AFFAIRE M.L. ET AUTRES c. ITALIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Radiation du rôle (règlement amiable)
AFFAIRE M.L. ET AUTRES c. ITALIE (CtEDO, 2001)
A DOUA SECȚIUNEA CAUZA M.L. ȘI ALTELE c. ITALIA (Cercetarea nr. 53705/00) HOTĂRÂREA (reglementare amiabilă) STRASBURG 5 aprilie 2001 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În lanch Cauza M.L. și alții c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea) care se află într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președintele Baka Bonello Strážnická Fischbach Tsatsa-Nikolovska. E. Leviți judecători și ale dlui E. Fribergh grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 15 martie 2001, Renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural A la originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Italiene și inclusiv resortisanți ai acestui stat, M.L. și alții ( La data de 2 noiembrie 1999, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale (inclusiv Convenia privind Drepturile Omului) la data de 6 ianuarie 2000. Instana a fost înregistrată la data de 6 ianuarie 2000 sub numărul de dosar 5ś5/00. Reclamanii sunt reprezentai de domnul Lana, avocat la Roma. Guvernul italian (atlamentul este reprezentat de agentul său, M. Leanza, și de către co-agentul său, dl Esposito. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții se plângeau de durata unei proceduri civile. La 6 aprilie 2000, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 11 decembrie 2000, după un schimb de corespondență, grefierul secțiunii a propus părților încheierea unui acord amiabil în sensul art. 38 alin. (1) lit. (b) din Convenție. La 3 ianuarie 2001 și, respectiv, 29 decembrie 2000, guvernul și reclamanții au prezentat declarații oficiale de acceptare a unei soluționări amiabile a cauzei. Reclamanții sunt hemofilici și moștenitori ai acestora. Acești hemofili, ca urmare a perfuziilor în anii '80, au fost infectați cu hepatită B sau C sau au devenit seropozitivi sau au dezvoltat SIDA. Prin actul de citat din 15 decembrie 1993, notificat la 21 decembrie 1993, anumiți solicitanți și peste o sută de alte persoane au atribuit Ministerul Sănătății în fața Tribunalului din Roma pentru a obține despăgubiri pentru daunele suferite în timpul transfuziilor de sânge cu produse din sânge infectate cu diferite virusuri, cum ar fi hepatita B sau C sau H.I.V. De asemenea, ei au cerut președintelui Tribunalului ca termenele de procedură să fie reduse la jumătate, având în vedere caracterul urgent al cauzei. La 20 decembrie 1993, președintele a acceptat cererea acestora. din Codul de procedură italian, care intenționa să obțină plata sumelor necontestate sau un ordin de plată. Judecătorul s-a reținut să decidă. Prin ordonanța din 31 ianuarie 1994, judecătorul de punere în liberă circulație a respins cererea în temeiul articolului 186a, a amânat discuția cu privire la aplicarea articolului 186b La 2 martie 1994, reclamanții au contestat disjuncția instanțelor pe grupuri, au solicitat revocarea acestei ordonanțe și au insistat în cererea lor conform art. 186a și 186b. Ulterior, au avut loc mai multe audieri cu privire la diferitele grupuri ale reclamanților. La 18 iunie 1994, o reclamantă a intervenit în procedură. La 26 octombrie 1994 a avut loc o audiere cu privire la toți reclamanții. La 26 noiembrie 1994, reclamanții constituiți au solicitat ca pârâtul să verse documente la dosar. În ianuarie 1995, judecătorul de punere în funcțiune a anulat cazul la 8 aprilie 1995. În acea zi, reclamanții constituiți au solicitat instanței autorizația de a retrage dosarele pentru a le pune în ordine sistematică. La 5 iulie 1995, judecătorul a amânat cazul la 9 decembrie 1995. Această audiere a fost amânată din oficiu la 11 iulie 1995. În decembrie 1995, data la care reclamanții au vărsat documente la dosar. La tribunal prevăzută pentru 10 februarie 1996 a fost amânată din oficiu la 11 aprilie 1996 din cauza mutației judecătorului de punere în funcțiune. În acea zi, noul judecător a constatat că documentele pe care pârâtul trebuia să le plătească la dosar erau încă lipsă și i-a ordonat să le plătească. 