PRIMĂ DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererilor nr. 25182/94 și 26956/95 prezentate de Murat CANKOÇAK împotriva Turciei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 4 aprilie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președintele L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, B. Zupančič, T. Panțiru, R. Maruste, judecători și M. O Având în vedere cererea nr. 25182/94 adresată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 18 august 1994 și înregistrată la 19 septembrie 1994, având în vedere cererea nr. 26956/95 adresată Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 2 februarie 1995 și înregistrată la 3 aprilie 1995, Având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere decizia parțială adoptată de Comisie la 24 octombrie 1995, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de către reclamant, după ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamantul este un resortisant turc, născut în 1957 și rezident la Strasbourg (Franța). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Șenal Sarihan, avocat în baroul Ankara. Faptele, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 24 noiembrie 1978, reclamantul a fost arestat de către poliție în posesia unei arme de foc și arestat în sediul Direcției de Securitate Ankara și i s-a reproșat că a participat la jaful armat al unei bănci. La 5 decembrie 1978, judecătorul de instrucție a ordonat arestarea provizorie a reclamantului. Mai târziu, procurorul general de lângă curtea marțială din Ankara l-a acuzat pe reclamant de complicitate la crimă și l-a acuzat că a participat la un jaf armat la o bancă și la un schimb de focuri la o cafenea. Potrivit Parchetului, aceste infracțiuni au fost comise în cadrul unei campanii teroriste de abolire a ordinii constituționale turce și conduse de organizația ilegală Dev-Yol Devrimci Yol - Calea revoluționară). Prin hotărârea din 26 septembrie 1979, Curtea Marțială din Ankara l-a recunoscut pe reclamant vinovat de faptele care i-au fost reproșate și l-a condamnat la pedeapsa capitală combătută la condamnare pe viață. Prin hotărârea din 20 august 1980, Curtea de Casație Militară a respins hotărârea atacată pe motiv că stabilirea faptelor nu era completă. La 28 aprilie 1986, reclamantul a fost eliberat condiționat. Prin hotărârea din 3 iulie 1986, Curtea Marțială din Ankara s-a conformat parțial hotărârii Curții de Casație din 20 august 1980 și l-a condamnat pe reclamant la 15 ani de închisoare pentru complicitate la crimă și pentru apartenență simplă la o bandă armată. Acuzatul, precum și procurorul au solicitat să se facă apel la această judecată. Parchetul cere condamnarea reclamantului pentru jaf armat și achitarea sa pentru complicitate la crimă. La 23 decembrie 1987, Curtea de Casație Militară a confirmat condamnarea reclamantului pentru complicitate la crimă și a clasat hotărârea Curții marțiale din Ankara în măsura în care recurentul fusese achitat de acuzare pentru jaf armat. Procurorul general din apropierea Curții de Casație Militară a introdus în fața camerelor reunite o acțiune de rectificare a hotărârii Curții de Casație Militară din 23 decembrie 1987 și a solicitat ridicarea acuzațiilor inițiale. Prin hotărârea din 22 septembrie 1988, Curtea de Casație, hotărând în camere reunite, a pronunțat sentința de condamnare pentru complicitate la crimă, dar a considerat că reclamantul era vinovat de jaf armat și a trimis dosarul cauzei Curții Marțiale Ankara. La 27 februarie 1990, Curtea Marțială a Ankarei a eliberat un nou mandat de arestare împotriva reclamantului. La 18 noiembrie 1993, Curtea Marțială din Ankara l-a condamnat pe reclamant la patru ani și două luni de închisoare pentru apartenență simplă la o bandă armată și l-a relaxat pentru surplusul de acuzații. Prin Hotărârea din 22 decembrie 1993, notificată avocatului reclamantului la 3 august 1994, Curtea de Casație Militară a declarat acțiunea penală închisă pentru prescriere. