Dimitrios Georgiadis împotriva Greciei

La originea acestei cauze se află o cerere (nr. 41209/98) îndreptată împotriva Republicii Elene și depusă la Comisia europeană a Drepturilor Omului („Comisia") de un cetățean al acestui stat, D. Dimitrios Georgiadis („reclamantul"), pe 26 martie 1998 în temeiul fostului articol 25 din Convenția europeană a Drepturilor Omului („Convenția"). Reclamantul se plângea de faptul că refuzul autoritățile competente de a se conforma unei hotărâri a Curții de conturi încălca dreptul lui la o protecție judiciară eficace privind contestațiile asupra drepturilor de natură civilă. Invoca art. 6 § 1 din Convenție. De asemenea, susținea că refuzul autorităților competente de a-i plăti pensia suplimentară de care fusese recunoscut titular, încălca dreptul lui la respectarea bunurilor lui garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Guvernul era reprezentat de D. M. Apessos, asistent la Consiliul juridic al Statului și Doamna V. Pelekou, auditor la Consiliul juridic al Statului; reclamantul de Doamna G. Charalambous, avocat la baroul din Atena.

Pe 21 octombrie 1998, Comisia a hotărât să comunice cererea guvernului grec („Guvernul").

Ca urmare a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 pe 1 noiembrie 1998, și în conformitate cu art. 5 § 2 al acestuia, cauza este examinată de Curte în conformitate cu prevederile acelui Protocol. Guvernul și-a prezentat observațiile pe 2 martie 1999 și reclamantul a răspuns pe 11 mai 1999.

În conformitate cu art. 52 § 1 al Regulamentului Curții („Regulamentul"), președintele Curții, D. Wildhaber, a repartizat cauza secțiunii a doua. Camera constituită în cadrul acestei secțiuni includea de plin drept D. C.L. Rozakis, judecător ales pentru Grecia (art. 27 § 2 din Convenție și art. 26 § 1 a) din Regulament), și D. M. Fischbach, vicepreședinte al secțiunii (art. 12 și 26 § 1 a) din Regulament). Ceilalți membri desemnați de acesta pentru a completa camera erau D. B. Conforti, D. P. Lorenzen, Doamna M. Tsatsa-Nikolovska, D. A.B. Baka și D. E. Levits (art. 26 § 1 b) din Regulament).

Pe 22 iunie 1999, camera a declarat cererea admisibilă. ÎN FAPT I.

În temeiul unei hotărâri comune a miniștrilor Justiției și Finanțelor, din 28 august 1995, magistrații în activitate au primit un supliment de tratament pentru ca acesta să ajungă la nivelul tratamentelor percepute de medici (grad de director) din Sistemul național de sănătate (Eθνικό Σύστημα Υγείας), regulamentarea salarială prevăzută de legea nr. 1397/1983 trebuind să se aplice de asemenea magistraților. Prin cereri adresate celei de-a 42-a divizii a Contabilității Generale a Statului (Γενικό Λογιστήριο του Κράτους), magistrații pensionari au solicitat ca pensiile lor să beneficieze de o majorare proporțională cu suplimentele de tratament sus-menționate. Aceasta divizie a respins aceste cereri pe motiv că aceste suplimente nu constituiau o majorare a salariului de bază și prin urmare nu puteau fi luate în considerare la calcularea sumei pensiei lor de pensionare.

Pe 20 februarie 1996, reclamantul a sesizat de asemenea cea de-a 42-a divizie a Contabilității Generale a Statului cu o cerere pentru a obține o pensie suplimentară. Această cerere a fost respinsă prin act din 14 martie 1996.

Pe 27 martie 1996, reclamantul, ca mulți alți magistrați pensionari, a atacat această decizie.

Pe 4 iulie 1996, cea de-a doua cameră a Curții de conturi, pe baza articolului 9 din codul pensiilor civile și militare și art. 2 §§ 1 și 2 din legea nr. 2320/1995, și pe baza hotărârii sus-menționate din 28 august 1995, a infirmat decizia atacată și a stabilit suma pensiei suplimentare care ar trebui acordată reclamantului (hotărâre nr. 1422/1996).

Această hotărâre a fost notificată celei de-a 42-a divizii a Contabilității Generale a Statului și ministrului Finanțelor pe 16 și respectiv 26 septembrie 1996. De la notificare, hotărârea a devenit executorie. În conformitate cu legislația greacă, Statul dispunea atunci de o perioadă de un an pentru a se recurge în casație. În cazul în care nu ar fi fost lovit de un asemenea recurs, hotărârea Curții de conturi a devenit definitivă pe 26 septembrie 1997.

Pe 27 iulie 1997, a fost promulgată legea nr. 2512/1997, al cărei articol 3 interpretat art. 2 §§ 1 și 2 din legea nr. 2320/1995 în felul următor: baremele stabilite prin hotărâri ministriale, cum ar fi hotărârea nr. 2054561/6279/0022 a miniștrilor Justiției și Finanțelor, nu puteau fi luate în considerare pentru calcularea pensiei de pensionare a judecătorilor; toate revendicările bazate pe baremele sus-menționate erau prescrise, orice procedură judiciară în curs în fața oricărei jurisdicții era anulată și orice sumă deja versată, cu excepția celor acordate printr-o decizie judiciară definitivă, trebuia recuperată.

Pe 5 martie 1997, Curtea de conturi, sedând în plenul său, emise între timp o opinie prin care considera că mai multe articole ale legii nr. 2512/1997 și în special art. 3 erau neconstitucionale, deoarece contraveneau articolului 4 § 1 și 87 § 1 din Constituție, precum și articolului 6 § 1 din Convenție și articolului 1 din Protocolul nr. 1.

