A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 53705/00 prezentate de M.L. și de 46 de alții împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 6 aprilie 2000 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis, președintele B. Conforti, P. Lorenzen, domnul Tsatsasa-Nikolovska, A.B. Baka, E. Levits, A. Kovler, judecători și E. Fribergh, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 2 noiembrie 1999 și înregistrată la 6 ianuarie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții sunt resortisanți italieni reprezentați în fața Curții de către M Anton Giulio Lana, avocat în baroul Romei. Lista reclamanților, care indică, de asemenea, data la care s-au constituit în procedura națională, este disponibilă la grefa Curții. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt hemofilici și moștenitori ai acestora. Acești hemofilici, ca urmare a unor perfuzii frecvente în anii '80, au fost infectați cu hepatită B sau C sau au devenit seropozitivi sau au dezvoltat SIDA. Prin actul de citat din 15 decembrie 1993, notificat la 21 decembrie 1993, anumiți solicitanți și peste o sută de alte persoane au atribuit Ministerul Sănătății în fața Tribunalului din Roma pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în timpul transfuziilor de sânge cu produse din sânge infectate cu diferite virusuri, cum ar fi hepatita B sau C sau H. De asemenea, ei au cerut președintelui Tribunalului ca termenele de procedură să fie reduse la jumătate, având în vedere caracterul urgent al cauzei. La 20 decembrie 1993, președintele a acceptat cererea acestora. din Codul de procedură italian, care intenționa să obțină plata sumelor necontestate sau un ordin de plată. Judecătorul s-a reținut să decidă. Prin ordonanța din 31 ianuarie 1994, judecătorul de punere în liberă circulație a respins cererea în temeiul articolului 186a, a amânat discuția cu privire la aplicarea articolului 186b La 2 martie 1994, reclamanții au contestat disjuncția instanțelor pe grupuri, au solicitat revocarea acestei ordonanțe și au insistat în cererea lor conform art. 186a și 186b. Ulterior, au avut loc mai multe audieri cu privire la diferitele grupuri ale reclamanților. La 18 iunie 1994, o reclamantă a intervenit în procedură. La 26 octombrie 1994 a avut loc o audiere cu privire la toți reclamanții. La 26 noiembrie 1994, reclamanții constituiți au solicitat ca pârâtul să verse documente la dosar. În ianuarie 1995, judecătorul de punere în funcțiune a anulat cazul la 8 aprilie 1995. În acea zi, reclamanții constituiți au solicitat instanței autorizația de a retrage dosarele pentru a le pune în ordine sistematică. La 5 iulie 1995, judecătorul a amânat cazul la 9 decembrie 1995. Această audiere a fost amânată din oficiu la 11 iulie 1995. În decembrie 1995, data la care reclamanții au vărsat documente la dosar. La tribunal prevăzută pentru 10 februarie 1996 a fost amânată din oficiu la 11 aprilie 1996 din cauza mutației judecătorului de punere în funcțiune. În acea zi, noul judecător a constatat că documentele pe care pârâtul trebuia să le verse la dosar erau încă lipsă și i-a ordonat să le plătească. La 23 mai 1996, judecătorul a considerat că, pentru o mai mare claritate, dosarul ar trebui separat în atât de multe cazuri cât au existat și solicitanți. La 31 mai 1996, reclamanții au depus o plângere cu privire la acest aspect în instanță, care a respins-o la 20 decembrie 1996. Între timp, în instanță din 3 iulie 1996, judecătorul de punere în funcțiune s-a reținut să decidă în așteptarea pronunțării instanței. La 16 ianuarie 1997, judecătorul s-a reținut să decidă cu privire la cererea de legătură a procedurilor până la 4 februarie 1997, data la care a constatat că separarea dosarelor nu a fost făcută în mod corespunzător nici pe grupuri, așa cum a solicitat primul judecător de punere în funcțiune, nici pe solicitant. Prin urmare, Tribunalul a revocat ordinul de separare și a pronunțat reunirea tuturor cazurilor în mai multe detalii, dat fiind că exista o listă suficient de actualizată a reclamanților supraviețuitori și a celor pentru care moștenitorii continuau procedura, era cel puțin posibil să li se ceară să prezinte concluziile lor privind dreptul lor la despăgubire, problema sumei rămase care urma să fie stabilită ulterior. La 29 mai 1997, judecătorul de punere în funcțiune a stabilit interdicția de prezentare a concluziilor la 13 noiembrie 1997. Printr-o hotărâre din 7 iulie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 27 noiembrie 1998, Tribunalul a declarat răspunderea ministrului pârât și l-a condamnat la repararea daunelor a căror valoare rămânea de stabilit în cursul unei alte proceduri. La 12 mai 1999, ministrul sănătății a făcut apel la judecata de primă instanță în fața instanței de judecată din Roma. Reclamanții s-au constituit în procedură