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii penale îndreptate împotriva sa. PROCEDURA Cererea nr. 25182/94 a fost introdusă la 18 august 1994 și înregistrată la 19 septembrie 1994. Cererea nr. 26956/95 a fost introdusă la 2 februarie 1995 și înregistrată la 3 aprilie 1995. La 24 octombrie 1995, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a dispus reunirea cererilor și a decis să aducă cauza reclamantului cu privire la durata procedurii la cunoștința guvernului pârât, invitându-i să își prezinte în scris observațiile cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii și a declarat cererea inadmisibilă pur surplusul. Guvernul și-a prezentat observațiile la 8 martie 1996, după prelungirea termenului acordat, iar reclamantul a răspuns la aceasta la 27 aprilie 1996. În temeiul art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 intrat în vigoare la 1 noiembrie 1998, cauza este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. Recurentul denunță durata procedurii penale îndreptate împotriva sa. El declară încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Guvernul ridică o excepție preliminară de la incompetența rațională. . Acesta susține că, prin recunoașterea, la 28 ianuarie 1987, a dreptului la o cale de atac individuală în sensul articolului 25 din Convenție, Turcia a intenționat în mod expres să excludă de la controlul Comisiei Europene a Drepturilor Omului faptele anterioare depunerii acestei declarații, dar și hotărârile legate de aceste fapte, chiar dacă acestea erau ulterioare. Recurentul contestă această teză. El subliniază că procedura - pentru o mare parte - este datată după 27 februarie 1990, data noului mandat de arestare emis de curtea marțială d . Ankara și, cu mult după 28 ianuarie 1987, data declarației guvernului turc care recunoaște dreptul la acțiune individuală. Curtea consideră că competența sa rațională temporală este rațională. începe la 28 ianuarie 1987, data la care a intrat în vigoare recunoașterea de către Turcia a dreptului la o cale de atac individuală. Prin urmare, Curtea poate să cunoască motivul privind durata procedurii penale începând cu această dată. Cu toate acestea, aceasta va ține seama de starea în care se afla procedura în momentul respectiv (hotărârea Baggetta c. Italia din 25 iunie 1987, seria A nr. 119, p. 32, § 20, Hotărârea Ya Curtea ia notă de faptul că perioada care urmează să fie luată în considerare în procedura în cauză a început la 24 noiembrie 1978, data la care reclamantul a fost arestat și s-a încheiat la 3 noiembrie 1978. August 1994, prin notificarea hotărârii Curții de Casație Militară a avocatului reclamantului. Prin urmare, procedura a durat mai mult de 15 ani și opt luni. Cu toate acestea, având în vedere concluzia de mai sus, Curtea nu poate cunoaște decât o perioadă de timp de aproape șapte ani și șase luni, care a trecut de la 28 ianuarie 1987, data intrării în vigoare a declarației Turciei de recunoaștere a dreptului la acțiune individuală în sensul art. 25 anterior al Convenției; totuși, aceasta trebuie să țină seama de faptul că, la data critică, procedura a durat deja aproximativ opt ani și două luni. Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează cauza și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții, în special complexitatea cauzei, comportamentul recurentului și cel al autorităților competente, precum și dreptul la litigiul în cazul în care se soluționează litigiul (a se vedea, printre altele, Hotărârea Mitap și Müftüo Hotărârea nr. 410 - 411, Philis c. Grecia (nr. 2) din 27 iunie 1997, Rec., 1997-IV, p. 1803, § 35, Pelisier și Sassi c. Franța din 25 martie 1999, care urmează să fie prezentată în Recue 1999, § 67. Guvernul constată că durata procedurii se explică prin complexitatea cauzei, având în vedere natura sarcinilor care îi revin reclamantului. În special, cauza se referea la încercarea de a răsturna ordinea constituțională prin folosirea forței și mai întâi la șapte acuzați, printre care și reclamantul, și apoi la optzeci și patru de acuzați. Aceștia din urmă au acționat în cadrul unei organizații teroriste ale cărei autorități trebuiau să stabilească întinderea, activitățile și susținerea. Autoritățile judiciare nu ar trebui să fie afectate de neglijență sau de întârziere. Pe de altă parte, nu a existat decât trei acuzați la începutul procedurii și nu șapte, cum ar fi guvernul. În cele din urmă, el consideră că complexitatea cauzei nu este la originea duratei anormal de lungi a procedurii. Curtea consideră că cererea ridică întrebări serioase de fapt și de drept care necesită o examinare pe fond. Prin urmare, aceasta nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată, de asemenea, că nu se confruntă cu niciun alt motiv de Toate mijloacele de fond rezervate. Michael O
des requêtes n° 25182/94 et 26956/95
présentées par Murat CANKOÇAK
contre la Turquie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
4 avril 2000 en une chambre composée de
M
me
présidente
,
M.
M.
