GRASS contre la FRANCE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 44606/98 prezentate de Serge GRASS împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la data de martie 2000 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis, președintele domnului Fischbach, G. Bonello, J.-P. Costa, V. Strážnická, P. Lorenzen, A.B. Baka, judecători și de E. Fribergh, grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 17 iulie 1998 și înregistrată la 26 octombrie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul este un cetățean francez, născut în 1944. El este tîlhar și locuiește în Nancray (Doubs).

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1974, reclamantul a fost recrutat de Hotărârea departamentală a detașamentului Doubs (DDE) ca funcționar al parcurilor și atelierelor. Printr-un decret din decembrie 1991 a fost definită noua clasificare a muncitorilor permanenți a parcurilor și atelierelor podurilor și încălțămintelor și a bazelor aeriene. În conformitate cu dispozițiile acestui decret, reclamantul, prin arestarea prefectului Dubs din 6 februarie 1992, a fost inclus în noua grilă de clasificare în calitate de maistru B, deși ar fi dorit să fie inclus în aceasta ca șef al atelierului A. La 27 februarie 1992, reclamantul a formulat o acțiune grațioasă împotriva acestui decret.

El a susținut că decizia în litigiu și-a redus calificarea profesională și că a avut dreptul să fie clasificat șef al atelierului A. Prin scrisoarea din 11 martie 1992, directorul departamental al Doubs l-a informat pe reclamant că nu avea posibilitatea de a da curs cererii sale. La 16 aprilie 1992, reclamantul a formulat o nouă acțiune grațioasă și nu a primit niciun răspuns. La 17 august 1992, reclamantul sesizează instanța administrativă din Besançon cu privire la anularea deciziei implicite de respingere care decurge din tăcerea opusă timp de mai mult de patru luni de la recursul său. La 8 martie 1993, instanța a respins cererea reclamantului pe motiv că aceasta era tardivă.

În special, instanța a considerat că este de competența reclamantului să se apere în termenul recursului împotriva deciziei explicite de respingere din 11 martie 1992 și că noua acțiune grațioasă din 16 martie 1992 aprilie 1992 nu a putut avea decât un caracter de confirmare și nu a fost de natură să redeschidă termenul de acțiune în litigiu. La 24 martie 1993, reclamantul a solicitat această ordonanță Consiliului de Stat. La 19 ianuarie 2000, Consiliul de Stat a dat dreptul la cererile reclamantului. Această hotărâre a fost notificată reclamantului la 14 martie 2000 GRIFS. Reclamantul se plânge că Consiliul de Stat nu este o instanță independentă și imparțială în măsura în care este în același timp consilier al guvernului și judecă în ultimă instanță acțiunile împotriva autorității publice.

Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge că Consiliul de Stat nu este o instanță independentă și imparțială, în măsura în care este atât consilier al guvernului, cât și judecător în ultimă instanță al acțiunilor împotriva autorității publice. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul pârât afirmă în principal că art. 6 nu se aplică în speță. În special, acesta arată că agenții parcurilor și atelierelor sunt funcționari în sensul strict al termenului. Crearea de noi grade și reclasificarea agenților în aceste noi grade ilustrează capacitatea deschisă a administrației de a modifica unilateral normele aplicabile agenților săi în interesul serviciului.

Această posibilitate, în mare măsură de derogare de la dreptul comun, este strâns legată de situația juridică și de reglementare, și nu contractuală, a funcționarilor titulari. Guvernul adaugă că acțiunea prezentată de reclamant tindea doar la anularea măsurii de zz/ll/aaaa în care a fost supus și nu conținea concluzii de despăgubire. În ceea ce privește cererea de acordare a TEP, Comisia a considerat că, în cazul în care Comisia nu ar fi fost de acord cu decizia de inițiere a procedurii, aceasta ar fi trebuit să fie considerată ca fiind o măsură de ajutor de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) din TFUE. Reclamantul combate teza guvernului și consideră că, în speță, statul trebuie să se compare cu un angajator parte la un contract de muncă reglementat de dreptul privat.

Curtea amintește că, într-o hotărâre recentă, a avut ocazia de a-și revizui jurisprudența cu privire la aplicabilitatea articolului 6 alineatul (1) din Convenția privind litigiile referitoare la funcționarii publici și de a adopta un nou criteriu funcțional, bazat pe natura funcțiilor și a responsabilităților exercitate de agent (a se vedea Hotărârea Pellegrin c. Franța din 8 decembrie 1999, care să apară în Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1999). Curtea a decis că sunt singurele care intră în domeniul de aplicare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție litigiile referitoare la agenții publici ale căror locuri de muncă sunt caracteristice activităților specifice ale administrației publice, în măsura în care aceasta acționează ca deținătoare a autorităii publice însărcinate cu protejarea intereselor generale ale statului sau ale altor colectivităi publice (op. cit., § 66. Acest lucru nu este în mod clar cazul în speță.

Prin urmare, art. 6 se aplică. În ceea ce privește fondul, Curtea nu identifică niciun indiciu care să permită să se pună la îndoială independența sau imparțialitatea Consiliului de Stat. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident greșit întemeiată și trebuie respinsă, în conformitate cu art. 35 § 3 și 4 din convenție. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge, în plus, de durata procedurii. (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente) și având în vedere toate elementele aflate în posesia sa, acest Õ trebuie să facă obiectul unei examinări de fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară toate mijloacele de fond rezervate, cauza reclamantului întemeiat pe durata procedurii de declarare a REQUETE IRRECEVANT pentru surplus.

