AFFAIRE MESSOCHORITIS c. GRECE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 41867/98) îndreptată împotriva Greciei, prin care un cetățean al acestui stat, dl Athanassios Messochoritis („reclamantul"), sesizase Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") la 17 iunie 1998 în temeiul fostului art. 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția").

Reclamantul este reprezentat de av. D. Nicopoulos, avocat în baroul Salonic. Guvernul grec („Guvernul") este reprezentat de delegatul agentului său, dl V. Kyriazopoulos, asesor pe lângă Consiliul Juridic al Statului, și dna V. Pelekou, auditor pe lângă Consiliul Juridic al Statului.

Reclamantul susținea în special că durata procedurii în fața autorităților și jurisdicțiilor administrative a încălcat art. 6 §1 din Convenție.

Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 §2 din Protocolul nr. 11).

Cererea a fost atribuită secțiunii a doua a Curții (art. 52 §1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată să examineze cauza (art. 27 §1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 §1 din Regulament.

Printr-o decizie din 15 iunie 2000, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă.

Reclamantul a depus observații scrise asupra fondului cauzei, dar nu și Guvernul (art. 59 §1 din Regulament). ÎN FAPT

Lucrările au început la 10 octombrie 1984 și s-au încheiat la 22 noiembrie 1984, cu nouăsprezece zile înainte de termenul stabilit în contract pentru finalizarea acestora. La 8 aprilie 1985, serviciul competent a redactat și a aprobat primul tabel comparativ și primul protocol care stabilea prețul unitar al lucrărilor care rămâneau de efectuat, iar la 3 aprilie 1986 comisia de recepție provizorie a lucrării a propus recepția definitivă a acesteia.

La 18 iulie 1986, și anume cincisprezece luni după redactarea și aprobarea tabelului și protocolului menționate, șeful adjunct al Cartierului general al forțelor aeriene a tăiat din acestea toate lucrările care nu erau prevăzute în contract și pe care reclamantul le efectuase la ordinul serviciului competent al statului, în consecința căruia statul a refuzat să plătească reclamantului 5 534 442 GRD, sumă corespunzătoare lucrărilor care fuseseră tăiate din tabelul sus-menționat.

La 29 august 1986, reclamantul a introdus un recurs administrativ în fața ministrului Mediului, Amenajării Teritoriului și Lucrărilor Publice, a ministrului Apărării și a Cartierului general al forțelor aeriene, prin care cerea anularea deciziei șefului adjunct al forțelor aeriene din 18 iulie 1986. Recursul administrativ era necesar pentru ca reclamantul să poată sesiza ulterior jurisdicțiile administrative. Cu toate acestea, miniștrii respectivi au respins tacit recursul. Printr-o decizie din 25 februarie 1987, șeful adjunct al forțelor aeriene a respins, de asemenea, expres recursul reclamantului.

La 16 ianuarie 1987, reclamantul a sesizat curtea administrativă de apel din Salonic, solicitând anularea respingerii tacite sus-menționate. Audierea, stabilită inițial la 17 iulie 1987, a fost amânată la 24 februarie 1988. La această dată, curtea administrativă de apel a audiat cauza. Printr-o hotărâre din 16 martie 1988, aceasta s-a declarat necompetentă și a trimis cauza în fața curții administrative de apel din Atena.

La 12 mai 1988, curtea administrativă de apel din Atena a stabilit audierea la 12 septembrie 1989. Printr-o hotărâre din 22 noiembrie 1989, aceasta a admis recursul și a judecat că statul trebuie să plătească reclamantului suma reclamată, majorată cu dobânzile legale. Hotărârea a fost notificată statului la 9 februarie 1990.

La 7 martie 1990, statul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri în fața Consiliului de Stat.

Printr-o scrisoare din 7 martie 1991, reclamantul a solicitat președintelui camerei competente a Consiliului de Stat, compusă din cinci membri, să acorde prioritate examinării cauzei sale, întrucât Consiliul de Stat se pronunțase deja în trecut cu privire la chestiuni similare. Președintele a stabilit atunci data audierii la 21 octombrie 1991.