Gaukur Jörundsson,
M.
M.
M.
M.
juges
,
et de
M.
greffier de section
,
Vu la requête n° 25182/94 introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 18 août 1994 et enregistrée le 19 septembre 1994,
Vu la requête n° 26956/95 introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 2 février 1995 et enregistrée le 3 avril 1995,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu la décision partielle adoptée par la Commission le 24 octobre 1995,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant turc, né en 1957 et résidant à Strasbourg
(France).
Il est représenté devant la Cour par M
e
Șenal Sarihan, avocat au barreau d'Ankara.
Les faits, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le 24 novembre 1978, le requérant fut arrêté par la police en possession d’une arme à feu et placé en garde à vue dans les locaux de la direction de sûreté d'Ankara. Il lui fut reproché d'avoir participé à l'attaque à main armée d'une banque.
Le 5 décembre 1978, le juge d'instruction ordonna la mise en détention provisoire du requérant.
Par la suite, le procureur général près la cour martiale d'Ankara inculpa le requérant de complicité de meurtre. Il lui reprocha également d'avoir participé à un vol à main armée dans une banque ainsi qu'à une fusillade dans un café. Selon le parquet, ces infractions avaient été commises dans le cadre d'une campagne terroriste visant à abolir l'ordre constitutionnel turc et menée par l'organisation illégale
Dev-Yol
(
Devrimci Yol -
la Voie révolutionnaire).
Par un jugement du 26 septembre 1979, la cour martiale d'Ankara reconnut le requérant coupable des faits qui lui avaient été reprochés et le condamna à la peine capitale commuée à la réclusion à perpétuité.
Le requérant, ainsi que le parquet, se pourvurent en cassation.
Par un arrêt du 20 août 1980, la Cour de cassation militaire cassa le jugement attaqué au motif que l'établissement des faits n'était pas exhaustif.
Le 28 avril 1986, le requérant fut mis en liberté conditionnelle.
Par un jugement du 3 juillet 1986, la cour martiale d'Ankara se conforma partiellement à l'arrêt rendu par la Cour de cassation le 20 août 1980 et condamna le requérant à quinze ans d'emprisonnement pour complicité de meurtre et pour appartenance simple à une bande armée. Elle acquitta le requérant du chef de vol à main armée.
Le requérant ainsi que le parquet interjetèrent appel de ce jugement. Le parquet requit la condamnation du requérant pour vol à main armée et son acquittement pour complicité de meurtre.
Le 23 décembre 1987, la Cour de cassation militaire confirma la condamnation du requérant pour complicité de meurtre et cassa l’arrêt de la cour martiale d’Ankara dans la mesure où le requérant avait été acquitté de l’inculpation pour vol à main armée.
Le procureur général près la Cour de cassation militaire introduisit, devant les chambres réunies, un recours en rectification de l'arrêt de la Cour de cassation militaire du 23 décembre 1987 et demanda la levée des chefs d'accusation initiaux. Il requit de qualifier l’accusation du requérant d'appartenance active à une bande armée.
Par un arrêt du 22 septembre 1988, la Cour de cassation, statuant en chambres réunies, militaire cassa le jugement de condamnation pour complicité de meurtre, mais estima que le requérant était coupable de vol à main armée. Elle renvoya le dossier de l'affaire à la cour martiale d'Ankara.
Le 27 février 1990, la cour martiale d'Ankara délivra un nouveau mandat d'arrêt à l'encontre du requérant.
Le 18 novembre 1993, la cour martiale d'Ankara condamna le requérant à quatre ans et deux mois d'emprisonnement pour appartenance simple à une bande armée et le relaxa pour le surplus des accusations.
Par un arrêt du 22 décembre 1993, notifié à l'avocat du requérant le 3 août 1994, la cour de cassation militaire déclara l'action pénale éteinte pour prescription.
GRIEF
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure pénale dirigée contre lui.
La requête n° 25182/94 a été introduite le 18 août 1994 et enregistrée le 19 septembre 1994. La requête n° 26956/95 a été introduite le 2 février 1995 et enregistrée le 3 avril 1995.
Le 24 octobre 1995, la Commission européenne des Droits de l’Homme a ordonné la jonction des requêtes et a décidé de porter le grief du requérant concernant la durée de la procédure à la connaissance du gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête. Elle a déclaré la requête irrecevable pur le surplus.