Erik Fribergh Christos L. Rozakis Moduler Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 44066/98 présentée par Serge GRASS contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 23 mars 2000 en une chambre composée de M. C.L. Rozakis, président , M. M. Fischbach, M. G. Bonello, M. J.-P. Costa, M me V. Strážnická, M. P. Lorenzen, M. A.B. Baka, juges , et de M. E. Fribergh, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 17 juillet 1998 et enregistrée le 26 octobre 1998, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant français, né en 1944. Il est ouvrier d’État et réside à Nancray (Doubs).

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. En 1974, le requérant fut recruté par la Direction départementale de l’Équipement du Doubs (DDE) en tant qu’ouvrier des parcs et ateliers. Par un arrêté du décembre 1991, fut définie la nouvelle classification des ouvriers permanents des parcs et ateliers des ponts et chaussées et des bases aériennes. En application des dispositions de cet arrêté, le requérant, par arrêté du préfet du Doubs du 6 février 1992, fut intégré dans la nouvelle grille de classification en qualité de contremaître B, alors qu’il aurait souhaité y figurer en tant que chef d’atelier A. Le 27 février 1992, le requérant forma un recours gracieux contre cet arrêté.

Il soutint que la décision litigieuse diminuait sa qualification professionnelle, et qu’il avait droit d’être classé chef d’atelier A. Par courrier du 11 mars 1992, le directeur départemental de l’Équipement du Doubs informa le requérant qu’il ne lui était pas possible de donner une suite favorable à sa demande. Le 16 avril 1992, le requérant forma un nouveau recours gracieux. Il n’y reçut aucune réponse. Le 17 août 1992, le requérant saisit le tribunal administratif de Besançon d’un recours tendant à l’annulation de la décision implicite de rejet résultant du silence opposé pendant plus de quatre mois à son recours. Le 8 mars 1993, le tribunal rejeta la demande du requérant au motif qu’elle était tardive.

En particulier, le tribunal considéra qu’il appartenait au requérant de se pourvoir dans le délai du recours contentieux contre la décision explicite de rejet en date du 11 mars 1992, et que le nouveau recours gracieux en date du 16 avril 1992 n’a pu avoir qu’un caractère confirmatif et n’a pas été de nature à rouvrir le délai du recours contentieux. Le 24 mars 1993, le requérant interjeta appel de cette ordonnance auprès du Conseil d’État. Le 19 janvier 2000, le Conseil d’État fit droit aux demandes du requérant. Cet arrêt fut notifié au requérant le 14 mars 2000. GRIEFS 1. Le requérant se plaint que le Conseil d’État n’est pas un tribunal indépendant et impartial dans la mesure où il est à la fois conseiller du Gouvernement et juge en dernier ressort des recours contre la puissance publique.

Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention. 2. Invoquant la même disposition, le requérant se plaint aussi de la durée de la procédure. EN DROIT 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint que le Conseil d’État n’est pas un tribunal indépendant et impartial dans la mesure où il est à la fois conseiller du Gouvernement et juge en dernier ressort des recours contre la puissance publique. Les parties pertinentes de l’article 6 § 1 de la Convention sont ainsi libellées : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le Gouvernement défendeur affirme à titre principal que l’article 6 ne s’applique pas en l’espèce.

En particulier, il relève que les agents des parcs et ateliers sont des fonctionnaires au sens strict du terme. La création de nouveaux grades et le reclassement des agents dans ces nouveaux grades illustre la faculté ouverte à l’administration de modifier unilatéralement les règles applicables à ses agents dans l’intérêt du service. Cette possibilité, fortement dérogatoire du droit commun, est intimement liée à la situation légale et réglementaire, et non contractuelle, des fonctionnaires titulaires. Le Gouvernement ajoute que le recours présenté par le requérant tendait uniquement à l’annulation de la mesure de reclassement dont il fut l’objet et ne comportait pas de conclusions indemnitaires.

S’il est vrai que le reclassement du requérant ouvrait la perspective d’une augmentation de sa rémunération, il conditionnait surtout la nature des futures fonctions de l’intéressé, ainsi que ses perspectives d’avancement. Le requérant combat les thèses avancées par le Gouvernement et considère qu’en l’espèce, l’État doit se comparer à un employeur partie à un contrat de travail régi par le droit privé.

La Cour rappelle que, dans un arrêt récent, elle a eu l’occasion de revoir sa jurisprudence quant a l’applicabilité de l’article 6 § 1 de la Convention aux litiges relatifs aux agents publics, et d’adopter un nouveau critère fonctionnel, fondé sur la nature des fonctions et des responsabilités exercées par l’agent (voir l’arrêt Pellegrin c. France du 8 décembre 1999, à paraître dans Recueil des arrêts et décisions 1999). La Cour a décidé que sont seuls soustraits au champ d’application de l’article 6 § 1 de la Convention les litiges des agents publics dont l’emploi est caractéristique des activités spécifiques de l’administration publique dans la mesure où celle-ci agit comme détentrice de la puissance publique chargée de la sauvegarde des intérêts généraux de l’État ou des autres collectivités publiques (op. cit., § 66). Tel n’est manifestement pas le cas en l’espèce.

Partant, l’article 6 trouve à s’appliquer. Quant au fond, la Cour ne décèle aucun indice permettant de mettre en doute l’indépendance ou l’impartialité du Conseil d’État. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint en outre de la durée de la procédure. Le Gouvernement s’en remet à la sagesse de la Cour pour apprécier le caractère raisonnable de la durée de la procédure. La Cour estime qu’à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE RECEVABLE

, tous moyens de fond réservés, le grief du requérant tiré de la durée de la procédure ;

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

pour le surplus. Erik Fribergh Christos L. Rozakis Greffier Président