Cu toate acestea, audierea a fost amânată din oficiu de Consiliul de Stat de șapte ori: de la 21 octombrie 1991 la 1 iunie 1992, apoi la 22 octombrie 1992, 22 martie 1993, 18 octombrie 1993, 9 mai 1994, 24 octombrie 1994 și 16 ianuarie 1995. La această dată, camera a trimis cauza în fața unei formații de șapte membri a acestei camere, unde audierea a fost amânată încă de șase ori: de la 16 ianuarie 1995 la 15 mai 1995, apoi la 18 septembrie 1995, 8 ianuarie 1996, 1 aprilie 1996, 7 octombrie 1996 și 4 noiembrie 1996.

Printr-o hotărâre din 8 septembrie 1997, Consiliul de Stat a respins recursul statului.

Reclamantul a primit copia hotărârii respective la 6 februarie 1998; el a notificat-o Cartierului general al forțelor aeriene la 11 februarie și miniștrilor Finanțelor și Apărării la 13 februarie.

Cu toate acestea, întrucât administrația avea îndoieli cu privire la data de la care trebuia să fie calculate dobânzile datorate cu suma acordată de curtea administrativă de apel, precum și la rata acestora, ea a sesizat Consiliul Juridic al Statului. Printr-un aviz nr. 409/1998 din 24 iunie 1998, acesta a precizat că administrația trebuia să plătească dobânzi la o rată de 26%, de la 1 ianuarie 1991 și până la 13 mai 1991, apoi de la această ultimă dată la o rată egală cu 85% din cea produsă de bonurile de tezaur cu o durată de șase luni. Ministrul Apărării a aprobat acest aviz la 8 aprilie 1999. Un mandat în cuantum de 11 014 612 GRD (5 432 900 GRD cu titlu de capital și 5 581 712 GRD cu titlu de dobânzi) a fost emis pe numele reclamantului, care l-a încasat la 4 mai 1999. ÎN DREPT

Guvernul susține că perioada de luat în considerare este cea care a început cu sesizarea curții administrative de apel din Salonic și s-a încheiat cu hotărârea Consiliului de Stat.

În schimb, reclamantul susține că aceasta a început la 29 august 1986, cu introducerea recursului administrativ în fața miniștrilor competenți, și s-a încheiat la 4 mai 1999, cu „executarea" hotărârilor curții administrative de apel din Atena și ale Consiliului de Stat, și anume cu plata sumelor acordate de aceste jurisdicții. S-ar fi scurs deci o perioadă de nouă ani, două luni și douăzeci și cinci de zile de la notificarea hotărârii curții administrative de apel statului, de un an, șapte luni și douăzeci și șase de zile de la pronunțarea hotărârii Consiliului de Stat și de un an și trei luni după notificarea hotărârii respective statului.

În ceea ce privește punctul de plecare al perioadei, Curtea împărtășește opinia reclamantului. Ea constată că, în conformitate cu art. 16 și 17 din Decretul 1266/1972 privind executarea lucrărilor publice, introducerea unui astfel de recurs constituia în speță o condiție indispensabilă pentru admisibilitatea recursului contencios. De altfel, Curtea a luat deja în considerare astfel de cereri prealabile de despăgubire în fața autorităților administrative atunci când legislația internă relevantă o impunea (a se vedea în special cauzele privind durata procedurii introduse de hemofilicii infectați cu virusul SIDA și, printre altele, hotărârea X. c. Franței din 31 martie 1992, seria A nr. 234-A).

În ceea ce privește sfârșitul perioadei, ea reamintește că jurisdicțiile competente au acordat reclamantului suma reclamată; ele au decis, de asemenea, că această sumă va fi majorată cu dobânzi legale, fără a le cuantifica. Administrația a sesizat atunci Consiliul Juridic al Statului pentru ca acesta să precizeze data de la care trebuia să fie calculate aceste dobânzi, precum și rata lor. Consiliul Juridic al Statului și-a dat avizul la 24 iunie 1998, ministrul Apărării a aprobat acest aviz la 8 aprilie 1999 și plata a fost efectuată la 4 mai 1999. În aceste condiții, aceasta este ultima dată care ar trebui reținută ca sfârșit al perioadei litigioase.

