A DOUA SECȚIUNEA GRASS c. Franța Cerere nr. 40666/98 HOTĂRÂREA STRASBURG 9 noiembrie 2000 DEFINITIVF 09/02/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președinte A.B. Baka J.-P. Costa Strážnická Lorenzen Fischbach E. Lvits judecători Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 23 martie și 19 octombrie 2000, Rend la hotărârea pe care o reprezintă, adoptată la această ultimă dată procedura La originea cauzei se află o cerere (nr. 44066/96) îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant al acestui stat, dl Serge Grass ( Guvernul francez este reprezentat de agentul său, dl Michele Dubrocard, subdirector al drepturilor omului la Ministerul Afacerilor Externe. La poalele articolului 6 1 din Convenție, reclamantul se plângea în special de durata unei proceduri administrative. Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție [art. 2 din Protocolul nr. 11] Cererea a fost atribuită celei de-a doua secții a Curții (art. 1 din Regulamentul de procedură). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 1 din regulament. Printr-o decizie din 23 martie 2000, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă. DE FAPT, în 1974, reclamantul a fost recrutat de Hotărârea departamentală a Echipării Dubs (DDE) în calitate de métier al parcurilor și atelierelor. Printr-un decret din decembrie 1991, a fost definită noua clasificare a lucrătorilor permanenți din parcurile și atelierele podurilor și încălțămintelor și a bazelor aeriene. În conformitate cu dispozițiile acestui decret, reclamantul, prin arestarea prefectului Dubs din 6 februarie 1992, a fost inclus în noua grilă de clasificare în calitate de maistru B, deși ar fi dorit să fie inclus în aceasta ca șef al atelierului A. La 27 februarie 1992, reclamantul a formulat o acțiune grațioasă împotriva acestui decret. El a susținut că decizia în litigiu a redus calificarea sa profesională și că a avut dreptul să fie clasificat șef al atelierului A. 10. Prin scrisoarea din 11 martie 1992, directorul departamental al Doubs l-a informat pe reclamant că nu avea posibilitatea de a da curs cererii sale. 11. La 16 aprilie 1992, reclamantul a formulat o nouă acțiune grațioasă și nu a primit nici un răspuns. 12. La 18 august 1992, reclamantul sesizează instanța administrativă din Besançon cu privire la o acțiune de anulare a deciziei implicite de respingere care rezultă din tăcerea opusă timp de mai mult de patru luni la recursul său. 13. Prin ordonanța din 8 martie 1993, instanța a respins cererea reclamantului pe motiv că era tardivă. În special, instanța a considerat că este de competența reclamantului să se apere în termenul acțiunii în litigiu împotriva deciziei explicite de respingere din 11 martie 1992 și că noua acțiune grațioasă din 16 aprilie 1992 nu a putut avea decât un caracter de confirmare și nu a fost de natură să redeschidă termenul de acțiune în litigiu 14. La 24 martie 1993, reclamantul a solicitat această ordonanță în fața Consiliului de Stat. 15. La 19 ianuarie 2000, Consiliul de Stat a declarat că nici la ..n. din 6 februarie 1992, nici decizia din 11 martie 1992 nu menționau termenele limită și căile de atac. ; prin urmare, acesta a considerat că termenul de recurs nu a început să curgă și că recursul reclamantului la Tribunalul Administrativ din Besançon a fost judecat în mod eronat cu întârziere. În cazul în care se invocă ulterior cauza și se pronunță asupra cererii prezentate de reclamant în fața instanței administrative, Consiliul de Stat a informat reclamantul cu privire la deciziile directorului departamental de la Dubs de respingere a celor două acțiuni administrative pe care reclamantul le-a introdus la 27 februarie și 16 aprilie 1992, precum și cu privire la ordonanța instanței administrative din data de 8 aprilie 1992. martie 1993. Această hotărâre a fost notificată reclamantului la 14 martie 2000 în temeiul dreptului privind violarea dreptului comunitar de la art. 6 alin. (1) din Convenție. Reclamantul a denunțat durata procedurii în fața instanțelor administrative și a declarat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel cum a fost formulată. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 17. Guvernul declară că dă înțelepciunei Curții pentru a aprecia caracterul rezonabil al termenului de judecată. Perioada care trebuie luată în considerare 18. Curtea ia notă de faptul că procedura în litigiu a început la 27 februarie 1992, cu prima acțiune administrativă formulată de solicitant, și se încheie la 19 ianuarie 2000, cu hotărârea Consiliului de Stat și, prin urmare, acoperă o durată de șapte ani, zece luni și douăzeci și trei de zile pentru două instanțe. Caracter rezonabil al duratei procedurii 19. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se efectuează o procedură în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârea Richard c. Franța din 22 aprilie 1998, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1998 II, 824, § 57, și Doustaly c. Franța din 23 aprilie 1998, Rec., 1998 II, p. 857, § 39). 