata procedurilor.

DECLARĂ CEREREA INADMISIBILĂ

pentru rest.

Erik

Fribergh

C.L.

Rozakis

Grefier

Președinte

LISTA RECLAMANȚILOR

PERHIRIN Jean, Kervouéret, 29710 Plozévet și douăzeci nouă alți reclamanți

I.

NUME / PRENUME

A.

LOC DE REȘEDINȚĂ

Kerfildro, 29710 Plozévet

Kerongarnabadès, 29710 Plozévet

Kerlaéron, 29710 Plozévet

Keringard, 29710 Plozévet

Keldrec, 29710 Plozévet

Kerbinou, 29710 Plozévet

GUEGUEN)

Kerguillet, 29710 Plozévet

Kervinou, 29710 Plozévet

Gorréquer, 29710 Plozévet

Lessunus, 29710 Plozévet

Keringard, 29710 Plozévet

Reviscou, 29710 Plozévet

Kerinel, 29710 Plozévet

Keréfan, 29710 Plozévet

Lestreux, 29790 Meilars

LE DEM)

Kerréfran, 29710 Plozévet

Kergoff, 29710 Plozévet

Kerfurunic, 29710 Plozévet

Merros, 29710 Plozévet

Merros, 29710 Plozévet

Kerrerou, 29710 Plozévet

Kerzy, 29710 Plozévet

Merros, 29710 Plozévet

LE QUERE)

Kerlaéron, 29710 Plozévet

Kersibou, 29710 Plozévet

29 000 Quimper, 29710 Plozévet

Kerguélen, 29710 Plozévet

Lessunus, 29710 Plozévet

Keringard, 29710 Plozévet

[Notă1]

În raționament specifica

: Pretenție / Articol din Convenție [/ Rezumat succint al observațiilor Guvernului / Rezumat succint al observațiilor reclamantului într-o cauză comunicată] / jurisprudență Curții [Comisiei], dacă există / Aplicarea jurisprudenței faptelor unei cauze particulare sau considerații asupra unor fapte specifice ale cauzei.

Nu uitați să folosiți numerotarea automată (Alt+N) pentru paragrafe urmată de «

tab

».

[Notă2]

A adapta.

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 44081/98

présentée par Jean PERHIRIN et autres

contre la France

La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le

23 mars 2000 en une chambre composée de

M.

C.L.

Rozakis

,

président

,

M.

M.

Fischbach

,

M.

B.

Conforti

,

M.

G.

Bonello

,

M.

J.-P.

Costa

,

M

me

V.

Strážnická

,

M

me

M.

Tsatsa

-

Nikolovska

,

juges

,

et de

M.

E.

Fribergh

,

greffier

de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 8 mai 1997 et enregistrée le 26 octobre 1998,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le premier requérant est un ressortissant français né en 1939 et résidant à Plozévet (France).

Les vingt-neuf autres requérants, dont la liste est annexée à la présente décision, ont mandaté M. Perhirin pour assurer la défense de leurs intérêts devant la Cour.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

A.

Circonstances particulières de l’affaire

Les requérants sont des agriculteurs dont l’exploitation se situe en tout ou partie sur la commune de Plozévet, dans le département du Finistère.

Les requérants contestèrent devant les juridictions administratives les arrêtés du préfet de ce département fixant (notamment) l’assiette des cotisations dues au titre du régime de protection sociale des personnes non salariées des professions agricoles, pour les années 1987 à 1994 (voir ci-dessous). Ils critiquaient essentiellement le fait que ces arrêtés prévoyaient que cette assiette était constituée par le revenu cadastral des superficies exploitées et omettaient d’affecter ledit revenu d’un coefficient d’adaptation par nature de culture ou par région naturelle ou par commune. A cet égard, ils soulignaient que les terres de Plozévet avaient été classées en 1947 en culture intensive de primeurs à haut rapport et que ce classement était obsolète dans la mesure où leurs terres faisaient désormais l’objet d’autres types d’exploitations, de sorte que les revenus cadastraux de la commune étaient surévalués. Ils en déduisaient que le système mis en place par les arrêtés méconnaissait leurs facultés contributives exactes et aboutissait à la mise à leur charge de cotisations sociales substantiellement supérieures à ce qu’elles dussent être

; selon eux, pour remédier à ceci, lesdits arrêtés eussent dû, comme le permettait le code rural, prévoir que le revenu cadastral serait affecté d’un coefficient d’adaptation permettant la prise en compte de la réalité de leur situation.