Prin hotărâre (nr. 2274/1997) din 17 decembrie 1997, Curtea de conturi, sedând în plenul său, a judecat că art. 3 din legea nr. 2512/1997 era contrar articolului 8, 20 § 1 și 26 din Constituția greacă și art. 6 § 1 din Convenția europeană a Drepturilor Omului. Mai precis, a considerat că §1 al articolului 3, care anula proceduri judiciare în curs și declara prescrise pretenții pe care persoane fizice le aveau împotriva Statului, nu servea o nevoie socială imperioasă ci urmăreau, în schimb, să elibereze Statul de efectele hotărârilor judiciare privind-o și care i-ar fi nefavorabile. În plus, nu putea fi considerat o dispoziție interpretativă același paragraf în măsura în care prevedea că chiar și atunci când magistraților li se acordau majorări salariale printr-o hotărâre sau hotărâri judiciare, această majorare nu putea fi luată în considerare pentru fixarea sau majorarea sumei pensiei lor. Paragraful 2 al articolului 3 era, de asemenea, contrar articolelor sus-menționate deoarece clasifica cazurile în curs, anula proceduri judiciare în curs și declara prescrise pretenții aferente. În sfârșit, art. 88 § 2 alineatul b) din Constituție, care prevedea că remunerarea magistraților era fixată prin legi specifice, nu excludea determinarea provizorie a acestei remunerări printr-o reglementare specială; prin urmare, hotărârile ministeriale, adoptate în temeiul articolului 14 § 1 din legea nr. 1968/1961 cu privire la suma și versarea sumelor datorate magistraților – din cauza disparității cu remunerarea medicilor-directori din sectorul public – erau în conformitate cu Constituția.

Pe 23 ianuarie 1998, reclamantul a cerut celei de-a 45-a divizii a Contabilității Generale a Statului să se conformeze hotărârii Curții de conturi. Pe 4 februarie 1999, acest serviciu i-a răspuns: „(...) Serviciul nostru nu poate executa, în temeiul legislației în vigoare, hotărârea celei de-a doua camere a Curții de conturi care vă privește. Această hotărâre fusese trimisă la arhive înainte ca aceasta să devină definitivă, în conformitate cu prevederile articolului 3 din legea nr. 2512/97. De asemenea, nu este posibil ca această hotărâre să devină definitivă ulterior, având în vedere faptul că jurisprudența, așa cum s-a format (și care privește constituționalitatea dispoziției sus-menționate), este ulterioară hotărârii care vă privește (hotărârea aferentă a plenului a fost pronunțată pe 17 decembrie 1997). Nu există niciodată o hotărâre a Curții de conturi, sedând în plenul său, care să influențeze cazurile care au fost decise diferit în trecut; se aplică doar la cazuri care sunt judecate, sau reexaminate din cauza adoptării acestei hotărâri, ulterior." II.

Articolele 91 și 112 din decretul prezidențial nr. 1225/1981 privind executarea prevederilor privind Curtea de conturi prevăd: art. 91 „Deciziile definitive ale camerelor, împotriva cărora un recurs nu poate fi depus, sunt irevocabile și au forța lucrului judecat." art. 112 „1. Depunerea unui recurs nu are efect suspensiv, (...)" ÎN DREPT I.

Guvernul argumentează, ca argumentul principal, neaplicabilitatea în cazul de față a articolului 6 § 1: pretinderea alocării unei pensii Statului se încadrează incontestabil în dreptul public și nu se află în sfera de aplicare a Convenției. Conform Constituției, securitatea socială ca instituție este plasată sub protecția Statului. În plus, aspecte precum organizarea caselor de asigurări sociale, condițiile de afiliere la aceste organisme, resursele și gestionarea acestora, și condițiile în care sunt acordate prestații sociale sunt reglementate prin texte legislative și reglementare.

Cât privește art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul susține, în prim rând, că dreptul lui de a recupera sumele alocate de Curtea de conturi, ca titlu de pensie de pensionare lunară suplimentară, revistă de caracter civil; încălcarea pretenționată a articolului 6 § 1 se referă la revendicarea unui drept pur patrimonial, născut pe cale legală și recunoscut de o hotărâre judiciară irevocabilă după pensionare.

Curtea reamintește că, conform jurisprudenței sale constante (vezi, printre multe altele, hotărârea Francesco Lombardo din 26 noiembrie 1992, seria A nr. 249-B, p. 26, § 17), și în ciuda aspectelor dreptului public semnalate de Guvern, este vorba aici de obligația Statului de a plăti unui funcționar pensionat o recuperare de pensie în conformitate cu legislația în vigoare; reclamantul invocă deci un drept subiectiv de natură patrimonială care rezultă din reguli precise ale legislației naționale care trebuie considerat un „drept de natură civilă" în sensul articolului 6 § 1, care se aplică în cauza de față. B. Fond

Reclamantul susține că refuzul autorităților competente de a se conforma hotărârii nr. 1422/1996 a Curții de conturi încălca dreptul lui la o protecție judiciară eficace. El susține că legea nr. 2512/1997, care declara prescrise pretențiile lui, a fost judecată neconstitucională de hotărârea nr. 2274/1997 a Curții de conturi sedând în plenul său, care a estimat că Statul a intervenit la o fază critică a procedurii judiciare – aceea a pronunțării și executării unei hotărâri – și a substituit aceasta printr-o dispoziție legislativă: art. 3 § 2 din legea nr. 2512/1997 făcea literal să dispară o hotărâre a unei curți supreme revistă de forma executorie, în încălcare a Constituției și Convenției. În acest sens, subliniază asemănarea prezentei cauze cu cazurile Raffineries grecques Stran și Stratis Andreadis c. Grecia și Papageorgiou c. Grecia (hotărâri din 9 decembrie 1994 și 22 octombrie 1997, seria A nr. 301-B și Colecția hotărârilor și deciziilor 1997-VI respectiv).