Perioada de luat în considerare se întinde, prin urmare, pe doisprezece ani, opt luni și cinci zile. B. Caracterul rezonabil al procedurii

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază conform circumstanțelor cauzei și având în vedere criteriile consacrate în jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, hotărârile Richard c. Franței din 22 aprilie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-II, p. 824, § 57, și Doustaly c. Franței din 23 aprilie 1998, Culegere 1998-II, p. 857, p. 39).

Guvernul susține că faptul că curtea de apel din Salonic s-a declarat necompetentă și întârzierea pe care această procedură a antrenat-o asupra ansamblului procedurilor nu pot fi considerate imputabile statului. Procedura în fața curții de apel din Atena s-a desfășurat într-un termen foarte scurt. În ceea ce privește durata procedurii în fața Consiliului de Stat, aceasta nu se datora unei inerții a acestei jurisdicții, ci complexității cauzei; într-adevăr, numeroase date tehnice trebuiau examinate și evaluate și necesitau calcule deosebit de complexe. Pentru acest motiv, audierea a fost amânată de mai multe ori până când raportorul și jurisdicția însăși au putut să se familiarizeze cu dosarul. Având în vedere această complexitate, cauza a fost deferită unei camere de șapte judecători. Ulterior, doi judecători ai acestei camere au trebuit să fie înlocuiți din cauza promovării lor. În final, reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu rezultat din durata procedurii în fața Consiliului de Stat, întrucât hotărârea îi era favorabilă și suma datorată i-a fost plătită, majorată cu dobânzile în vigoare pentru tranzacțiile între particulari, care sunt cu mult superioare ratei legale.

Reclamantul susține că nu a contribuit în niciun fel la prelungirea duratei procedurii judiciare. Sesizarea inițială a unei instanțe necompetente s-ar fi datorat unei confuzii create de dispozițiile art. 7 §3 din Legea nr. 1406/1983 în raport cu cele ale art. 17 §2 din Decretul nr. 1266/1972 privind competența tribunalelor administrative în materia litigiilor născute din contractele administrative. În final, Consiliul de Stat a amânat de treisprezece ori dezbaterile și a așteptat șapte ani și șase luni pentru a pronunța hotărârea sa, în pofida faptului că reclamantul depusese, la 7 martie 1991, o cerere de tratare prioritară a cauzei sale.

Curtea constată că procedura a durat doisprezece ani, opt luni și cinci zile, din care șapte ani și șase luni în fața Consiliului de Stat, unde a făcut obiectul a treisprezece amânări (de care reclamantul nu era responsabil) și aceasta în pofida acceptării de către acesta a caracterului prioritar al dosarului. Or, o astfel de durată, chiar pentru o cauză relativ complexă, așa cum susține Guvernul, nu poate fi considerată compatibilă cu cerința termenului rezonabil garantată de art. 6 §1. În plus, Curtea constată că hotărârea Consiliului de Stat, pronunțată la 8 septembrie 1997 și care îi dădea câștig de cauză reclamantului, nu a fost executată decât la 4 mai 1999. În acest sens, Curtea reamintește că a recunoscut deja, în cauzele privind durata procedurii, că executarea unei hotărâri face parte integrantă din „proces" în sensul art. 6 (hotărârile Di Pede c. Italiei și Zappia c. Italiei din 26 septembrie 1996, Culegere 1996-IV).

În consecință, a existat o încălcare a art. 6 §1 din Convenție.

Reclamantul reclamă 31 500 000 GRD cu titlu de prejudiciu material și 5 000 000 cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit. În ceea ce privește primul, susține că dobânzile pe care le-a primit, pe lângă suma acordată de curtea de apel, nu erau suficiente pentru a acoperi prejudiciul său, având în vedere rata ridicată a inflației din Grecia între 1986 și 1999.