Devant les juridictions administratives, les requérant soutinrent ainsi que le préfet avait commis une erreur manifeste d’appréciation en omettant d’arrêter un tel coefficient. Arguant en outre de ce qu’en conséquence du système mis en place, ils devaient supporter des charges sociales d’un montant exagéré, dépourvues de justification économique et nettement supérieures à celles imposées aux exploitants des autres communes du Finistère, ils dénonçaient une méconnaissance du principe de l’égalité devant les charges publiques.

1.

La première procédure (relative aux arrêtés pris de 1987 à 1990)

Le 27 octobre 1987, le premier requérant saisit le tribunal administratif de Rennes d’une demande d’annulation de l’arrêté du préfet du Finistère, du 1

er

septembre 1987, fixant notamment l’assiette des cotisations dues au régime de protection sociale des personnes non salariées des professions agricoles pour l’année 1987. Le 14 avril 1988, les autres requérants, à l’exception de M

mes

Le Goff Marie et Yvonne, déposèrent un mémoire en intervention.

Les requérants, à l’exception de M

mes

Le Goff Marie et Yvonne, firent de même les 10

octobre 1988, 30 octobre 1989 et 27 décembre 1990 pour les arrêtés dudit préfet, des 17

août 1988, 24 août 1989 et 26 octobre 1990, fixant la même assiette pour les années 1988, 1989 et 1990. Leur requête du 27 décembre 1990 tendait en outre à l’annulation d’un autre arrêté du même préfet, du 26 octobre 1990, fixant le taux de cotisation de solidarité pour

1990.

Par un jugement du 17 avril 1991, le tribunal administratif joignit les requêtes et les rejeta

: rappelant qu’aux termes de l’article 1063 du code rural, ladite assiette était fixée par le préfet «

sur proposition du comité départemental des prestations sociales agricoles

» et que le comité du Finistère «

n’[avait] pas proposé au préfet [de ce département] d’appliquer des coefficients de réduction d’assiette des cotisations susmentionnées dans la commune de Plozévet

», il jugea notamment que ledit préfet «

était tenu de ne pas appliquer de tels coefficients

».

Le 17 juin 1991, les requérants, à l’exception de M

mes

Le Goff Marie et Yvonne, saisirent le Conseil d’Etat d’une demande tendant à l’annulation du jugement du 17 avril 1991 ainsi que, pour excès de pouvoir, des arrêtés préfectoraux litigieux

; ils déposèrent un mémoire complémentaire le 16 octobre 1991.

Par un arrêt du 17 mars 1997, la haute juridiction administrative rejeta la requête. A l’instar du tribunal administratif, elle jugea que, en vertu des textes alors applicables, le préfet était lié par la décision du comité départemental des prestations agricoles de ne pas proposer, pour le calcul des cotisations de 1987, 1988 et 1989, d’affecter un coefficient correcteur au revenu cadastral réel des exploitations dans la commune de Plozévet. Lesdits textes ayant par la suite été modifiés de manière à conférer au préfet un pouvoir plus large, le Conseil d’Etat examina au fond les moyens des requérants en ce qu’ils avaient trait à l’arrêté du 26 octobre 1990

; il considéra toutefois qu’en prenant ce dernier arrêté sans appliquer de coefficient correcteur, le préfet n’avait pas commis une erreur manifeste dans l’appréciation de la valeur agricole des exploitations de la commune en 1990.

2.

La seconde procédure (relative aux arrêtés pris de 1991 à 1994)

a)

Devant le tribunal administratif de Rennes

i)

La procédure relative aux arrêtés préfectoraux des 18 octobre 1991, 23

septembre 1992 et 22 octobre 1993

Le 3 février 1992, huit des requérants (MM. Jean Perhirin, Georges Burel, Alexis

Guenguen, Pierre Le Dem, Jean Marcel Le Gouill et Henri Sclaminec, et M

mes

Yvonne

Le Goff et Marie-Thérèse Le Gouill) saisirent le tribunal administratif de Rennes d’une demande d’annulation de deux arrêtés du préfet du Finistère du 18 octobre 1991 fixant, pour l’année 1991, notamment l’assiette des cotisations dues au régime de protection sociale des personnes non salariées des professions agricoles.

