CAVUS ET BULUT contre la TURQUIE

SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererilor nr. 4158/98 - 4243/98 prezentate de Yașar çAVUȘ și Hasan BULUT împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are sediul în aprilie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta J. Casadevall, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, C. Bîrsan, W. Thomassen, R. Muște, judecători și M. O grefier de secțiune Având în vedere cererile sus-menționate introduse în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 28 noiembrie 1997 și înregistrate la 9 iunie 1998 Având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, După ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamanții, domnii Yașar CAAVUȘ și Hasan BULUT, resortisanți turci, născuți în 1975 și, respectiv, 1970, sunt în prezent reținuți în închisoarea Bergama. În fața Curții, aceștia sunt reprezentați de domnul Ayd La 17 mai 1996, reclamanții au fost arestați de către Secțiunea antiterorism a Direcției de Securitate a Antaliei, în cadrul unei operații de combatere a organizatiei ilegale TKP/ML-TIKKO În timpul percheziției efectuate la domiciliul dlui Bult în aceeași zi, poliția a rechiziționat aproximativ 40 de cărți, iar reclamanții au fost reținuți în arest la sediul secțiunii în care au fost interogați și au semnat declarații. La 23 mai 1996, dl Bult le - a arătat polițiștilor diverse inscripții pe pereți despre care a recunoscut că erau autori. La 28 mai 1996, reclamanții au fost mai întâi ascultați de procurorul republicii în apropierea instanței de securitate a statului Antalya, apoi au fost aduși în fața instanței judecătorești care a dispus arestarea lor provizorie. În fața judecătorului, ei au contestat conținutul declarațiilor pe care le semnaseseră poliției. Pe 18 iunie 1996, procurorul se afla lângă curtea de securitate a orașului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Acuzații au fost acuzați în fața Curții, alcătuită din trei judecători de profesie, printre care unul care face parte din magistratura militară. Reprovocarea reclamanților, printre altele, de a face parte dintr-o bandă armată, a impus aplicarea art. 168 alin. (2) din Codul penal și 5 din Legea nr. 3713 privind combaterea terorismului. La 31 iulie 1996, când au depus mărturie în fața Curții de Securitate a statului, reclamanții au pledat nevinovați, punând la îndoială acuzațiile aduse împotriva lor. Dl Cavuș a recunoscut doar că au participat la o afișare interzisă. Reclamanții au precizat că, în timpul arestării lor, au semnat sub presiune și fără a citi un proces verbal de declarație pregătit în prealabil. Printr-o hotărâre din 20 noiembrie 1996, Curtea de Securitate a Uniunii a declarat pe reclamanții vinovați de faptele reproșate și i-a condamnat pe fiecare la o pedeapsă cu închisoarea de 12 ani și șase luni. În hotărârea sa, aceasta a arătat că persoanele fizice erau livrate unor acte de propagandă pentru organizarea ilegală menționată anterior, în special prin introducerea de inscripții interzise pe pereți și prin distribuirea de tracte. La 20 mai 1997, reclamanții s-au ocupat de casare. În memoria lor, ei au susținut, printre altele, că condamnările lor se bazau pe declarațiile pe care le semnaseră sub constrângere. În plus, reclamanții au susținut că elementele care constituiau țarcul de fâșie al unei benzi armate, reprimate prin art. 168 din Codul Penal, nu erau reunite în cazul lor. Procurorul general și-a prezentat avizul cu privire la recursul la Curtea de Casație. Avizul respectiv nu ar fi fost comunicat reclamanților. La 29 mai 1997, hotărând cu privire la dosarul în fața sa, Curtea de Casație a confirmat hotărârea atacată. La 25 iunie 1997, reclamanții au formulat o cerere de încuviințarea hotărârii. iulie 1997 de către procurorul general în apropierea Curții de Casație. Reclamanții se plâng în primul rând de faptul că, în urma arestării lor, nu ar fi fost imediat informați cu privire la motivele arestării lor și la acuzațiile aduse împotriva lor. În plus, reclamanții susțin că durata de 12 zile a detenției lor a fost excesiv de lungă. În aceste privințe, aceștia au ajuns la art. 5 alineatul (2) și la art. 3 din convenție. Reclamanții se plâng de faptul că, din cauza prezenței unui judecător militar în cadrul său, instanța de securitate din la .. ..................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... Reclamanții se plâng, de asemenea, de faptul că au suferit mai multe încălcări ale dreptului lor la un proces echitabil în sensul articolului menționat și susțin în acest sens că dovezile obținute într-un mod ilegal, și anume declarațiile pe care le-au semnat sub presiune în timpul interogatoriilor lor, ar fi constituit baza hotărârii lor și a condamnării lor de către Curtea. Reclamanții susțin că Legea nr. 3842 de reformare a Codului de procedură penală în vederea armonizării cu dispozițiile convenției ar fi exclus de la data de amendament activitățile care intră în sfera de competență a cursurilor de securitate din statul membru respectiv. Reclamanții susțin că, din cauza faptului că au fost acuzați de infracțiuni care intră în sfera de competență a cursurilor de securitate a statului, aceștia ar fi fost supuși unor norme procedurale deosebit de coercitive. În această privință, ei Potrivit reclamanților, acest fapt ar fi condus, de asemenea, la nerespectarea prezumției de nevinovăție, întrucât, în temeiul dreptului comun, spre deosebire de situația persoanelor care se află în fața cursurilor de securitate de la Õ , declarațiile obținute fără prezența unui avocat nu au valoare de element de probă până când acestea nu sunt repetate în fața instanței. În această privință, reclamanții, la art. 6 alineatul (2) din convenție, luate în mod individual sau în legătură cu art. 14. Reclamanții susțin că nu li s-a comunicat avizul procurorului general cu privire la recursul său în casare și că aceștia sunt de acord cu art. 6 alineatul (1) din Convenția combinată cu art. 6 alineatul (3) din convenție. Reclamanții se plâng de faptul că instanța de securitate de la .. ........................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... : aprecierea declarațiilor care ar fi obținute sub obligația ca probe în sarcina lor și lipsa notificării avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație; în acest sens, acestea denunță o încălcare a art. 6 alin. (1) și (3) din Convenție. În statul în care se află dosarul în fața sa, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestor obiecțiuni, cum ar fi cele prezentate de reclamant, și consideră că este necesar să le aducă la cunoștința guvernului pârât, în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Curtea a examinat celelalte obiecțiuni ale reclamanților, astfel cum au fost prezentate în cererea lor și a constatat că reclamanții au fost informați cu privire la eventualele obstacole în calea admisibilității acestor obiecțiuni. Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, aceasta nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, AJOURNE examinarea obiecțiunilor reclamanților retrași din lipsa de independență și de imparțialitate a instanței de securitate din statul żzmir, precum și a procedurii în fața Curții, care se referă în special la aprecierea declarațiilor ca probe în sarcina sa și la lipsa notificării avizului procurorului general în apropierea Curții de Casație [art. 6 alineatul (1) și (3) ]; DECLARĂ RECETELE IRRECEVABILE PENTRU SUPRAVIEȚUIRE.