Guvernul subliniază că reclamantul a primit o sumă majorată cu dobânzi care dubla suma reclamată inițial. Acesta se declară atunci gata să îi acorde 2 000 000 GRD pentru prejudicii material și moral.

În ceea ce privește prejudiciul material, Curtea reamintește că constatarea încălcării se referă exclusiv la depășirea termenului rezonabil și că o despăgubire pe această bază nu poate acoperi integralitatea prejudiciului invocat. Statuând în echitate, Curtea acordă reclamantului 1 000 000 GRD cu acest titlu.

În ceea ce privește prejudiciul moral, se poate rezonabil considera că durata excesivă a procedurii a provocat reclamantului anxietate și tensiune. Statuând în echitate, Curtea îi acordă 1 000 000 GRD cu acest titlu. B. Cheltuieli

Reclamantul solicită, de asemenea, 1 000 000 GRD pentru cheltuielile de judecată în fața jurisdicțiilor naționale și 2 500 000 GRD pentru onorariile avocatului său în fața Curții.

Conform jurisprudenței sale constante, Curtea poate acorda o despăgubire pentru cheltuieli a) suportate efectiv și necesar de către partea lezată pentru a preveni sau pentru a corecta o încălcare a Convenției în ordinea juridică internă și b) al căror cuantum este rezonabil. În plus, cheltuielile de judecată sunt recuperabile doar în măsura în care se raportează la încălcarea constatată (hotărârea Van de Hurk c. Țărilor de Jos din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, § 66).

În consecință, în speță cheltuielile de judecată reclamate nu sunt recuperabile, deoarece nu se raportează la încălcarea art. 6 §1. În ceea ce privește onorariile avocatului, Curtea, statuând în echitate, acordă reclamantului 1 000 000 GRD. C. Dobânzi moratorii

Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabile în Grecia la data adoptării prezentei hotărâri este de 6% pe an. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Hotărăște că a existat o încălcare a art. 6 §1 din Convenție; 2. Hotărăște a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 §2 din Convenție, următoarele sume, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de taxă pe valoarea adăugată: i. 1 000 000 (un milion) drahme, pentru prejudiciu material; ii. 1 000 000 (un milion) drahme, pentru prejudiciu moral; iii. 1 000 000 (un milion) drahme, pentru cheltuieli; b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 6% pe an de la expirarea termenului respectiv și până la plată; 3. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmită în franceză, apoi comunicată în scris la 12 aprilie 2001, în temeiul art. 77 §§2 și 3 din Regulament. Erik Fribergh Andràs Baka Grefier Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n° 41867/98) dirigée contre la Grèce et dont un ressortissant de cet Etat, M. Athanassios Messochoritis (« le requérant »), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 17 juin 1998 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e D. Nicopoulos, avocat au barreau de Thessalonique. Le gouvernement grec (« le Gouvernement ») est représenté par le délégué de son agent, M. V. Kyriazopoulos, assesseur auprès du Conseil juridique de l’Etat et Mme V. Pelekou, auditrice auprès du Conseil juridique de l’Etat.

Le requérant alléguait en particulier que la durée de la procédure devant les autorités et juridictions administratives avait méconnu l’article 6 § 1 de la Convention.

La requête a été transmise à la Cour le 1 er novembre 1998, date d’entrée en vigueur du Protocole n° 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n° 11).

La requête a été attribuée à la deuxième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d’examiner l’affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l’article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 15 juin 2000, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.

Le requérant a déposé des observations écrites sur le fond de l’affaire, mais non le Gouvernement (article 59 § 1 du règlement). EN FAIT I.

Les travaux commencèrent le 10 octobre 1984 et prirent fin le 22 novembre 1984, dix-neuf jours avant le délai fixé dans le contrat pour leur achèvement. Le 8 avril 1985, le service compétent rédigea et approuva le 1 er tableau comparatif et le 1 er protocole fixant le prix unitaire de travaux qui restaient à effectuer et le 3 avril 1986 la commission de réception provisoire de l’ouvrage proposa la réception définitive de celui-ci.