Les 11 janvier 1993 et 17 janvier 1994, neuf des requérants (MM. Jean Perhirin, Georges Burel, Jean Cabillic, Alexis Gueguen, Pierre Le Dem et Alain Le Floch, et M

mes

Yvonne Le Goff, Marguerite Le Quere et Marie-Thérèse Le Gouill) saisirent le même tribunal de demandes d’annulation des arrêtés préfectoraux des 23 septembre 1992 et 22

octobre 1993, fixant ladite assiette pour les années 1992 et 1993.

Par un jugement du 5 avril 1995, le tribunal joignit les requêtes et les rejeta. Il considéra, d’une part, que le préfet se trouvait lié par la proposition du comité départemental des prestation sociales agricoles de ne pas instaurer de coefficients de réparation pour la commune de Plozévet et, d’autre part, que les arrêtés n’étaient entachés d’aucune erreur manifeste d’appréciation, ne portaient pas atteinte au principe d’égalité devant les charges publiques, ne manquaient pas de base légale et n’avaient pas été pris sur le fondement de faits matériellement inexacts.

Le 6 juin 1995, ces requérants saisirent le Conseil d’Etat d’une requête tendant à l’annulation du jugement du 5 avril 1995 ainsi que, pour excès de pouvoir, des arrêtés de 1991, 1992 et 1993. Ils produisirent un mémoire complémentaire le 29 septembre 1995.

ii) La procédure relative à l’arrêté préfectoral du 9 novembre 1994

Le 21 décembre 1994, M. Perhirin saisit le tribunal administratif de Rennes d’une demande d’annulation de l’arrêté du 9 novembre 1994 par lequel le préfet du Finistère fixait, pour l’année 1994, notamment l’assiette des cotisation dues au régime de protection sociale des personnes non salariées des professions agricoles. Par un jugement du 18 octobre 1995, motivé à l’identique du jugement du 5 avril 1995 (ci-dessus), le tribunal rejeta sa requête.

Le 27 novembre 1995, M. Perhirin saisit le Conseil d’Etat d’une requête tendant à l’annulation de ce jugement ainsi que, pour excès de pouvoir, de l’arrêté litigieux.

b)

Devant le Conseil d’Etat

Par un arrêt du 29 décembre 1997, la haute juridiction administrative joignit les requêtes et les rejeta. Elle considéra que, si le préfet n’était pas tenu de suivre l’avis du comité départemental, il ne ressortait pas du dossier qu’il avait, en prenant les arrêtés litigieux sans appliquer de coefficient correcteur, commis une erreur de droit ou une erreur manifeste dans l’appréciation de la valeur agricole des exploitations de la commune de Plozévet

; elle ajouta que, dans ces conditions, il n’avait pas davantage méconnu le principe d’égalité des citoyens devant les charges publiques. L’arrêt procède à une récapitulation des dispositions légales applicables, dans les termes suivants

:

«

Considérant, d’une part, qu’en vertu des articles 1063 et 1125 du code rural, dans leur rédaction applicable respectivement jusqu’au 31 décembre 1993 et jusqu’au 31 décembre 1991, et de l’article

62

‑

I de la loi [n° 90-85] du 23 janvier 1990 les cotisations dues pour la couverture des dépenses de prestation familiale et de l’assurance vieillesse agricole varient, ces dernières en partie seulement à compter du 1

er

janvier 1990 et dans la limite d’un plafond, suivant l’importance et la nature des exploitations ou des affaires dans des conditions déterminées, conformément aux dispositions d’un décret pris sur le rapport du ministre de l’Agriculture et du ministre chargé du Budget, par le préfet, sur proposition d’un comité départemental des prestations sociales agricoles institué par arrêté du ministre de l’Agriculture

; qu’en cas de carence dudit comité, le représentant de l’Etat dans le département lui soumet pour avis des projets de décisions

; qu’aux termes de l’article 1003-11, 2

e

alinéa, du code rural dans sa rédaction issue de la loi du 23 janvier 1990

: «

pour la répartition de ces cotisations à l’intérieur du département, le représentant de l’Etat dans le département peut tenir compte, sur proposition du comité départemental des prestations sociales agricoles, de toute donnée de caractère économique se rapportant à la rentabilité de l’exploitation. En cas de carence du comité départemental des prestations sociales agricoles, le représentant de l’Etat dans le département lui soumet pour avis des projets de décisions

»

;

Considérant, d’autre part, que l’article 1106-6 du même code, dans sa rédaction en vigueur à la date des arrêtés attaqués, dispose à propos du régime agricole d’assurance maladie que