și au prezentat un apel incident. Prima audiere a avut loc la 30 septembrie 1999. La acea dată, consilierul de punere în funcțiune a stabilit data prezentării concluziilor la 20 ianuarie 2000. În ziua următoare, avocații reclamanților au solicitat o scurtă trimitere, deoarece ministrul sănătății a instituit o comisie ministerială pentru a ajunge la o tranzacție între părți. Consilierul de punere în funcțiune a stabilit la ăn ă ă pentru prezentarea concluziilor la 9 martie 2000. În ziua următoare, părțile și-au prezentat concluziile și consilierul de punere în aplicare a stabilit ședința de pledoarii la 27 septembrie 2000. GRIEF Invochant la mai, art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii în litigiu. PROCEDURA a fost introdusă la 2 noiembrie 1999 și a fost înregistrată la 6 ianuarie 2000. La 20 ianuarie 2000, Curtea a decis să aducă prezenta cerere la cunoștința guvernului pârât, invitând la prezentarea în scris a observațiilor sale cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii. Curtea a acordat prioritate cererii în temeiul articolului 41 din Regulamentul Curții. Guvernul și-a prezentat observațiile la 18 februarie 2000, iar reclamanții au răspuns la aceasta la 13 martie 2000. Procedura în litigiu a început la 21 decembrie 1993 și este încă în curs de desfășurare. Unii reclamanți au intervenit succesiv în cadrul procedurii în nume propriu până la 26 octombrie 1994 și, prin urmare, a durat între cinci și cinci luni și șase ani și trei luni pentru solicitanți. Guvernul constată că cauza a fost complexă în raport cu părțile procedurii naționale ( În special, Comitetul consideră că durata procedurii se datorează, într-o anumită măsură, dificultății de a obține dosarele medicale ale unui număr considerabil de părți în procedura internă. Reclamanții amintesc că, în trei instanțe privind aceeași procedură națională, Comisia a recunoscut deja, în trei instanțe, că o acțiune excepțională este necesară. În acest sens, aceștia subliniază faptul că nu a fost dificil să se soluționeze litigiile (a se vedea Raportul nr. 37874/97, 37878/97 și 77879/97 din 4 martie 1998). (complexitatea cauzei, comportamentul reclamanților și al autorităților competente, miza litigiului pentru reclamant) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, acest spătarul trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că este vorba despre toate mijloacele de fond rezervate. Erik Fribergh Christos Rozakis redactor Președinte
de la requête n° 53705/00
présentée par M.L. et 46 autres
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 6
avril
2000 en une chambre composée de
M.
C.L. Rozakis,
président
,
M.
M.
M
me
M.
A.B. Baka,
M.
M.
juges
,
et de
M.
greffier
de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 2 novembre 1999 et enregistrée le 6
janvier
2000,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Les requérants sont des ressortissants italiens représentés devant la Cour par M
e
Anton Giulio Lana, avocat au barreau de Rome. La liste des requérants, indiquant également la date à laquelle ils se sont constitués dans la procédure nationale, est disponible auprès du greffe de la Cour.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Les requérants sont des hémophiles et des héritiers de ceux-ci. Ces hémophiles, suite à de fréquentes perfusions au cours des années 80, furent atteints d’hépatite B ou C ou devinrent séropositifs ou développèrent le SIDA.
Par acte de citation du 15 décembre 1993, notifié le 21 décembre 1993, certains requérants et plus de cent autres personnes assignèrent le ministère de la Santé devant le tribunal de Rome afin d’obtenir réparation des dommages subis lors de transfusions sanguines avec des produits sanguins infectés par différents virus, tels que les hépatites B ou C ou le H. I. V. Ils demandèrent également au président du tribunal que les délais de procédure fussent réduits de moitié eu égard à l’urgence de l’affaire. Le 20 décembre 1993, le président fit droit à leur demande.
L’instruction de l’affaire commença le 12 janvier 1994. Les requérants constitués présentèrent une demande aux termes des articles 186
bis
et 186
ter
du code de procédure italien, tendant à obtenir le paiement des sommes non contestées ou bien une injonction de payer. Le juge se réserva de décider. Par une ordonnance du 31 janvier 1994, le juge de la mise en état rejeta la demande aux termes de l’article 186
bis,
reporta la discussion quant à l’application de l’article 186
ter
aux audiences suivantes et prononça la disjonction des instances par groupes de dix personnes pour faciliter l’examen de l’affaire.
Le 2 mars 1994, les demandeurs contestèrent la disjonction des instances par groupes, demandèrent la révocation de ladite ordonnance et insistèrent dans leur demande aux termes des articles 186
bis
et 186
ter
.