Le 18 juillet 1986, à savoir quinze mois après la rédaction et l’approbation desdits tableau et protocole, le chef adjoint du Quartier général de l’armée de l’air, raya de ceux-ci tous les travaux qui n’étaient pas prévus dans le contrat et que le requérant avait effectué sur ordre du service compétent de l’Etat, en conséquence de quoi l’Etat refusa de verser au requérant 5 534 442 GRD, somme correspondante aux travaux qui avaient été rayés du tableau susmentionné.

Le 29 août 1986, le requérant introduisit un recours administratif devant le ministre de l’Environnement, de l’Aménagement du territoire et des Travaux publics, le ministre de la Défense et le Quartier général de l’armée de l’air, par lequel il demandait l’annulation de la décision du chef adjoint de l’armée de l’air du 18 juillet 1986. Le recours administratif était nécessaire pour que le requérant puisse saisir par la suite les juridictions administratives. Toutefois, lesdits ministres rejetèrent tacitement le recours. Par une décision du 25 février 1987, le chef adjoint de l’armée de l’air rejeta aussi expressément le recours du requérant.

Le 16 janvier 1987, le requérant saisit la cour administrative d’appel de Thessalonique sollicitant l’annulation du rejet tacite susmentionné. L’audience, initialement fixée au 17 juillet 1987, fut reportée au 24 février 1988. A cette date, la cour administrative d’appel entendit l’affaire. Par un arrêt du 16 mars 1988, elle s’estima incompétente et renvoya l’affaire devant la cour administrative d’appel d’Athènes.

Le 12 mai 1988, la cour administrative d’appel d’Athènes fixa l’audience au 12 septembre 1989. Par un arrêt du 22 novembre 1989, elle accueillit le recours et jugea que l’Etat devait verser au requérant la somme réclamée augmentée des intérêts légaux. L’arrêt fut notifié à l’Etat le 9 février 1990.

Le 7 mars 1990, l’Etat se pourvut contre cet arrêt devant le Conseil d’Etat.

Par une lettre du 7 mars 1991, le requérant sollicita, auprès du président de la chambre compétente du Conseil d’Etat, composée des cinq membres, de donner priorité à l’examen de son affaire car le Conseil d’Etat s’était déjà prononcé par le passé sur des questions similaires. Le président fixa alors la date de l’audience au 21 octobre 1991.

Toutefois, l’audience fut reportée d’office par le Conseil d’Etat à sept reprises : du 21 octobre 1991 au 1er juin 1992, puis aux 22 octobre 1992, 22 mars 1993, 18 octobre 1993, 9 mai 1994, 24 octobre 1994 et 16 janvier 1995. A cette date, la chambre renvoya l’affaire devant une formation de sept membres de cette chambre, où l’audience fut encore reportée à six reprises : du 16 janvier 1995 au 15 mai 1995, puis aux 18 septembre 1995, 8 janvier 1996, 1er avril 1996, 7 octobre 1996 et 4 novembre 1996.

Par un arrêt du 8 septembre 1997, le Conseil d’Etat rejeta le recours de l’Etat.

Le requérant reçut copie dudit arrêt le 6 février 1998 ; il le notifia au Quartier général de l’armée de l’air le 11 février et aux ministres des Finances et de la Défense le 13 février.

Toutefois, comme l’administration avait des doutes quant à la date à partir de laquelle il fallait calculer les intérêts dus avec le montant accordé par la cour administrative d’appel, ainsi que le taux de ceux-ci, elle saisit le Conseil juridique de l’Etat. Par un avis n° 409/1998, du 24 juin 1998, ce dernier précisa que l’administration devait verser des intérêts à un taux de 26%, à compter du 1 er janvier 1991 et jusqu’au 13 mai 1991, puis à partir de cette dernière date à un taux égal à 85% de celui produit par les bons du trésor d’une durée de six mois. Le ministre de la Défense approuva cet avis le 8 avril 1999. Un mandat d’un montant de 11 014 612 GRD (5 432 900 GRD à titre de capital et 5 581 712 GRD à titre d’intérêts) fut émis au nom du requérant qui l’encaissa le 4 mai 1999. EN DROIT I.

