AFFAIRE MESSOCHORITIS c. GRECE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'art. 6-1;Dommage matériel - réparation pécuniaire;Préjudice moral - réparation pécuniaire;Frais et dépens (procédure nationale) - demande rejetée;Remboursement partiel frais et dépens - procédure de la Convention
AFFAIRE MESSOCHORITIS c. GRECE (CtEDO, 2001)
SECȚIUNEA A DOUA
CAUZA MESSOCHORITIS
c. GRECIEI
(Cererea nr. 41867/98)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
12 aprilie 2001
DEFINITIVĂ
12/07/2001
Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 §2 din Convenție. Ea poate suferi modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive.
În cauza Messochoritis c. Greciei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), reunită într-o cameră compusă din:
Dnii A.B. Baka, președinte,
C.L. Rozakis,
G. Bonello,
dna V. Strážnická,
dnii P. Lorenzen,
M. Fischbach,
A. Kovler, judecători,
și dl E. Fribergh, grefier de secțiune,
După deliberare în camera de consiliu la 15 iunie 2000 și 22 martie 2001,
Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la această ultimă dată:
PROCEDURĂ
La originea cauzei se află o cerere (nr. 41867/98) îndreptată împotriva Greciei, prin care un cetățean al acestui stat, dl Athanassios Messochoritis („reclamantul"), sesizase Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia") la 17 iunie 1998 în temeiul fostului art. 25 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale („Convenția").
Reclamantul este reprezentat de av. D. Nicopoulos, avocat în baroul Salonic. Guvernul grec („Guvernul") este reprezentat de delegatul agentului său, dl V. Kyriazopoulos, asesor pe lângă Consiliul Juridic al Statului, și dna V. Pelekou, auditor pe lângă Consiliul Juridic al Statului.
Reclamantul susținea în special că durata procedurii în fața autorităților și jurisdicțiilor administrative a încălcat art. 6 §1 din Convenție.
Cererea a fost transmisă Curții la 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 §2 din Protocolul nr. 11).
Cererea a fost atribuită secțiunii a doua a Curții (art. 52 §1 din Regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată să examineze cauza (art. 27 §1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 §1 din Regulament.
Printr-o decizie din 15 iunie 2000, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă.
Reclamantul a depus observații scrise asupra fondului cauzei, dar nu și Guvernul (art. 59 §1 din Regulament).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE SPEȚEI
La 8 octombrie 1984, reclamantul a încheiat cu statul un contract pentru executarea unor lucrări publice, în special lucrări de restaurare a unei piste de aterizare a aeroportului militar din Mikra, la Salonic. Costul lucrărilor trebuia să se ridice la 63 449 216 drahme (GDR).
Lucrările au început la 10 octombrie 1984 și s-au încheiat la 22 noiembrie 1984, cu nouăsprezece zile înainte de termenul stabilit în contract pentru finalizarea acestora. La 8 aprilie 1985, serviciul competent a redactat și a aprobat primul tabel comparativ și primul protocol care stabilea prețul unitar al lucrărilor care rămâneau de efectuat, iar la 3 aprilie 1986 comisia de recepție provizorie a lucrării a propus recepția definitivă a acesteia.
La 18 iulie 1986, și anume cincisprezece luni după redactarea și aprobarea tabelului și protocolului menționate, șeful adjunct al Cartierului general al forțelor aeriene a tăiat din acestea toate lucrările care nu erau prevăzute în contract și pe care reclamantul le efectuase la ordinul serviciului competent al statului, în consecința căruia statul a refuzat să plătească reclamantului 5 534 442 GRD, sumă corespunzătoare lucrărilor care fuseseră tăiate din tabelul sus-menționat.
La 29 august 1986, reclamantul a introdus un recurs administrativ în fața ministrului Mediului, Amenajării Teritoriului și Lucrărilor Publice, a ministrului Apărării și a Cartierului general al forțelor aeriene, prin care cerea anularea deciziei șefului adjunct al forțelor aeriene din 18 iulie 1986. Recursul administrativ era necesar pentru ca reclamantul să poată sesiza ulterior jurisdicțiile administrative. Cu toate acestea, miniștrii respectivi au respins tacit recursul. Printr-o decizie din 25 februarie 1987, șeful adjunct al forțelor aeriene a respins, de asemenea, expres recursul reclamantului.