Le Gouvernement a présenté ses observations le 8 mars 1996, après prorogation du délai imparti, et le requérant y a répondu le 27 avril 1996.
En vertu de l’article 5 § 2 du Protocole n° 11, entré en vigueur le 1
er
novembre 1998, l’affaire est examinée par la Cour européenne des Droits de l’Homme à partir de cette date.
Le requérant dénonce la durée de la procédure pénale dirigée contre lui. Il allègue la violation de l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
».
Le Gouvernement soulève une exception préliminaire d’irrecevabilité tirée de l’incompétence
ratione temporis
. Il soutient qu’en reconnaissant le 28 janvier 1987 le droit au recours individuel aux fins de l’ancien article 25 de la Convention, la Turquie a expressément entendu soustraire au contrôle de la Commission européenne des Droits de l’Homme les faits antérieurs au dépôt de cette déclaration, mais également les jugements liés à ces faits même si ceux-ci étaient postérieurs.
Le requérant conteste cette thèse. Il souligne que la procédure -
pour une grande partie
- s’est déroulée après le 27 février 1990, date du nouveau mandat d’arrêt délivré par la cour martiale d’Ankara, et bien après le 28 janvier 1987, date de la déclaration du gouvernement turc reconnaissant le droit au recours individuel.
La Cour estime que sa compétence
ratione temporis
débute le 28 janvier 1987, date à laquelle a pris effet la reconnaissance par la Turquie du droit de recours individuel. Il s'ensuit que la Cour peut connaître du grief relatif à la durée de la procédure pénale à partir de cette date. Toutefois, elle tiendra compte de l’état où se trouvait la procédure alors (arrêt Baggetta c.
Italie du 25 juin 1987, série A n° 119, p. 32, § 20, arrêt Ya
ğci et Sargin c.
Turquie du 8 juin 1995, série A n° 319, p. 16, § 40).
La Cour note que la période à prendre en considération dans la procédure en cause a débuté le 24 novembre 1978, date à laquelle le requérant a été arrêté, et s’est terminée le 3
août 1994, par la notification de l'arrêt de la cour de cassation militaire à l’avocat du requérant. En conséquence, la procédure a duré plus de quinze ans et huit mois.
Toutefois, eu égard à la conclusion figurant ci-dessus, la Cour ne peut connaître que du laps de temps de près de
sept ans et six mois
, écoulé depuis le
28 janvier 1987, date de la prise d’effet de la déclaration de la Turquie reconnaissant le droit au recours individuel aux fins de l’ancien article 25 de la Convention.
Elle doit néanmoins tenir compte du fait qu'à la date critique, la procédure avait déjà duré environ huit ans et deux mois.
Le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par la jurisprudence de la Cour, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour l’intéressé (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts Mitap et Müftüoğlu c. Turquie du 25
mars 1996
Recueil des arrêts et décisions
1996, pp. 410 - 411, Philis c. Grèce (n°
2) du 27
juin 1997,
Recueil
1997-IV, p. 1803,
35., Pelissier et Sassi c. France du 25 mars 1999, à paraître dans
Recueil
1999, § 67).
Le Gouvernement observe que la durée de la procédure s’explique par la complexité de l’affaire en raison de la nature des charges pesant sur le requérant. Plus particulièrement, l’affaire portait sur la tentative de renverser l’ordre constitutionnel par l’usage de la force et impliquait d’abord sept accusés, parmi lesquels le requérant, et par la suite quatre-vingt-quatre accusés. Ces derniers ont agi dans le cadre d’une organisation terroriste dont les autorités devaient établir l’étendue, les activités et les appuis. Aucune négligence ou lenteur ne serait imputable aux autorités judiciaires.
Le requérant s’oppose à la thèse du Gouvernement. Il souligne qu’il n’y avait aucun lien entre lui et les quatre-vingt-quatre autres accusés. Par ailleurs, il n’y avait que trois accusés au début de la procédure et non sept, comme l’affirme le Gouvernement. En définitive, il estime que la complexité de l’affaire n’est pas à l’origine de la durée anormalement longue de la procédure.
La Cour estime que la requête pose de sérieuses questions de fait et de droit qui nécessitent un examen au fond. Dès lors, elle ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour constate en outre qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
,
tous moyens de fond réservés.
Michael O’Boyle
Elisabeth Palm
Greffier
Présidente