Par la suite, plusieurs audiences relatives aux différents groupes des demandeurs eurent lieu. Le 18 juin 1994, une requérante intervint dans la procédure. Le 26
octobre
1994 se tint une audience concernant tous les demandeurs. Le 26 novembre 1994, les requérants constitués demandèrent que la partie défenderesse verse des documents au dossier. Le 14
janvier 1995, le juge de la mise en état ajourna l’affaire au 8 avril 1995. Ce jour-là, les requérants constitués demandèrent au juge l’autorisation de retirer les dossiers afin de les ranger selon un ordre systématique.
Le 5 juillet 1995, le juge ajourna l’affaire au 9 décembre 1995. Cette audience fut reportée d’office au 11
décembre 1995, date à laquelle les demandeurs versèrent des documents au dossier. L’audience prévue pour le 10 février 1996 fut reportée d’office au 11
avril 1996 en raison de la mutation du juge de la mise en état. Ce jour-là, le nouveau juge constata que les documents que la partie défenderesse devait verser au dossier étaient encore manquants et lui ordonna de les verser.
Le 23 mai 1996, le juge estima que pour plus de clarté il convenait de séparer le dossier en autant d’affaires qu’il y avait de demandeurs. Le 31 mai 1996, les demandeurs déposèrent une réclamation sur ce point au tribunal, qui la rejeta le 20 décembre 1996. Entre-temps, à l’audience du 3 juillet 1996, le juge de la mise en état se réserva de décider dans l’attente du prononcé du tribunal.
Le 16 janvier 1997, le juge se réserva de décider sur la demande de jonction des procédures jusqu’au 4 février 1997, date à laquelle il constata que la séparation des dossiers n’avait pas été dûment faite ni par groupes comme l’avait demandé le premier juge de la mise en état ni par demandeur. Il révoqua, par conséquent, l’ordonnance de séparation et prononça la jonction de toutes les affaires en estimant qu’étant donné qu’il y avait une liste suffisamment à jour des demandeurs survivants et ceux pour lesquels les héritiers continuaient la procédure, il était au moins possible de leur demander de présenter leurs conclusions sur leur droit à réparation, la question du montant restant à déterminer par la suite.
Le 29 mai 1997, le juge de la mise en état fixa l’audience de présentation des conclusions au 13 novembre 1997. L’audience de plaidoiries se tint le 26 juin 1998. Par un jugement du 7 juillet 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 27 novembre 1998, le tribunal déclara la responsabilité du ministère défendeur et le condamna à réparer les dommages dont le montant restait à établir au cours d’une autre procédure.
Le 12 mai 1999, le ministre de la Santé interjeta appel du jugement de première instance devant la cour d’appel de Rome. Les requérants se constituèrent dans la procédure, et présentèrent un appel incident. La première audience se tint le 30 septembre 1999. A cette date, le conseiller de la mise en état fixa la date pour la présentation des conclusions au 20
janvier 2000. Le jour venu, les avocats des requérants demandèrent un bref renvoi car le ministre de la Santé avait institué une commission ministérielle afin de parvenir à une transaction entre les parties. Le conseiller de la mise en état fixa l’audience pour la présentation des conclusions au 9 mars 2000. Le jour venu, les parties présentèrent leurs conclusions et le conseiller de la mise en état fixa l'audience de plaidoiries au 27 septembre 2000.
GRIEF
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure litigieuse.
La requête a été introduite le 2 novembre 1999 et a été enregistrée le 6 janvier 2000.
Le 20 janvier 2000, la Cour a décidé de porter la présente requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête. Elle a accordé la priorité à la requête en vertu de l’article 41 du Règlement de la Cour.
Le Gouvernement a présenté ses observations le 18 février 2000, et les requérants y ont répondu le 13 mars 2000.
La procédure litigieuse a débuté le 21 décembre 1993 et est à ce jour encore pendante. Certains requérants sont intervenus successivement dans la procédure en leur nom propre jusqu’au 26 octobre 1994. Elle a donc duré entre cinq ans et cinq mois et six ans et trois mois pour les requérants.
Le Gouvernement constate que l’affaire était complexe eu égard aux parties de la procédure nationale («
complexité subjective
»). Il estime en particulier que la longueur de la procédure est due, dans une certaine mesure, à la difficulté d'obtenir les dossiers médicaux d'un nombre considérable des parties dans la procédure interne.
Les requérants rappellent que la Commission avait déjà reconnu, dans trois requêtes concernant la même procédure nationale, «
qu’une diligence exceptionnelle s’impose
» en la matière «nonobstant le nombre de litiges à traiter
» (voir Rapport n
os
37874/97, 37878/97 et 37879/97 du 4 mars 1998). Ils soulignent que l’affaire n’était pas complexe eu égard à la pluralité des parties dans l’affaire.
La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de «délai raisonnable
» (complexité de l’affaire, comportement des requérants et des autorités compétentes, enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
,
tous moyens de fond réservés.
Erik Fribergh
Christos Rozakis
Greffier
Président