: «

le montant des cotisations dues pour la couverture des risques obligatoirement assurés en application du présent chapitre au titre des bénéficiaires définis aux article 1° à 5° du I de l’article 1106-1 varie suivant l’importance du revenu cadastral de l’exploitation. Ce montant est fixé par un décret pris sur le rapport du ministre de l’Agriculture et du ministre de l’Economie et des Finances, après consultation de la section de l’assurance maladie, maternité, invalidité et de l’assurance vieillesse des membres non salariés des professions agricoles du conseil supérieur des prestations sociales agricoles. Le revenu cadastral pris en considération est le revenu cadastral réel de l’exploitation, après application du coefficient d’adaptation fixé par le décret prévu ci-dessus et, éventuellement, de coefficients par nature de culture ou par région naturelle fixés par arrêté du représentant de l’Etat dans le département. Toutefois, pour les personnes assujetties au titre d’une activité autre que la mise en valeur des terres et pour certaines catégories de producteurs définies par le décret mentionné aux alinéas précédents, le revenu cadastral pris en considération est un revenu cadastral théorique fixé par arrêté du ministre de l’Agriculture ou, par délégation de celui-ci, par arrêté du représentant de l’Etat dans le département

»

; que l’article 4 du décret du 3 juin 1952, applicable en matière d’allocations familiales agricoles, dans sa rédaction issue du décret n° 86-596 du 14 mars 1986, auquel renvoie le décret n° 60-1483 du 30

décembre 1960 en matière de cotisation d’assurance vieillesse agricole, prévoit que «

l’assiette des cotisations dues au titre de la mise en valeur des terres est constituée par le revenu cadastral réel corrigé ou par le revenu cadastral théorique prévus à l’article 1106-6 du code rural

»

; qu’enfin, il résulte des dispositions de l’article 63 de la loi du 23 janvier 1990 qu’à compter du 1

er

janvier 1990, l’assiette des cotisations d’assurance maladie est composée de deux éléments, le premier déterminé suivant les modalités prévues à l’article 1106-6 du code rural, le second calculé en fonction notamment des revenus professionnels du chef d’exploitation

;

Considérant qu’il résulte de l’ensemble de ces dispositions que l’assiette des cotisations du régime agricole d’assurance maladie, à la date des arrêtés attaqués, du régime agricole assurance vieillesse jusqu’au 31 décembre 1991, conformément à l’article 62-I de la loi du 23 janvier 1990, et du régime agricole d’allocations familiales jusqu’au 1er janvier 1994, conformément aux dispositions combinées de l’article 1

er

de la loi susvisée du 31 décembre 1991 et de l’article 67 II et III de la loi du 1

er

février 1995 de modernisation de l’agriculture est constituée au moins pour partie et sauf pour ce qu’il concerne les personnes définies par le 4

e

alinéa de l’article 1106-6 du code rural, par le revenu cadastral réel de l’exploitation, affecté d’un coefficient d’adaptation fixé par décret et, éventuellement de coefficients par nature de culture ou par région naturelle fixés par arrêté du préfet

».

Le 10 février 1998, M. Perhirin saisit le Conseil d’Etat d’une requête tendant à la révision de l’arrêt du 29 décembre 1997 et à l’annulation pour excès de pouvoir des arrêtés de 1991, 1992, 1993 et 1994. Par un arrêt du 17 mars 1999, la haute juridiction déclara cette requête irrecevable au motif qu’elle n’avait pas été présentée par le ministère d’un avocat aux Conseils, alors que celui-ci est obligatoire pour un tel recours.

B.

Droit interne pertinent

L’article 75 de l’ordonnance n° 45-1708 du 31 juillet 1945 sur le Conseil d’Etat, modifié par la loi n° 91-637 du 10 juillet 1991, est libellé comme il suit

:

«

Le recours en révision contre une décision contradictoire du Conseil d’Etat ne peut être présenté que dans trois cas

: si elle a été rendue sur pièces fausses, si la partie a été condamnée faute de représenter une pièce décisive qui était retenue par son adversaire ou si la décision est intervenue sans qu’aient été observées les dispositions des articles 3, 36, 38, 39, 66 (§ 1

er

), 67 et 68 de la présente ordonnance

».