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

des requêtes n°s 41580/98 - 42439/98

présentées par Yașar ÇAVUȘ et Hasan BULUT

contre la Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le

4

avril

2000 en une chambre composée de

M

me

E. Palm,

présidente

,

M.

J. Casadevall,

M.

Gaukur Jörundsson,

M.

R. Türmen,

M.

C. Bîrsan,

M

me

W. Thomassen,

M.

R. Maruste,

juges

,

et de

M.

M. O’Boyle,

greffier de section

,

Vu les requête susmentionnées introduites devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 28 novembre 1997 et enregistrées le 9

juin 1998

;

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, MM. Yașar ÇAVUȘ et Hasan BULUT, ressortissants turcs, nés en 1975 et 1970 respectivement, sont actuellement détenus à la prison de Bergama.

Devant la Cour, ils sont représentés par M

e

Aydın Erdoğan, avocat au barreau d’Ankara.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par la partie requérante, peuvent se résumer comme suit.

Le 17 mai 1996, les requérants furent arrêtés par la section anti-terrorisme de la Direction de la sûreté d’Antalya dans le cadre d’une opération menée contre l’organisation illégale «

TKP/ML-TIKKO

» (Le Parti communiste marxiste léniniste de Turquie –Armée de la libération des ouvriers et des paysans de la Turquie). Lors de la perquisition opérée au domicile de M. Bulut le même jour, une quarantaine de livres fut réquisitionnée par la police. Les requérants furent ensuite placés en garde à vue dans les locaux de ladite section où ils furent interrogés et signèrent des déclarations.

Le 23 mai 1996, M. Bulut indiqua aux policiers diverses inscriptions sur des murs dont il reconnut être l’auteur.

Le 28 mai 1996, les requérants furent d’abord entendus par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Antalya, puis traduits devant le juge assesseur auprès de cette juridiction, lequel ordonna leur mise en détention provisoire. Devant le juge, ils contestèrent le contenu des déclarations qu’ils avaient signées à la police.

Le 18 juin 1996, le procureur près la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir («

cour de sûreté de l’Etat

») mit les requérants en accusation devant ladite cour, composée de trois juges de profession, dont l’un relevant de la magistrature militaire. Reprochant aux requérants notamment d’appartenir à une bande armée, il requit l’application des articles 168 § 2 du code pénal et 5 de la loi n° 3713 sur la lutte contre le terrorisme.

Le 31 juillet 1996, lorsqu’ils comparurent devant la cour de sûreté de l'État, les requérants plaidèrent non coupable, contestant les accusations portées contre eux. M. Çavuș reconnut uniquement avoir participé à un affichage interdit. Les requérants précisèrent que lors de leur garde à vue, ils avaient signé sous la contrainte et sans avoir lu un procès-verbal de déposition préparé à l’avance.