Guvernul subliniază că există între prezenta cauză și cauza Hornsby c. Grecia (hotărâre din 19 martie 1997, Colecția 1997-II) diferențe fundamentale care ar justifica o abordare diferită: hotărârea nr. 1422/1996 a celei de-a doua camere a Curții de conturi, chiar dacă executorie în partea sa financiară, era susceptibilă de casație în fața adunării plenului Curții de conturi și prin urmare aspectul juridic al întrebării nu era reglementat de o hotărâre irevocabilă. De altfel, și în timp ce termenul pentru exercitarea unui recurs împotriva hotărârii nr. 1422/1996 nu expirase încă, legiuitor, în cadrul puterilor sale, a votat textul unei noi legi care a disipat îndoiala creată de legislația existentă până atunci; or această lege a legat administrația care nu putea deci să procedeze la executarea acestei hotărâri. Aceasta din urmă a cerut de altfel recuperarea tuturor sumelor care fuseseră deja versate magistraților pensionari în conformitate cu hotărârile similare. În sfârșit, hotărârea din 17 decembrie 1997 a Curții de conturi sedând în plenul său și declarând anticonstitucională legea nr. 2512/1997 nu putea avea impact decât asupra cazurilor care ar fi judecate ulterior acestei hotărâri și nu asupra cazurilor care fuseseră deja judecate, cum ar fi cea a reclamantului; cât privește administrația, aceasta continua să fie legată de cadrul legislativ existent până la intervenția unei noi legi, deoarece în sistemul juridic grec jurisprudența jurisdicțiilor supreme nu constituie o regulă de drept.

Curtea constată că hotărârea Curții de conturi a fost notificată pe 16 și respectiv 26 septembrie 1996 celei de-a 42-a divizii a Contabilității Generale a Statului și Ministerului Finanțelor, dar aceștia au refuzat să se conformeze și să plătească suma datorată reclamantului. Pe 27 iulie 1997, a fost adoptată legea nr. 2512/1997, care declara prescrise pretențiile litigioase. Pe 17 decembrie 1997, adunarea plenuă a Curții de conturi a judecat acea lege neconstitucională, dar, până la această dată, reclamantul nu primise încă sumele alocate de Curtea de conturi.

Curtea reamintește că în hotărârea Hornsby c. Grecia (din 19 martie 1997, Colecția hotărârilor și deciziilor 1997-II), ea a judecat că executarea unei hotărâri sau sentințe, din orice jurisdicție, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „procesul" în sensul articolului 6. Dacă administrația refuză sau omite să se execute, sau chiar trage de timp în a o face, garanțiile articolului 6 din care beneficia justiciabilul în faza judiciară a procedurii ar pierde orice raționament (p. 511, §§ 40-41). De altfel, în hotărârea Raffineries grecques Stran și Stratis Andreadis c. Grecia (sus-citată), Curtea a concluzionat că principiul supremației dreptului și noțiunea de proces echitabil se opun oricărei ingerințe a puterii legislative în administrarea justiției cu scopul de a influența asupra deznodământului judiciare al unui litig în care Statul este parte (p. 82, § 49).

Or, în cazul de față, hotărârea Curții de apel din 4 iulie 1996 a devenit definitivă pe 26 septembrie 1997. Chiar presupunând că legea nr. 2512/1997 a făcut legal refuzul autorităților de a plăti sumele datorate reclamantului, între 27 iulie 1997 – data adoptării legii nr. 2512/1997 – și 17 decembrie 1997 – data la care adunarea plenuă a Curții de conturi a declarat neconstitucională această lege – nimic nu ar putea justifica aceasta de la această din urmă dată. Cât privește motivele avansate de Contabilitatea Generală a Statului în scrisoarea sa din 4 februarie 1999 (posterioară declarației de neconstitucionalitate a legii nr. 2512/1997) pentru refuz de plată, acestea constituie un refuz de justițe.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II

Guvernul susține că în măsura în care cazul reclamantului nu fusese încă tranșat de o hotărâre irevocabilă, creanța acestuia nu era suficient stabilită și exigibilă.

Reclamantul răspunde că la momentul introducerii cererii sale în fața Comisiei europene a Drepturilor Omului, pe 26 martie 1998, hotărârea nr. 1422/1996 a Curții de conturi era executorie și irevocabilă; toți pașii aprecierii judiciare în această materie fuseseră deja epuizați. De altfel, hotărârea aceasta definia cu precizie suma datorată și perioada acoperită și determina în detaliu modalitățile de plată a acesteia; creanța ar fi deci pe deplin definită și ar cădea sub lovitura protecției articolului 1 din Protocolul nr. 1. În sfârșit, cât privește argumentul Guvernului potrivit căruia legea nr. 2512/1997 ar fi obiectivă și rezonabilă și cerută de motive de interes public, reclamantul observă că aceasta urmăreau să anuleze mai multe hotărâri similare ale Curții de conturi care adjudecau cu efect retroactiv o pensie suplimentară magistraților pensionari.