La 16 ianuarie 1987, reclamantul a sesizat curtea administrativă de apel din Salonic, solicitând anularea respingerii tacite sus-menționate. Audierea, stabilită inițial la 17 iulie 1987, a fost amânată la 24 februarie 1988. La această dată, curtea administrativă de apel a audiat cauza. Printr-o hotărâre din 16 martie 1988, aceasta s-a declarat necompetentă și a trimis cauza în fața curții administrative de apel din Atena.
La 12 mai 1988, curtea administrativă de apel din Atena a stabilit audierea la 12 septembrie 1989. Printr-o hotărâre din 22 noiembrie 1989, aceasta a admis recursul și a judecat că statul trebuie să plătească reclamantului suma reclamată, majorată cu dobânzile legale. Hotărârea a fost notificată statului la 9 februarie 1990.
La 7 martie 1990, statul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri în fața Consiliului de Stat.
Printr-o scrisoare din 7 martie 1991, reclamantul a solicitat președintelui camerei competente a Consiliului de Stat, compusă din cinci membri, să acorde prioritate examinării cauzei sale, întrucât Consiliul de Stat se pronunțase deja în trecut cu privire la chestiuni similare. Președintele a stabilit atunci data audierii la 21 octombrie 1991.
Cu toate acestea, audierea a fost amânată din oficiu de Consiliul de Stat de șapte ori: de la 21 octombrie 1991 la 1 iunie 1992, apoi la 22 octombrie 1992, 22 martie 1993, 18 octombrie 1993, 9 mai 1994, 24 octombrie 1994 și 16 ianuarie 1995. La această dată, camera a trimis cauza în fața unei formații de șapte membri a acestei camere, unde audierea a fost amânată încă de șase ori: de la 16 ianuarie 1995 la 15 mai 1995, apoi la 18 septembrie 1995, 8 ianuarie 1996, 1 aprilie 1996, 7 octombrie 1996 și 4 noiembrie 1996.
Printr-o hotărâre din 8 septembrie 1997, Consiliul de Stat a respins recursul statului.
Reclamantul a primit copia hotărârii respective la 6 februarie 1998; el a notificat-o Cartierului general al forțelor aeriene la 11 februarie și miniștrilor Finanțelor și Apărării la 13 februarie.
Cu toate acestea, întrucât administrația avea îndoieli cu privire la data de la care trebuia să fie calculate dobânzile datorate cu suma acordată de curtea administrativă de apel, precum și la rata acestora, ea a sesizat Consiliul Juridic al Statului. Printr-un aviz nr. 409/1998 din 24 iunie 1998, acesta a precizat că administrația trebuia să plătească dobânzi la o rată de 26%, de la 1 ianuarie 1991 și până la 13 mai 1991, apoi de la această ultimă dată la o rată egală cu 85% din cea produsă de bonurile de tezaur cu o durată de șase luni. Ministrul Apărării a aprobat acest aviz la 8 aprilie 1999. Un mandat în cuantum de 11 014 612 GRD (5 432 900 GRD cu titlu de capital și 5 581 712 GRD cu titlu de dobânzi) a fost emis pe numele reclamantului, care l-a încasat la 4 mai 1999.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 §1 DIN CONVENȚIE
Reclamantul invocă o depășire a termenului rezonabil, garantat de art. 6 §1 din Convenție, care în partea sa relevantă se citește astfel:
„Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie audiată (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) asupra contestărilor privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...)"
A. Perioada de luat în considerare
Guvernul susține că perioada de luat în considerare este cea care a început cu sesizarea curții administrative de apel din Salonic și s-a încheiat cu hotărârea Consiliului de Stat.
În schimb, reclamantul susține că aceasta a început la 29 august 1986, cu introducerea recursului administrativ în fața miniștrilor competenți, și s-a încheiat la 4 mai 1999, cu „executarea" hotărârilor curții administrative de apel din Atena și ale Consiliului de Stat, și anume cu plata sumelor acordate de aceste jurisdicții. S-ar fi scurs deci o perioadă de nouă ani, două luni și douăzeci și cinci de zile de la notificarea hotărârii curții administrative de apel statului, de un an, șapte luni și douăzeci și șase de zile de la pronunțarea hotărârii Consiliului de Stat și de un an și trei luni după notificarea hotărârii respective statului.