Le Gouvernement allègue que la période à prendre en considération est celle qui a débuté avec la saisine de la cour administrative d’appel de Thessalonique et pris fin avec l’arrêt du Conseil d’Etat.

En revanche, le requérant soutient que celle-ci a débuté le 29 août 1986, avec l’introduction du recours administratif devant les ministres compétents et a pris fin le 4 mai 1999, avec « l’exécution » des arrêts de la cour administrative d’appel d’Athènes et du Conseil d’Etat, à savoir le paiement des sommes alloués par ces juridictions. Il se serait donc écoulé un laps de temps de neuf ans, deux mois et vingt-cinq jours à partir de la notification de l’arrêt de la cour administrative d’appel à l’Etat, d’un an, sept mois et vingt-six jours à partir du prononcé de l’arrêt du Conseil d’Etat et d’un an et trois mois après la notification dudit arrêt à l’Etat.

En ce qui concerne le point de départ de la période, la Cour partage l’avis du requérant. Elle relève que, conformément aux articles 16 et 17 du décret 1266/1972 relatif à l’exécution des travaux publics, l’introduction d’un tel recours constituait en l’espèce une condition indispensable pour la recevabilité du recours contentieux. D’ailleurs, la Cour a déjà pris en considération de telles demandes préalables d’indemnisation auprès des autorités administratives et lorsque la législation interne pertinente l’exigeait, (voir notamment les affaires de durée de procédure introduites par les hémophiles infectés par le virus du SIDA et, parmi d’autres, l’arrêt X. c. France du 31 mars 1992, série A n° 234 ‑ A).

Quant à la fin de la période, elle rappelle que les juridictions compétentes ont accordé au requérant le montant réclamé ; elles ont décidé aussi que cette somme serait majorée d’intérêts légaux, sans les chiffrer. L’administration a alors saisi le Conseil juridique de l’Etat pour que celui ‑ ci précise la date à partir de laquelle il fallait calculer ces intérêts ainsi que leur taux. Le Conseil juridique de l’Etat a rendu son avis le 24 juin 1998, le ministre de la Défense a approuvé cet avis le 8 avril 1999 et le paiement a été effectué le 4 mai 1999. Dans ces conditions, c’est cette dernière date qu’il faudrait retenir comme fin de la période litigieuse.

La période à considérer s’étend donc sur douze ans, huit mois et cinq jours. B. Caractère raisonnable de la procédure

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir , parmi beaucoup d’autres , les arrêts Richard c. France du 22 avril 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998 ‑ II, p. 824, § 57 et Doustaly c. France du 23 avril 1998, Recueil 1998 ‑ II, p. 857, p. 39).

Le Gouvernement soutient que le fait que la cour d’appel de Thessalonique se soit estimée incompétente et le retard que cette procédure a entraîné sur l’ensemble des procédures ne saurait être considéré comme imputable à l’Etat. La procédure devant la cour d’appel d’Athènes s’est déroulée dans un délai très bref. Quant à la durée de la procédure devant le Conseil d’Etat, elle n’était pas due à une inertie de cette juridiction, mais à la complexité de l’affaire ; en effet, de nombreuses données techniques devaient être examinées et évaluées et nécessitaient de calculs particulièrement complexes. Pour cette raison, l’audience a été ajournée à plusieurs reprises jusqu’à ce que le rapporteur et la juridiction elle-même puissent se familiariser avec le dossier. Compte tenu de cette complexité, l’affaire a été déférée à une chambre de sept juges. Par la suite, deux juges de cette chambres ont dû être remplacés en raison de leur promotion. Enfin, le requérant n’a subi aucun préjudice résultant de la durée de la procédure devant le Conseil d’Etat, car l’arrêt lui était favorable et la somme due lui a été versée, majorée d’intérêts en vigueur pour les transactions entre particuliers, qui sont largement supérieurs au taux légal.