Curtea reamintește că o „creanță" poate constitui un „bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, cu condiția să fie suficient stabilită pentru a fi exigibilă (hotărârea Raffineries grecques Stran și Stratis Andreadis c. Grecia sus-citată, p. 84, § 59). De asemenea, reamintește că supremația dreptului, unu din principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este inerentă ansamblului articolelor Convenției (hotărârea Amuur c. Franța din 25 iunie 1996, Colecția 1996-III, pp. 850-851, § 50) și implică datoria Statului sau a unei autorități publice de a se supune unui judecată sau hotărâri pronunțate împotriva sa (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Hornsby sus-citată, p. 511, § 41). Rezultă că necesitatea de a cerceta dacă a fost menținut un echilibru just între cerințele interesului general al comunității și imperativele salvgardării drepturilor fundamentale ale individului (hotărârea Sporrong și Lönnroth c. Suedia din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, p. 26, § 69) nu se poate simți decât atunci când s-a dovedit că ingerința litigioasă a respectat principiul legalității și nu era arbitrară (hotărârea Iatridis c. Grecia din 25 martie 1999, Colecția 1999, § 58).

Or hotărârea Curții de conturi din 4 iulie 1996 a creat în sarcina reclamantului o creanță suficient stabilită și nu un simplu drept eventual cum susține Guvernul; sigur, Statul putea forma un recurs împotriva acestei hotărâri în fața Curții de conturi sedând în plenul său, dar art. 112 din decretul prezidențial nr. 1225/1981 prevede că un asemenea recurs nu are efect suspensiv. Prin urmare, imposibilitatea în care s-a găsit interesatul de a obține executarea acestei hotărâri, cel puțin până la adoptarea legii nr. 2512/1997, constituie o ingerință în dreptul de proprietate al acestuia care se încadrează în prima propoziție a primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1. De altfel, prin a interveni după adoptarea unei hotărâri definitive a Curții de conturi pentru a declara prescrise pretențiile reclamantului, legiuitor a rupt echilibrul just care trebuia să existe între salvgardarea dreptului de proprietate și cerințele interesului general (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Raffineries grecques Stran și Stratis Andreadis sus-citată, pp. 84-88, §§ 58-75). În sfârșit, refuzul Contabilității Generale a Statului de a plăti reclamantului suma datorată după hotărârea Curții de conturi, și anume pe 4 februarie 1999, sedând în plenul său, și declarând neconstitucional art. 3 din legea nr. 2512/1997, constituie o nouă ingerință în exercitarea dreptului reclamanților la respectarea bunurilor lor și care este contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece refuzul acesta este manifestamente ilegal pe plan intern (hotărârea Antonakopoulos, Vortsela și Antonakopoulou din 14 decembrie 1999, Colecția 1999).

Prin urmare, a existat și există o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. III.

Reclamantul susține că suma prejudiciului material pe care l-a suferit rezultă direct din hotărârea nr. 1422/1996 a Curții de conturi, și anume 1.868.310 drahme (GDR) pentru perioada din 1 decembrie 1991 până la 31 august 1992 și 8.303.600 GDR pentru perioada din 31 august 1992 până la 31 decembrie 1995, adică în total 10.171.910 GDR, din care o parte de 2.075.900 GDR trebuia să-i fie versată pe 1 aprilie 2000; solicită de altfel acordarea dobânzilor legale asupra acestor sume, la rata de 6% pe an, într-o sumă de 871.876 GRD. Solicită de asemenea o compensație de 5.000.000 GRD pentru prejudiciu moral.

Guvernul estima excesivă suma solicitată pentru prejudiciu moral.

Având în vedere constatarea din §33, Curtea estima că este cazul să acorde reclamantului integrala sumă alocată de Curtea de conturi.

Cât privește acordarea dobânzilor, Curtea reamintește jurisprudența sa conform căreia caracterul adecvat al unei compensații riscă să scadă dacă plata acesteia face abstracție de elemente susceptibile de a reduce valoarea, cum ar fi trecerea unui timp (hotărârea Raffineries grecques Stran și Stratis Andreadis c. Grecia sus-citată, p. 90, § 82). Estima deci că trebuie să admită această parte din cererea reclamantului.

Cât privește prejudiciul moral, se poate gândi în mod rezonabil că refuzul persistent al autorităților de a plăti suma datorată a provocat reclamantului anxietate și tensiune. Pronunțând în echitate, Curtea îi acordă 1.000.000 GRD cu acest titlu. B. Cheltuieli și costuri

Pentru cheltuieli și costuri, reclamantul, care era reprezentat de un avocat în fața Comisiei și Curții, solicită 1.000.000 GRD.

Guvernul consideră excesivă suma solicitată.

Curtea observă că reclamantul a câștigat asupra plângerilor pe care le-a tras din art. 6 § 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1. Nu vede niciun motiv să bănuiască caracterul necesar al cheltuielilor afferente procedurii în fața sa și, având în vedere caracterul rezonabil al ratei acestora, admite cererea în întregime. C. Dobânzi de întârziere

Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabile în Grecia la data adoptării prezentei hotărâri era de 6% pe an. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Constată că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 2. Constată că a existat și există o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1; 3. Constată a) că Statul pârât trebuie să verse reclamantului, în termen de trei luni de la data când hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 11.043.786 (unsprezece milioane patruzeci și trei mii șapte sute optzeci și șase) drahme pentru prejudiciu material, 1.000.000 (un milion) drahme pentru prejudiciu moral și 1.000.000 (un milion) drahme pentru cheltuieli și costuri, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de taxa pe valoare adăugată; b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 6% pe an de la expirarea acestui termen și până la plată; Făcut în limba franceză, apoi comunică în scris pe 28 martie 2000 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Erik Fribergh Marc Fischbach Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 41209/98) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M. Dimitrios Georgiadis (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 26 mars 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention européenne des Droits de l’Homme (« la Convention »). Le requérant se plaignait du fait que le refus des autorités compétentes de se conformer à un arrêt de la Cour des comptes méconnaissait son droit à une protection judiciaire effective s'agissant des contestations sur ses droits de caractère civil. Il invoquait l'article 6 § 1 de la Convention. Il alléguait en outre que le refus des autorités compétentes de lui payer la pension complémentaire dont il avait été reconnu titulaire, portait atteinte à son droit au respect de ses biens garanti par l'article 1 du Protocole n 1. Le Gouvernement était représenté par M. M. Apessos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat et M me V. Pelekou, auditeur auprès du Conseil juridique de l’Etat, le requérant par Me G. Charalambous, avocat au barreau d'Athènes.