20. Curtea ia act de declarația guvernului. Comisia observă că cauza nu a fost deosebit de complexă și că reclamantul nu a contribuit la prelungirea procedurii. În consecință, Curtea constată că întârzierea procedurii rezultă, în principal, din comportamentul autorităților și al instanțelor administrative. Prin urmare, cauza reclamantului nu a fost ascultată într-un termen rezonabil și a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 21. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se șteargă ^ i ^ i ^ i , pe deplin, consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. FRF în ceea ce privește prejudiciul material, afirmă că această sumă corespunde prejudiciului suferit ca urmare a reducerii abuzive a calificării sale profesionale și, în plus, evaluează prejudiciul său moral la 50 000 FRF. 23. Guvernul subliniază că satisfacția echitabilă care poate fi atribuită reclamantului nu poate depăși o sumă de 30 000 FRF în ceea ce privește prejudiciul moral 24. În schimb, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert din cauza duratei procedurii în litigiu. 41, Comisia decide să dea reclamantului 40 000 FRF în acest titlu. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 25. Reclamantul, care nu era reprezentat de un avocat în fața Curții, nu solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată; din jurisprudența constantă a Curții, o astfel de întrebare nu necesită o examinare din oficiu (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Scuderi c. Italia din 24 august 1993, seria A nr. 265 A, p. 8, alineatul (20). Interese moratorii 26. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 2,74 % lan. de aceste motive, instanța, la l .unanimité, A spus că a existat o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenția menționată (a) că l Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 alineatul (2) din Convenție, 40 000 (cca o mie) franci francezi pentru daune morale (b) că această sumă va crește cu un interes simplu cu 2,74% l an de la expirarea termenului menționat și până la plata respinsă cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 9 noiembrie 2000 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte
DEUXIÈME SECTION
c. FRANCE
(
Requête n° 44066/98
)
ARRÊT
9 novembre 2000
09/02/2001
Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.
En l’affaire Grass c. France,
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant en une chambre composée de
:
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M.
A.B.
Baka
,
M.
J.-P.
Costa
,
M
me
V.
Strážnická
,
M.
P.
Lorenzen
,
M.
M.
Fischbach
,
M.
evits
,
juges
,
et
de
M.
E.
Fribergh
,
greffier
de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 23 mars et 19 octobre 2000,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n°
44066/98) dirigée contre la République française et dont un ressortissant de cet Etat, M. Serge Grass («
le requérant
»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («
la Commission
») le 17 juillet 1998 en vertu de l’ancien article
25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement français («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M
me
Michèle Dubrocard, sous-directrice des droits de l’homme au ministère des Affaires étrangères.
3.
Sous l’angle de l’article 6
§
1 de la Convention, le requérant se plaignait notamment de la durée d’une procédure administrative.
4.
La requête a été transmise à la Cour le 1
er
novembre
1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article
5
§
2 du Protocole n°
11).
5.
La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article
52
§
1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article
27
§
1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article
26
§
1 du règlement.
6.
Par une décision du 23 mars 2000, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.
7.
En 1974, le requérant fut recruté par la Direction départementale de l’Équipement du Doubs (DDE) en tant qu’ouvrier des parcs et ateliers.
8.
Par un arrêté du décembre 1991, fut définie la nouvelle classification des ouvriers permanents des parcs et ateliers des ponts et chaussées et des bases aériennes. En application des dispositions de cet arrêté, le requérant, par arrêté du préfet du Doubs du 6 février 1992, fut intégré dans la nouvelle grille de classification en qualité de contremaître B, alors qu’il aurait souhaité y figurer en tant que chef d’atelier A.
9.
Le 27 février 1992, le requérant forma un recours gracieux contre cet arrêté. Il soutint que la décision litigieuse diminuait sa qualification professionnelle, et qu’il avait droit d’être classé chef d’atelier A.
10.
Par courrier du 11 mars 1992, le directeur départemental de l’Équipement du Doubs informa le requérant qu’il ne lui était pas possible de donner une suite favorable à sa demande.
11.
Le 16 avril 1992, le requérant forma un nouveau recours gracieux. Il n’y reçut aucune réponse.
12.
Le 18 août 1992, le requérant saisit le tribunal administratif de Besançon d’un recours tendant à l’annulation de la décision implicite de rejet résultant du silence opposé pendant plus de quatre mois à son recours.
13.