Les articles 3 et 36 ont été abrogés par le décret n° 63-766 du 30 juillet 1963. Les articles 38 et 39 se rapportent à la composition de la section contentieux et de l’assemblée plénière du Conseil d’Etat, les articles 66 et 67, à la tenue des séances, et l’article 68, aux modalités des décisions du Conseil d’Etat statuant au contentieux.

GRIEFS

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée et du défaut d’équité des procédures.

Invoquant l’article 1 du Protocole n° 1, ils se plaignent en outre d’une atteinte à leur doit au respect de leurs biens résultant d’une «

surimposition

» injustifiée de cotisations sociales agricoles dont ils auraient fait l’objet.

EN DROIT

[Note1]

1.

Les requérants se plaignent de la durée des procédures. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention, qui est ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…)

».

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 3

b)

[Note2]

de son règlement.

2.

Sur le fondement de cette même disposition, ils se plaignent du défaut d’équité des procédures. Ils ne détaillent pas ce grief en ce qu’il se rapporte à la première procédure, mais, dans le contexte de la seconde procédure ils dénoncent les faits suivants

: d’une part, en méconnaissance du droit interne, l’administration aurait fourni des documents illisibles à l’appui de sa thèse

; d’autre part, dans son arrêt du 29 décembre 1997 rejetant leurs requêtes, le Conseil d’Etat se référerait à la loi n°

95-95 du 1

er

février 1995 alors que les faits litigieux étaient antérieurs à son entrée en vigueur, appliquant ainsi des dispositions législatives de manière rétroactive.

La Cour rappelle que si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève au premier chef du droit interne et des juridictions nationales, et qu’elle ne saurait ainsi exclure par principe et

in abstracto

l’admissibilité d’une preuve recueillie sans respecter les prescriptions du droit national. Elle souligne ensuite qu’il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. (voir, par exemple, les arrêts Mantovanelli c. France du 18

mars 1997,

Recueil des arrêts et décisions

1997-II, p. 436, § 34, et Garcias Ruiz c.

Espagne, du 21 janvier 1999,

Recueil

1999-I, § 28). Or la Cour constate que les requérants eurent la possibilité de commenter les documents produits par l’administration devant les juridictions et qu’ils en usèrent. En outre, en tout état de cause, rien n’indique que les documents qualifiés d’«

illisibles

» par les requérants constituèrent des éléments de preuve déterminants ayant influencé de manière prépondérante l’appréciation de la cause par le juge administratif

; à cet égard, la Cour relève en particulier que le seul de ces documents que les

requérants ont produit devant elle est une carte de révision des évaluations cadastrales du Finistère, datée du mois d’août 1991, à laquelle l’arrêt du Conseil d’Etat du 29 décembre 1997 ne fait pas référence, ne serait-ce qu’implicitement. En conséquence, rien ne permet de conclure que la circonstance dénoncée par les requérants est susceptible de mettre en cause l’équité de la procédure.

Quant à la deuxième branche du grief, la Cour constate que, dans son arrêt du 29

décembre 1997, le Conseil d’Etat procède à une récapitulation des dispositions légales applicables et que, dans ce contexte, il se réfère

in fine

à l’article 67 II et III de la loi n° 95-95 du 1

er

février 1995, en vigueur postérieurement aux faits de la cause. La conclusion que tire la haute juridiction administrative de cette récapitulation est que l’assiette des cotisations litigieuses était en principe «

constituée au moins pour partie (…) par le revenu cadastral réel de l'exploitation, affecté d'un coefficient d'adaptation fixé par décret et, éventuellement de coefficients par nature de culture ou par région naturelle fixés par arrêté du préfet

». Ce faisant, le Conseil d’Etat confirme la thèse des requérants selon laquelle le préfet avait la compétence d’affecter d’un tel coefficient le revenu cadastral pris en compte. S’il rejette ensuite les demandes des requérants, c’est au motif qu’«

il ne ressort pas des pièces du dossier

» qu’en ne le faisant pas, le préfet a commis «

une erreur de droit ou une erreur manifeste dans l'appréciation de la valeur agricole des exploitations de la commune de Plozévet

». Autrement dit, il est clair que ce n’est pas sur la loi du 1

er

février 1995 que se fonde ledit rejet, de sorte qu’en tout état de cause, la référence à ladite loi à laquelle procéda le Conseil d’Etat n’eut aucune influence sur le dénouement du litige (voir,

mutatis mutandis

, l’arrêt Zielinski et Pradal & Gonzales et autres c. France, du 28

octobre 1999,

Recueil

1999).