Le 21 octobre 1998, la Commission a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement grec (« le Gouvernement »).

A la suite de l’entrée en vigueur du Protocole n° 11 le 1 er novembre 1998, et conformément à l’article 5 § 2 de celui-ci, l’affaire est examinée par la Cour conformément aux dispositions dudit Protocole. Le Gouvernement a présenté ses observations le 2 mars 1999 et le requérant y a répondu le 11 mai 1999.

Conformément à l’article 52 § 1 du règlement de la Cour (« le règlement »), le président de la Cour, M. Wildhaber, a attribué l’affaire à la deuxième section. La chambre constituée au sein de ladite section comprenait de plein droit M. C. L. Rozakis, juge élu au titre de la Grèce (article 27 § 2 de la Convention et 26 § 1 a) du règlement), et M. M. Fischbach, vice-président de la section (articles 12 et 26 § 1 a) du règlement). Les autres membres désignés par ce dernier pour compléter la chambre étaient M. B. Conforti, M. P. Lorenzen, M me M. Tsatsa-Nikolovska, M. A. B. Baka et M. E. Levits (article 26 § 1 b) du règlement).

Le 22 juin 1999, la chambre a déclaré la requête recevable. EN FAIT I.

En vertu d’une décision commune des ministres de la Justice et des Finances, du 28 août 1995, les magistrats d’active se sont vus accorder un supplément de traitement afin que celui-ci atteigne le montant des traitements perçus par les médecins (de grade de directeur) du Système national de santé (Eθνικό Σύστημα Υγείας), la réglementation salariale prévue par la loi n° 1397/1983 devant s’appliquer aussi aux magistrats. Par des demandes adressées à la 42 e division de la Comptabilité Générale de l'Etat (Γενικό Λογιστήριο του Κράτους) les magistrats retraités réclamèrent que leurs pensions bénéficient d’une augmentation proportionnelle aux suppléments de traitement susmentionnés. Ladite division rejeta ces requêtes au motif que ces suppléments ne constituaient pas une augmentation du salaire de base et partant ne pouvaient pas être pris en considération lors du calcul du montant de leur pension de retraite.

Le 20 février 1996, le requérant saisit aussi la 42e division de la Comptabilité Générale de l'Etat d'une demande en vue d'obtenir une pension complémentaire. Cette demande fut rejetée par acte en date du 14 mars 1996.

Le 27 mars 1996, le requérant, comme beaucoup d’autres magistrats à la retraite, interjeta appel de cette décision.

Le 4 juillet 1996, la deuxième chambre de la Cour des comptes, se fondant sur les articles 9 du code des pensions civiles et militaires et 2 §§ 1 et 2 de la loi n° 2320/1995, ainsi que sur la décision précitée du 28 août 1995, infirma la décision attaquée et fixa le montant de la pension complémentaire qui devrait être accordée au requérant (arrêt n 1422/1996).

Cet arrêt fut notifié à la 42e division de la Comptabilité Générale de l'Etat et au ministre des Finances les 16 et 26 septembre 1996 respectivement. Dès sa notification, l'arrêt devint exécutoire. En vertu de la législation grecque, l'Etat disposait alors d'un délai d'un an pour se pourvoir en cassation. A défaut d'avoir été frappé d'un tel recours, l'arrêt de la Cour des comptes devint définitif le 26 septembre 1997.

Le 27 juillet 1997, fut promulguée la loi n 2512/1997 dont l'article 3 interprétait l'article 2 §§ 1 et 2 de loi n 2320/1995 de la façon suivante : les barèmes établis par des décisions ministérielles, comme la décision n 2054561/6279/0022 des ministres de la Justice et des Finances, ne pouvaient être pris en considération pour le calcul de la pension de retraite des juges ; toutes les revendications fondées sur les barèmes susmentionnés étaient prescrites, toute procédure judiciaire pendante devant toute juridiction était annulée et toute somme déjà versée, à l'exception de celles accordées par une décision judiciaire définitive, devait être récupérée.

Le 5 mars 1997, la Cour des comptes siégeant en formation plénière avait entre-temps émis un avis par lequel elle estimait que plusieurs articles de la loi n° 2512/1997 et notamment l’article 3 étaient inconstitutionnels car contraires aux articles 4 § 1 et 87 § 1 de la Constitution, ainsi qu’aux articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n° 1.