În ceea ce privește punctul de plecare al perioadei, Curtea împărtășește opinia reclamantului. Ea constată că, în conformitate cu art. 16 și 17 din Decretul 1266/1972 privind executarea lucrărilor publice, introducerea unui astfel de recurs constituia în speță o condiție indispensabilă pentru admisibilitatea recursului contencios. De altfel, Curtea a luat deja în considerare astfel de cereri prealabile de despăgubire în fața autorităților administrative atunci când legislația internă relevantă o impunea (a se vedea în special cauzele privind durata procedurii introduse de hemofilicii infectați cu virusul SIDA și, printre altele, hotărârea X. c. Franței din 31 martie 1992, seria A nr. 234-A).
În ceea ce privește sfârșitul perioadei, ea reamintește că jurisdicțiile competente au acordat reclamantului suma reclamată; ele au decis, de asemenea, că această sumă va fi majorată cu dobânzi legale, fără a le cuantifica. Administrația a sesizat atunci Consiliul Juridic al Statului pentru ca acesta să precizeze data de la care trebuia să fie calculate aceste dobânzi, precum și rata lor. Consiliul Juridic al Statului și-a dat avizul la 24 iunie 1998, ministrul Apărării a aprobat acest aviz la 8 aprilie 1999 și plata a fost efectuată la 4 mai 1999. În aceste condiții, aceasta este ultima dată care ar trebui reținută ca sfârșit al perioadei litigioase.
Perioada de luat în considerare se întinde, prin urmare, pe doisprezece ani, opt luni și cinci zile.
B. Caracterul rezonabil al procedurii
Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază conform circumstanțelor cauzei și având în vedere criteriile consacrate în jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre multe altele, hotărârile Richard c. Franței din 22 aprilie 1998, Culegere de hotărâri și decizii 1998-II, p. 824, § 57, și Doustaly c. Franței din 23 aprilie 1998, Culegere 1998-II, p. 857, p. 39).
Guvernul susține că faptul că curtea de apel din Salonic s-a declarat necompetentă și întârzierea pe care această procedură a antrenat-o asupra ansamblului procedurilor nu pot fi considerate imputabile statului. Procedura în fața curții de apel din Atena s-a desfășurat într-un termen foarte scurt. În ceea ce privește durata procedurii în fața Consiliului de Stat, aceasta nu se datora unei inerții a acestei jurisdicții, ci complexității cauzei; într-adevăr, numeroase date tehnice trebuiau examinate și evaluate și necesitau calcule deosebit de complexe. Pentru acest motiv, audierea a fost amânată de mai multe ori până când raportorul și jurisdicția însăși au putut să se familiarizeze cu dosarul. Având în vedere această complexitate, cauza a fost deferită unei camere de șapte judecători. Ulterior, doi judecători ai acestei camere au trebuit să fie înlocuiți din cauza promovării lor. În final, reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu rezultat din durata procedurii în fața Consiliului de Stat, întrucât hotărârea îi era favorabilă și suma datorată i-a fost plătită, majorată cu dobânzile în vigoare pentru tranzacțiile între particulari, care sunt cu mult superioare ratei legale.
Reclamantul susține că nu a contribuit în niciun fel la prelungirea duratei procedurii judiciare. Sesizarea inițială a unei instanțe necompetente s-ar fi datorat unei confuzii create de dispozițiile art. 7 §3 din Legea nr. 1406/1983 în raport cu cele ale art. 17 §2 din Decretul nr. 1266/1972 privind competența tribunalelor administrative în materia litigiilor născute din contractele administrative. În final, Consiliul de Stat a amânat de treisprezece ori dezbaterile și a așteptat șapte ani și șase luni pentru a pronunța hotărârea sa, în pofida faptului că reclamantul depusese, la 7 martie 1991, o cerere de tratare prioritară a cauzei sale.