Par ordonnance en date du 8 mars 1993, le tribunal rejeta la demande du requérant au motif qu’elle était tardive. En particulier, le tribunal considéra qu’il appartenait au requérant de se pourvoir dans le délai du recours contentieux contre la décision explicite de rejet en date du 11 mars 1992, et que le nouveau recours gracieux en date du 16 avril 1992 n’a pu avoir qu’un caractère confirmatif et n’a pas été de nature à rouvrir le délai du recours contentieux.
14.
Le 24 mars 1993, le requérant interjeta appel de cette ordonnance auprès du Conseil d’Etat.
15.
Le 19 janvier 2000, le Conseil d’État observa que ni l’arrêté du 6
février 1992 ni la décision du 11 mars 1992 ne mentionnaient les délais et voies de recours
; dès lors, il considéra que le délai de recours contentieux n’avait pas commencé à courir et que le recours du requérant devant le tribunal administratif de Besançon avait été à tort jugé tardif. Evoquant par la suite l’affaire et statuant sur la demande présentée par le requérant devant le tribunal administratif, le Conseil d’État annula l’arrêté portant reclassement du requérant, les décisions du directeur départemental de l’Équipement du Doubs rejetant les deux recours administratifs que le requérant avait introduits les 27 février et 16 avril 1992, ainsi que l’ordonnance du tribunal administratif en date du 8
mars 1993. Cet arrêt fut notifié au requérant le 14 mars 2000.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
16.
Le requérant dénonce la durée de la procédure devant les juridictions administratives et allègue une violation de l’article
6 §
1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
17.
Le Gouvernement déclare s’en remettre à la sagesse de la Cour pour apprécier le caractère raisonnable du délai de jugement.
1.
Période à prendre en considération
18.
La Cour note que la procédure litigieuse a débuté le 27 février 1992, avec le premier recours administratif formé par le requérant, et s’est terminée le 19 janvier 2000, avec l’arrêt du Conseil d’État. Elle couvre donc une durée de sept ans, dix mois et vingt-trois jours pour deux instances.
2.
Caractère raisonnable de la durée de la procédure
19.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts Richard c.
France du 22
avril 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998
‑
II,
p.
824, §
57, et Doustaly c.
France du 23
avril 1998,
Recueil
1998
‑
II, p.
857, §
39).
20.
La Cour prend acte de la déclaration du Gouvernement.
Elle observe que l’affaire n’était pas particulièrement complexe et que le requérant n’a pas contribué à l’allongement de la procédure. Il apparaît en conséquence à la Cour que la lenteur de la procédure résulte, principalement, du comportement des autorités et juridictions administratives.
Partant, la cause du requérant n’a pas été entendue dans un délai raisonnable et il y a eu violation de l’article
6 §
1 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
21.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
22.
Le requérant réclame 133
586,33
FRF au titre du préjudice matériel. Il affirme que cette somme correspond au préjudice qu’il a subi en raison de la diminution abusive de sa qualification professionnelle. Il évalue en outre son préjudice moral à 50
000
FRF.
23.
Le Gouvernement souligne que la satisfaction équitable susceptible d’être allouée au requérant ne saurait excéder une somme de 30
000
FRF au titre du préjudice moral.
24.
La Cour considère qu’en l’absence de lien de causalité entre le dommage matériel invoqué et la violation constatée, il n’y pas lieu d’indemniser ce chef de préjudice. En revanche, elle considère que le requérant a subi un préjudice moral certain en raison de la durée de la procédure litigieuse. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière et statuant en équité comme le veut l’article
41, elle décide d’allouer au requérant 40
000
FRF à ce titre.
B.
Frais et dépens
25.
Le requérant, qui n’était pas représenté par un avocat devant la Cour, ne sollicite pas le remboursement de frais et dépens
; d’après la jurisprudence constante de la Cour, pareille question n’appelle pas un examen d’office (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Scuderi c.
Italie du 24
août 1993, série
A n°
265
‑
A, p.
8, §
20).
C.
Intérêts moratoires
26.
Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d’intérêt légal applicable en France à la date d’adoption du présent arrêt est de 2,74
% l’an.
par ces motifs, la cour, À l’unanimitÉ,
1.
Dit
qu
’
il y a eu violation de l
’
article
6 § 1 de la Convention
;
2.
Dit
a) que l
’
État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article
44 §
2 de la Convention, 40
000 (quarante mille) francs français pour dommage moral
;
b) que ce montant sera à majorer d
’
un intérêt simple de 2,74
% l
’
an à compter de l
’
expiration dudit délai et jusqu
’
au versement
;
3.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 9 novembre 2000 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour.
Erik
Fribergh
Christos
Rozakis
Greffier
Président