Par un arrêt (n° 2274/1997) du 17 décembre 1997, la Cour des comptes siégeant en formation plénière jugea que l’article 3 de la loi n° 2512/1997 était contraire aux articles 8, 20 § 1 et 26 de la Constitution grecque et 6 § 1 de la Convention européenne des Droits de l’Homme. Plus précisément, elle estima que le paragraphe 1 de l’article 3, qui annulait des procédures judiciaires pendantes et déclarait prescrites les prétentions que des particuliers avaient à l’encontre de l’Etat, ne servait pas un besoin social impérieux mais visait, en revanche, à délivrer l’Etat des effets des décisions judiciaires le concernant et qui lui seraient défavorables. De plus, ne pouvait être considéré comme une disposition interprétative ce même paragraphe dans la mesure où il prévoyait que même lorsqu’un rappel entraînant une augmentation de salaire était accordée aux magistrats par des décisions judiciaires ou ministérielles, cette augmentation ne pouvait être prise en compte pour la fixation ou l’augmentation du montant de leur retraite. Le paragraphe 2 de l’article 3 était aussi contraire aux articles susmentionnés car il classait les affaires pendantes, annulait les procédures judiciaires pendantes et déclarait prescrites les prétentions y afférentes. Enfin, l’article 88 § 2 alinéa b) de la Constitution qui disposait que la rémunération des magistrats était fixée par des lois spécifiques, n’excluait pas la détermination provisoire de cette rémunération par une réglementation spéciale ; par conséquent, les décisions ministérielles, adoptées en vertu de l’article 14 § 1 de la loi n° 1968/1961 relatives au montant et au versement des sommes dues aux magistrats – en raison de la disparité avec la rémunération des médecins-directeurs du secteur public – étaient conformes à la Constitution.

Le 23 janvier 1998, le requérant demanda à la 45e division de la Comptabilité Générale de l'Etat de se conformer à l'arrêt de la Cour des comptes. Le 4 février 1999, ce service lui répondit ainsi : « (…) Notre service ne peut pas exécuter, en vertu de la législation en vigueur, l’arrêt de la deuxième chambre de la Cour des comptes vous concernant. Cet arrêt avait été envoyé aux archives avant qu’elle devienne définitive, en vertu des dispositions de l’article 3 de la loi n° 2512/97. Il n’est pas non plus possible que cet arrêt devienne définitif par la suite, compte tenu du fait que la jurisprudence telle qu’elle s’est formée (et qui concerne la constitutionnalité de la disposition précitée) est postérieure à l’arrêt qui vous concerne (l’arrêt y relatif de la plénière a été rendu le 17 décembre 1997). Jamais un arrêt de la Cour des comptes siégeant en formation plénière n’influe sur des cas qui ont été décidés de manière différente dans le passé ; il ne s’applique qu’à des affaires qui sont jugées, ou réexaminées en raison de l’adoption de cet arrêt, postérieurement. » II.

Les articles 91 et 112 du décret présidentiel n° 1225/1981 relatif à l’exécution des dispositions concernant la Cour des comptes disposent : Article 91 « Les décisions définitives des chambres, à l’encontre desquels un pourvoi ne peut pas être formé, sont irrévocables et revêtent la force de la chose jugée. » Article 112 « 1. La formation d’un pourvoi n’a pas d’effet suspensif, (…) » EN DROIT i.

Le Gouvernement excipe, à titre principal, de la non-applicabilité au cas d’espèce de l’article 6 § 1 : réclamer l’allocation d’une pension à l’Etat relève incontestablement du droit public et n’entre pas dans le champ d’application de la Convention. D’après la Constitution, la sécurité sociale en tant qu’institution est placée sous la protection de l’Etat. De plus, des questions telles que l’organisation des caisses d’assurance sociale, les conditions d’affiliation à ces organismes, les ressources et la gestion de celles-ci, ainsi que les conditions dans lesquelles les prestations sociales sont allouées sont régies par des textes législatifs et réglementaires.

En ce qui concerne l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant soutient, en premier lieu, que son droit de recouvrer les sommes allouées par la Cour des comptes, à titre de pension de retraite mensuelle complémentaire, revêt un caractère civil ; la violation alléguée de l’article 6 § 1 se rapporte à la revendication d’un droit purement patrimonial, né légalement et reconnu par une décision judiciaire irrévocable après sa mise à la retraite.

La Cour rappelle, que selon sa jurisprudence constante (voir, parmi beaucoup d’autres, l’arrêt Francesco Lombardo du 26 novembre 1992, série A n° 249-B, p. 26, § 17), et nonobstant les aspects de droit public signalés par le Gouvernement, il s’agit ici de l’obligation de l’Etat de verser à un fonctionnaire à la retraite un rappel de pension conformément à la législation en vigueur ; le requérant invoque donc un droit subjectif de caractère patrimonial résultant de règles précises de la législation nationales qui doit être considéré comme un « droit de caractère civil » au sens de l’article 6 § 1, lequel trouve à s’appliquer en l’espèce. B. Observation

Le requérant allègue que le refus des autorités compétentes de se conformer à l'arrêt n 1422/1996 de la Cour des comptes méconnaît son droit à une protection judiciaire effective. Il soutient que la loi n° 2512/1997 qui déclarait prescrites ses prétentions a été jugée inconstitutionnelle par l’arrêt n° 2274/1997 de la Cour des comptes siégeant en formation plénière, qui estima que l’Etat intervint à une phase critique de la procédure juridictionnelle – celle du prononcé et de l’exécution d’un arrêt – et substitua ce dernier par une disposition législative : l’article 3 § 2 de la loi n° 2512/1997 faisait littéralement disparaître un arrêt d’une cour suprême revêtue de la forme exécutoire, en violation de la Constitution et de la Convention. A cet égard, il souligne la similitude de la présente affaire avec les affaires Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce et Papageorgiou c. Grèce (arrêts des 9 décembre 1994 et 22 octobre 1997, série A n° 301-B et Recueil des arrêts et décisions 1997-VI respectivement).