Partant, cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

3.

Enfin, les requérants se disent victimes d’une atteinte à leur droit au respect de leurs biens résultant d’une «

surimposition

» injustifiée de cotisations sociales agricoles dont ils auraient fait l’objet. Ils invoquent l’article 1 du Protocole n° 1, aux termes duquel

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes

».

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, «

[elle] ne peut être saisie d’une requête

qu’après l’épuisement des voies de recours internes, tel qu’il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus, et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive

».

En l’espèce, la Cour constate ce qui suit

: les requérants n’invoquent ce grief que dans le contexte de la seconde procédure

; dans le cadre de cette procédure, le Conseil d’Etat a rejeté leur demande au fond par un arrêt du 29 décembre 1997

; par la suite, le premier requérant a déposé une demande en révision de cet arrêt devant la haute juridiction, qui l’a

rejetée par un arrêt du 17 mars 1999. Elle note ensuite que les requérants ont invoqué le grief tiré de l’article 1 du Protocole n° 1 pour la première fois devant la Cour dans un formulaire de requête parvenu au greffe le 11 décembre 1998, soit moins de six mois à compter du second de ces arrêts, mais plus de six mois à compter du premier.

Il en résulte que la Cour ne peut examiner ledit grief que si une demande en révision devant le Conseil d’Etat peut être considérée comme un recours au sens de l’article 35 § 1 de la Convention. Or elle estime qu’il n’en va pas de la sorte

: il s’agit d’une voie de recours extraordinaire n’offrant une possibilité de redresser la situation que dans des conditions très spéciales, prévues par l’ordonnance n°

45-1708 du 31 juillet 1945 (voir les décisions de la Commission européenne des Droits de l’Homme du 6 octobre 1983 dans l’affaire R. c. Danemark, requête n° 10326/83, DR n° 35, p. 218

; du 16 décembre 1983 dans l’affaire G. c. République Fédérale d’Allemagne, requête n° 10431/83, DR 35 p. 241 et, en particulier, du 18 mai 1994 dans l’affaire Pufler c. France, requête n°

23949/94, DR n° 77, p.

140). Partant, cette partie de la requête est tardive et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 1 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour , à l’unanimité,

AJOURNE

l’examen du grief tiré de l’article 6 § 1 et relatif à la durée des procédures.

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

pour le surplus.

Erik

Fribergh

C.L.

Rozakis

Greffier

Président

LISTE DES REQUERANTS

PERHIRIN Jean, Kervouéret, 29710 Plozévet et vingt neuf autres requérants

I.

NOM / PRENOM

A.

LIEU DE RESIDENCE

Kerfildro, 29710 Plozévet

Kerongarnabadès, 29710 Plozévet

Kerlaéron, 29710 Plozévet

Keringard, 29710 Plozévet

Keldrec, 29710 Plozévet

Kerbinou, 29710 Plozévet

GUEGUEN)

Kerguillet, 29710 Plozévet

Kervinou, 29710 Plozévet

Gorréquer, 29710 Plozévet

Lessunus, 29710 Plozévet

Keringard, 29710 Plozévet

Reviscou, 29710 Plozévet

Kerinel, 29710 Plozévet

Keréfan, 29710 Plozévet

Lestreux, 29790 Meilars

LE DEM)

Kerréfran, 29710 Plozévet

Kergoff, 29710 Plozévet

Kerfurunic, 29710 Plozévet

Merros, 29710 Plozévet

Merros, 29710 Plozévet

Kerrerou, 29710 Plozévet

Kerzy, 29710 Plozévet

Merros, 29710 Plozévet

LE QUERE)

Kerlaéron, 29710 Plozévet

Kersibou, 29710 Plozévet

29 000 Quimper, 29710 Plozévet

Kerguélen, 29710 Plozévet

Lessunus, 29710 Plozévet

Keringard, 29710 Plozévet

[Note1]

Dans le raisonnement spécifier

: Grief / Article de la Convention [/ Sommaire succinct des observations du Gouvernement / Sommaire succinct des observations du requérant dans une affaire communiquée] / jurisprudence de la Cour [Commission], s’il y en a / Application de la jurisprudence aux faits d’une affaire en particulier ou considérations sur des faits spécifiques de l’affaire.

Ne pas oublier d’utiliser la numérotation automatique (Alt+N) pour les paragraphes suivie par un «

tab

».

[Note2]

A adapter.