Par un arrêt du 20 novembre 1996, la cour de sûreté de l’Etat déclara les requérants coupables des faits reprochés et les condamna chacun à une peine d’emprisonnement de douze ans et six mois. Dans son arrêt, celle-ci releva que les requérants s’étaient livrés à des actes de propagande pour l’organisation illégale susmentionnée, notamment en mettant des inscriptions interdites sur les murs et en distribuant des tracts.

Le 20 mai 1997, les requérants se pourvurent en cassation. Dans leur mémoire, ils firent notamment valoir que leurs condamnations étaient basées sur les déclarations qu’ils avaient signées sous la contrainte. Les requérants soutinrent en outre que les éléments constitutifs du délit d’appartenance à une bande armée, réprimé par l’article 168 du code pénal, n’étaient pas réunis dans leur cas.

Le procureur général présenta son avis sur le pourvoi devant la Cour de cassation. Ledit avis n’aurait pas été communiqué aux requérants.

Le 29 mai 1997, statuant sur le dossier devant elle, la Cour de cassation confirma le jugement attaqué.

Le 25 juin 1997, les requérants formèrent une demande de rectification d’arrêt. Celle-ci fut écartée le 1

er

juillet 1997 par le procureur général près la Cour de cassation.

GRIEFS

Les requérants se plaignent en premier lieu de ce que, suite à leur arrestation, ils n’auraient pas été aussitôt informés des raisons de leur arrestation et des accusations portées contre eux. Les requérants prétendent en outre que la durée de douze jours de leur garde à vue était excessivement longue. A ces égards, ils invoquent l’article 5 §§ 2 et 3 de la Convention.

Les requérants se plaignent de ce qu’en raison de la présence d’un juge militaire en son sein, la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir ne saurait passer pour un tribunal indépendant et impartial qui eût pu leur garantir un procès équitable au sens de l’article 6

Les requérants se plaignent également d’avoir subi plusieurs atteintes à leur droit à un procès équitable au sens dudit article. Ils affirment à cet égard que les preuves obtenues d’une manière illégale, à savoir les déclarations qu’ils avaient signées sous contrainte lors de leurs interrogatoires, auraient constitué la base de leur jugement et de leur condamnation par ladite cour.

Les requérants soulèvent que la loi n° 3842 réformant le code de procédure pénale afin de l’harmoniser avec les dispositions de la Convention, aurait exclu de l’amendement les délits relevant de la compétence des cours de sûreté de l’Etat. Les requérants allèguent que du fait d’être accusés de délits relevant de la compétence des cours de sûreté de l’Etat, ils auraient été soumis à des règles de procédure particulièrement coercitives. A cet égard, ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention combiné avec son article 14.

Selon les requérants, ce fait aurait également entraîné le non-respect de la présomption d’innocence, dès lors qu’en droit commun, contrairement à la situation de personnes jugées devant les cours de sûreté de l’Etat, les déclarations obtenues sans la présence d’un avocat n’ont pas valeur d’élément de preuve tant qu’elles ne sont pas réitérées devant le tribunal. A cet égard, les requérants invoquent l’article 6 § 2 de la Convention pris isolément ou en connexion avec l’article 14.

Les requérants allèguent que l’avis du procureur général sur son pourvoi en cassation ne leur a pas été notifié et ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention combiné avec son article 6 § 3.

EN DROIT

1.

Les requérants se plaignent de ce que la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir ne constituait pas un «

tribunal indépendant et impartial

» et que la procédure devant elle manquait d’équité sur deux points en particulier

: l’appréciation des déclarations qui seraient obtenues sous la contrainte en tant que preuves à leur charge et le défaut de notification de l’avis du procureur général près la Cour de cassation. Ils dénoncent à cet égard une violation de l’article 6 §§ 1 et 3 de la Convention.

En l’état du dossier devant elle, la Cour n’estime pas être en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ces griefs, tels qu’exposés par la partie requérante, et juge nécessaire de les porter à la connaissance du Gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 b) de son Règlement.

2.

La Cour a examiné les autres griefs des requérants, tels qu’ils ont été présentés dans leur requête et a constaté que les requérants ont été informés des obstacles éventuels à la recevabilité de ces griefs. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, elle n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

AJOURNE

l’examen des griefs des requérants tirés du manque d’indépendance et d’impartialité de la cour de sûreté de l’Etat d’İzmir ainsi que de l’iniquité de la procédure devant ladite cour, portant en particulier sur l’appréciation des déclarations en tant que preuves à sa charge et sur le défaut de la notification de l’avis du procureur général près la Cour de cassation (article 6 §§ 1 et 3);

DÉCLARE LES REQUÊTES IRRECEVABLES

pour le surplus.

Michael O’Boyle

Elisabeth Palm

Greffier

Présidente