Le Gouvernement souligne qu’il existe entre la présente affaire et l’affaire Hornsby c. Grèce (arrêt du 19 mars 1997, Recueil 1997-II) des différences fondamentales qui justifieraient une approche différente : l’arrêt n° 1422/1996 de la deuxième chambre de la Cour des comptes, bien qu’exécutoire dans sa partie financière, était susceptible de cassation devant l’assemblée plénière de la Cour des comptes et par conséquent l’aspect juridique de la question n’était pas réglée par un arrêt irrévocable. De plus, et alors que le délai pour l’exercice d’un recours contre l’arrêt n° 1422/1996 n’avait pas encore expiré, le législateur, dans le cadre de ses pouvoirs, vota le texte d’une nouvelle loi qui dissipait le doute qu’avait créée la législation existante jusqu’alors ; or cette loi liait l’administration qui ne pouvait donc pas procéder à l’exécution dudit arrêt. Cette dernière demanda du reste la restitution de toutes les sommes qui avaient déjà été versées à des magistrats retraités en vertu des arrêts similaires. Enfin, l’arrêt du 17 décembre 1997 de la Cour des comptes siégeant en formation plénière et déclarant anticonstitutionnelle la loi n° 2512/1997 ne pouvait avoir une incidence que sur des affaires qui seraient jugées postérieurement à cet arrêt et non sur des affaires qui étaient déjà jugées, comme celle du requérant ; quant à l’administration, elle continuait à être liée par le cadre législatif existant jusqu’à ce qu’une nouvelle loi intervienne, puisque dans le système juridique grec la jurisprudence des juridictions suprêmes ne constitue pas une règle de droit.

La Cour note que l’arrêt de la Cour des comptes fut notifié les 16 et 26 septembre 1996 respectivement à la Comptabilité générale de l’Etat et au ministère des Finances, mais ceux-ci refusèrent de s’y conformer et de payer la somme due au requérant. Le 27 juillet 1997, fut adopté la loi n° 2512/1997 qui déclarait prescrites les prétentions litigieuses. Le 17 décembre 1997, l’assemblée plénière de la Cour des comptes jugea ladite loi inconstitutionnelle, mais, à ce jour, le requérant n’avait pas encore reçu les sommes allouées par la Cour des comptes.

La Cour rappelle que dans l’arrêt Hornsby c. Grèce (du 19 mars 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997 ‑ II), elle a jugé que l’exécution d’un arrêt ou d’un jugement, de quelque juridiction que ce soit, doit être considérée comme faisant partie intégrante du « procès » au sens de l’article 6. Si l’administration refuse ou omet de s’exécuter, ou encore tarde de le faire, les garanties de l’article 6 dont a bénéficié le justiciable pendant la phase judiciaire de la procédure perdraient toute raison d’être (p. 511, §§ 40-41). En outre, dans l’arrêt Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce (précité), la Cour a conclu que le principe de la prééminence du droit et la notion du procès équitable s’opposent à toute ingérence du pouvoir législatif dans l’administration de la justice dans le but d’influer sur le dénouement judiciaire d’un litige auquel l’Etat est partie (p. 82, § 49).

Or, en l’espèce, l’arrêt de la Cour d’appel du 4 juillet 1996 devint définitif le 26 septembre 1997. A supposer même que la loi n° 2512/1997 rendit légal le refus des autorités de verser les sommes dues au requérant, entre le 27 juillet 1997 – date de l’adoption de la loi n° 2512/1997 – et le 17 décembre 1997 – date à laquelle l’assemblée plénière de la Cour des comptes déclara inconstitutionnelle cette loi – rien ne pourrait le justifier à partir de cette dernière date. Quant aux motifs avancés par la Comptabilité générale de l’Etat dans sa lettre du 4 février 1999 (postérieure à la déclaration d’inconstitutionnalité de la loi n° 2512/1997) pour refuser le paiement, ils sont constitutifs d’un déni de justice.

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. ii

Le requérant soutient en outre que le refus des autorités compétentes de lui verser la pension complémentaire dont il avait été reconnu titulaire, porte atteinte à son droit au respect de ses biens garanti par l’article 1 du Protocole n° 1, et qui se lit ainsi : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d'utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu'ils jugent nécessaires pour réglementer l'usage des biens conformément à l'intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d'autres contributions ou des amendes. »

Le Gouvernement soutient que dans la mesure où le cas du requérant n’était pas encore tranché par un arrêt irrévocable, la créance de celui-ci n’était pas suffisamment établie et exigible.

Le requérant réplique qu’au moment de l’introduction de sa requête devant la Commission européenne des Droits de l’Homme, le 26 mars 1998, l’arrêt n° 1422/1996 de la Cour des comptes était exécutoire et irrévocable ; tous les stades de l’appréciation judiciaire en la matière avaient déjà été épuisés. De plus, cet arrêt définissait avec précision la somme due et la période couverte, et déterminait en détail les modalités de paiement de celle ‑ ci ; la créance serait donc pleinement définie et tomberait sous le coup de la protection de l’article 1 du Protocole n° 1. Enfin, quant à l’argument du Gouvernement selon lequel la loi n° 2512/1997 serait objective et raisonnable et commandée par des motifs d’intérêt public, le requérant fait observer qu’elle avait pour but d’annuler plusieurs arrêts similaires de la Cour des comptes qui adjugeaient avec effet rétroactif une pension supplémentaires aux magistrats retraités.