Le requérant soutient qu’il n’a nullement contribué à prolonger la durée de la procédure judiciaire. La saisine initiale d’un tribunal incompétent serait due à une confusion créé les dispositions de l’article 7 § 3 de la loi n° 1406/1983 par rapport à celles de l’article 17 § 2 du décret n° 1266/1972 relatif à la compétence des tribunaux administratifs en matière des litiges nés des contrats administratifs. Enfin, le Conseil d’Etat a ajourné à treize reprises les débats et a attendu sept ans et six mois pour rendre son arrêt, en dépit du fait que le requérant avait déposé, le 7 mars 1991, une demande de traitement prioritaire de son affaire.

La Cour relève que la procédure a duré douze ans, huit mois et cinq jours dont sept ans et six mois devant le Conseil d’Etat où elle a fait l’objet de treize ajournements (dont le requérant n’était pas responsable) et ce malgré l’acceptation par celle-ci du caractère prioritaire du dossier. Or, une telle durée, même pour une affaire relativement complexe comme le soutient le Gouvernement, ne saurait être considérée comme compatible avec l’exigence du délai raisonnable garanti par l’article 6 § 1. De plus, la Cour note que l’arrêt du Conseil d’Etat, rendu le 8 septembre 1997 et qui donnait gain de cause au requérant, n’a été exécuté que le 4 mai 1999. A cet égard, la Cour rappelle qu’elle a déjà reconnu, dans les affaires concernant la durée de la procédure, que l’exécution d’un arrêt fait partie intégrante du « procès » au sens de l’article 6 (arrêts Di Pede c. Italie et Zappia c. Italie du 26 septembre 1996, Recueil 1996–IV).

Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. II.

Le requérant réclame 31 500 000 GRD au titre du préjudice matériel et 5 000 000 au titre du préjudice moral qu’il aurait subis. En ce qui concerne le premier, il soutient que les intérêts qu’il a reçus, en sus du montant accordé par la cour d’appel, ne suffisait pas à couvrir son dommage en raison du taux d’inflation élevé en Grèce entre 1986 et 1999.

Le Gouvernement souligne que le requérant a reçu une somme majorée d’intérêts qui doublait le montant initialement réclamé. Il se déclare alors prêt à lui accorder 2 000 000 GRD pour dommages matériel et moral.

En ce qui concerne le préjudice matériel, la Cour rappelle que le constat de violation porte uniquement sur le dépassement du délai raisonnable et qu’une indemnité sur cette base ne peut couvrir l’intégralité du préjudice allégué. Statuant en équité, la Cour alloue au requérant 1 000 000 GRD de ce chef.

Quant au préjudice moral, on peut raisonnablement penser que la durée excessive de la procédure a provoqué chez le requérant angoisse et tension. Statuant en équité, la Cour lui alloue 1 000 000 GRD à ce titre. B. Frais et dépens

Le requérant sollicite également 1 000 000 GRD pour frais de justice devant les juridictions nationales et 2 500 000 GRD pour les honoraires de son avocat devant la Cour.

Selon sa jurisprudence constante, la Cour peut accorder un dédommagement pour des frais et dépens a) réellement et nécessairement assumés par la partie lésée pour prévenir ou faire corriger une violation de la Convention dans l’ordre juridique interne et b) dont le taux est raisonnable. De plus, les frais de justice ne sont recouvrables que dans la mesure où ils se rapportent à la violation constatée (arrêt Van de Hurk c. Pays-Bas du 19 avril 1994, série A n° 288, § 66).

Il s’ensuit qu’en l’espèce les frais de justice réclamés ne sont pas recouvrables car ils ne se rapportent pas à la violation de l’article 6 § 1. Quant aux honoraires d’avocat, la Cour, statuant en équité, accorde au requérant 1 000 000 GRD. C. Intérêts moratoires

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Grèce à la date d ’ adoption du présent arrêt est de 6 % l ’ an. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À l’UNANIMITÉ, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l ’ Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée : i. 1 000 000 (un million) drachmes, pour dommage matériel ; ii. 1 000 000 (un million) drachmes, pour dommage moral ; iii. 1 000 000 (un million) drachmes, pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 6 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 12 avril 2001 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Erik Fribergh Andràs Baka Greffier Président