Curtea constată că procedura a durat doisprezece ani, opt luni și cinci zile, din care șapte ani și șase luni în fața Consiliului de Stat, unde a făcut obiectul a treisprezece amânări (de care reclamantul nu era responsabil) și aceasta în pofida acceptării de către acesta a caracterului prioritar al dosarului. Or, o astfel de durată, chiar pentru o cauză relativ complexă, așa cum susține Guvernul, nu poate fi considerată compatibilă cu cerința termenului rezonabil garantată de art. 6 §1. În plus, Curtea constată că hotărârea Consiliului de Stat, pronunțată la 8 septembrie 1997 și care îi dădea câștig de cauză reclamantului, nu a fost executată decât la 4 mai 1999. În acest sens, Curtea reamintește că a recunoscut deja, în cauzele privind durata procedurii, că executarea unei hotărâri face parte integrantă din „proces" în sensul art. 6 (hotărârile Di Pede c. Italiei și Zappia c. Italiei din 26 septembrie 1996, Culegere 1996-IV).
În consecință, a existat o încălcare a art. 6 §1 din Convenție.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
Conform art. 41 din Convenție,
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A. Prejudiciu
Reclamantul reclamă 31 500 000 GRD cu titlu de prejudiciu material și 5 000 000 cu titlu de prejudiciu moral pe care l-ar fi suferit. În ceea ce privește primul, susține că dobânzile pe care le-a primit, pe lângă suma acordată de curtea de apel, nu erau suficiente pentru a acoperi prejudiciul său, având în vedere rata ridicată a inflației din Grecia între 1986 și 1999.
Guvernul subliniază că reclamantul a primit o sumă majorată cu dobânzi care dubla suma reclamată inițial. Acesta se declară atunci gata să îi acorde 2 000 000 GRD pentru prejudicii material și moral.
În ceea ce privește prejudiciul material, Curtea reamintește că constatarea încălcării se referă exclusiv la depășirea termenului rezonabil și că o despăgubire pe această bază nu poate acoperi integralitatea prejudiciului invocat. Statuând în echitate, Curtea acordă reclamantului 1 000 000 GRD cu acest titlu.
În ceea ce privește prejudiciul moral, se poate rezonabil considera că durata excesivă a procedurii a provocat reclamantului anxietate și tensiune. Statuând în echitate, Curtea îi acordă 1 000 000 GRD cu acest titlu.
B. Cheltuieli
Reclamantul solicită, de asemenea, 1 000 000 GRD pentru cheltuielile de judecată în fața jurisdicțiilor naționale și 2 500 000 GRD pentru onorariile avocatului său în fața Curții.
Conform jurisprudenței sale constante, Curtea poate acorda o despăgubire pentru cheltuieli a) suportate efectiv și necesar de către partea lezată pentru a preveni sau pentru a corecta o încălcare a Convenției în ordinea juridică internă și b) al căror cuantum este rezonabil. În plus, cheltuielile de judecată sunt recuperabile doar în măsura în care se raportează la încălcarea constatată (hotărârea Van de Hurk c. Țărilor de Jos din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, § 66).
În consecință, în speță cheltuielile de judecată reclamate nu sunt recuperabile, deoarece nu se raportează la încălcarea art. 6 §1. În ceea ce privește onorariile avocatului, Curtea, statuând în echitate, acordă reclamantului 1 000 000 GRD.
C. Dobânzi moratorii
Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata dobânzii legale aplicabile în Grecia la data adoptării prezentei hotărâri este de 6% pe an.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
Hotărăște
că a existat o încălcare a art. 6 §1 din Convenție;
Hotărăște
a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform art. 44 §2 din Convenție, următoarele sume, plus orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de taxă pe valoarea adăugată:
i. 1 000 000 (un milion) drahme, pentru prejudiciu material;
ii. 1 000 000 (un milion) drahme, pentru prejudiciu moral;
iii. 1 000 000 (un milion) drahme, pentru cheltuieli;
b) că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă de 6% pe an de la expirarea termenului respectiv și până la plată;
Respinge
cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Întocmită în franceză, apoi comunicată în scris la 12 aprilie 2001, în temeiul art. 77 §§2 și 3 din Regulament.
Erik Fribergh
Andràs Baka
Grefier
Președinte