La Cour rappelle qu'une « créance » peut constituer un « bien » au sens de l'article 1 du Protocole n 1, à condition d'être suffisamment établie pour être exigible (arrêt Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce précité, p. 84, § 59). Elle rappelle aussi que la prééminence du droit, l’un des principes fondamentaux d’une société démocratique, est inhérente à l’ensemble des articles de la Convention (arrêt Amuur c. France du 25 juin 1996, Recueil 1996 ‑ III, pp. 850-851, § 50) et implique le devoir de l’Etat ou d’une autorité publique de se plier à un jugement ou un arrêt rendus à leur encontre (voir, mutatis mutandis , l’arrêt Hornsby précité, p. 511, § 41). Il s’ensuit que la nécessité de rechercher si un juste équilibre a été maintenu entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu (arrêt Sporrong et Lönnroth c. Suède du 23 septembre 1982, série A n° 52, p. 26, § 69) ne peut se faire sentir que lorsqu’il s’est avéré que l’ingérence litigieuse a respecté le principe de la légalité et n’était pas arbitraire (arrêt Iatridis c. Grèce du 25 mars 1999, Recueil 1999, § 58).

Or l’arrêt de la Cour des comptes du 4 juillet 1996 avait fait naître dans le chef du requérant une créance suffisamment établie et non un simple droit éventuel comme le soutient le Gouvernement ; certes, l’Etat pouvait former un pourvoi contre cet arrêt devant la Cour des comptes siégeant en formation plénière, mais l’article 112 du décret présidentiel n° 1225/1981 dispose qu’un tel pourvoi n’a pas d’effet suspensif. Par conséquent, l’impossibilité dans laquelle s’est trouvé l’intéressé d’obtenir l’exécution de cet arrêt, du moins jusqu’à l’adoption de la loi n° 2512/1997, constitue une ingérence dans le droit de propriété de celui-ci qui relève de la première phrase du premier alinéa de l’article 1 du Protocole n° 1. De plus, en intervenant après l’adoption d’un arrêt définitif de la Cour des comptes pour déclarer prescrites les prétentions du requérant, le législateur a rompu le juste équilibre devant régner entre la sauvegarde du droit de propriété et les exigences de l’intérêt général (voir, mutatis mutandis , l’arrêt Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis précité, pp. 84-88, §§ 58-75). Enfin, le refus de la Comptabilité générale de l’Etat de verser au requérant la somme due après l’arrêt de la Cour des comptes, à savoir le 4 février 1999, siégeant en formation plénière, et déclarant inconstitutionnel l’article 3 de la loi n° 2512/1997, constitue une nouvelle ingérence dans la jouissance du droit des requérants au respect de leurs biens et qui est contraire à l’article 1 du Protocole n° 1, car ce refus est manifestement illégal sur le plan du droit interne (arrêt Antonakopoulos, Vortsela et Antonakopoulou du 14 décembre 1999, Recueil 1999).

Partant, il y a eu et il y a violation de l’article 1 du Protocole n° 1. III.

Le requérant allègue que le montant du dommage matériel qu’il a subi résulte directement de l’arrêt n° 1422/1996 de la Cour des comptes, à savoir 1 868 310 drachmes (GDR) pour la période du 1 er décembre 1991 au 31 août 1992 et 8 303 600 GDR pour la période du 31 août 1992 au 31 décembre 1995, c’est-à-dire au total 10 171 910 GDR, dont une partie de 2 075 900 GDR devait lui être versée le 1 er avril 2000 ; il sollicite de surcroît l’octroi d’intérêts légaux sur ces sommes, au taux de 6% l’an, d’un montant de 871 876 GRD. Il réclame également une indemnité de 5 000 000 GRD pour dommage moral.

Le Gouvernement estime excessive la somme demandée pour préjudice moral.

Eu égard au constat figurant au paragraphe 33, la Cour estime qu’il y a lieu d’accorder au requérant l’intégralité de la somme allouée par la Cour des comptes.

En ce qui concerne l’octroi d’intérêts, la Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle le caractère adéquat d’un dédommagement risque de diminuer si le paiement de celui fait abstraction d’éléments susceptibles d’en réduire la valeur, tel l’écoulement d’un laps de temps (arrêt Raffineries grecques Stran et Stratis Andreadis c. Grèce précité, p. 90, § 82). Elle estime donc devoir accueillir cette partie de la demande du requérant.

Quant au préjudice moral, on peut raisonnablement penser que le refus persistant des autorités de verser la somme due a provoqué chez le requérant angoisse et tension. Statuant en équité, la Cour lui alloue 1 000 000 GRD à ce titre. B. Frais et dépens

Pour frais et dépens, le requérant, qui était représenté par un avocat devant la Commission et la Cour, réclame 1 000 000 GRD.

Le Gouvernement considère excessive la somme sollicitée.

La Cour observe que le requérant a eu gain de cause sur les griefs qu’il avait tirés des articles 6 § 1 de la Convention et 1 du Protocole n° 1. Elle ne voit pas de raison de douter du caractère nécessaire des frais afférents à la procédure devant elle et, compte tenu du caractère raisonnable du taux de ceux-ci, elle accueille la demande en entier. C. Intérêts moratoires

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Grèce à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 6 % l ’ an. par ces motifs, la cour, À l’unanimitÉ, 1. Dit qu ’ il y a eu violation de l ’ article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit qu’il y a eu et il y a violation de l’article 1 du Protocole n° 1 ; 3. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 11 043 786 (onze millions quarante ‑ trois mille sept cent quatre-vingt six) drachmes pour dommage matériel, 1 000 000 (un million) drachmes pour dommage moral et 1 000 000 (un million) drachmes pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 6 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; Fait en français, puis communiqué par écrit le 28 mars 2000 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement de la Cour. Erik Fribergh Marc Fischbach Greffier Président