10. La 23 mai 1996, judecătorul a considerat că, pentru o mai mare claritate, dosarul ar trebui separat în atât de multe cazuri cât au existat și solicitanți. La 31 mai 1996, reclamanții au depus o plângere cu privire la acest aspect în instanță, care a respins-o la 20 decembrie 1996. Între timp, în instanță din 3 iulie 1996, judecătorul de punere în funcțiune s-a reținut să decidă în așteptarea pronunțării instanței. 11. La 16 ianuarie 1997, judecătorul s-a reținut să decidă cu privire la cererea de legătură a procedurilor până la 4 februarie 1997, data la care a constatat că separarea dosarelor nu a fost făcută în mod corespunzător nici pe grupuri, așa cum a solicitat primul judecător de punere în funcțiune, nici pe solicitant. Prin urmare, Tribunalul a revocat ordinul de separare și a pronunțat reunirea tuturor cazurilor în mai multe detalii, dat fiind că exista o listă suficient de actualizată a reclamanților supraviețuitori și a celor pentru care moștenitorii continuau procedura, era cel puțin posibil să li se ceară să prezinte concluziile lor privind dreptul lor la despăgubire, problema sumei rămase care urma să fie stabilită ulterior. 12. La 29 mai 1997, judecătorul de punere în funcțiune a stabilit interdicția de prezentare a concluziilor la 13 noiembrie 1997. Printr-o hotărâre din 7 iulie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 27 noiembrie 1998, Tribunalul a declarat răspunderea ministrului pârât și l-a condamnat la repararea daunelor a căror valoare rămânea de stabilit în cursul unei alte proceduri. 13. La 12 mai 1999, ministrul sănătății a făcut apel la judecata de primă instanță în fața instanței de judecată din Roma. Reclamanții s-au constituit în procedură și au prezentat un apel incident. Prima audiere a avut loc la 30 septembrie 1999. La acea dată, consilierul de punere în funcțiune a stabilit data prezentării concluziilor la 20 ianuarie 2000. În ziua următoare, avocații reclamanților au solicitat o scurtă trimitere, deoarece ministrul sănătății a instituit o comisie ministerială pentru a ajunge la o tranzacție între părți. Consilierul de punere în funcțiune a stabilit la ăn ă ă pentru prezentarea concluziilor la 9 martie 2000. La data de 27 septembrie 2000, părțile și-au prezentat concluziile, iar consilierul pentru punerea în aplicare a stabilit ședința de pledoarii la 27 septembrie 2001 în temeiul articolului 14. La 3 ianuarie 2001, Curtea a primit următoarea declarație din partea guvernului, declar că, în vederea unei soluționări a cauzei care are ca origine cererea nr. 53705/00 formulată de domnul L. și de alte 46 (a se vedea lista din anexă) [1] Guvernul italian oferă fiecăruia dintre cei 47 de reclamanți să plătească sumele indicate în listă (a se vedea anexa) pentru daune morale și pentru toți reclamanții suma globală de 20 000 000 ITL pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată. Sumele supraraportate vor trebui plătite în termen de trei luni de la notificarea hotărârii Curții în conformitate cu art. 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceste plăți vor fi soluționate definitiv. Prezenta declarație ține seama de durata procedurii, dar nu include nici o evaluare a motivelor care pot justifica o astfel de durată în dreptul intern. În plus, Ö Õ Õ Õ Ö Õ Ö Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Õ Ö Õ Ö Õ Ö Õ Ö Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Ö Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Õ Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö Ö nu să nu să nu să nu să nu să nu să nu să nu să nu să nu să nu să nu să nu să nu solicite să nu solicite să nu solicite să nu solicite să nu solicite să nu solicite să nu solicite să nu solicite să nu solicite să nu solicite să nu solicite Am luat cunoștință de declarația guvernului italian conform căreia este dispus să plătească fiecăruia dintre cei 47 de reclamanți sumele indicate în listă (a se vedea anexa) pentru daune morale și pentru toți reclamanții, suma globală de 20 000 000 ITL pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, în vederea unei soluționări pe cale amiabilă a cauzei care are ca origine cererea nr. 53705/00 pe care am introdus-o în fața Curții Europene a Drepturilor Omului. J a acceptat această propunere și a renunțat, de asemenea, la orice altă pretenție împotriva Italiei cu privire la faptele care au stat la originea acestei cereri. Declar cauza soluționată definitiv. Această declarație se face parte din regulamentul amiabil la care am ajuns eu și guvernul. În plus, sunt dispus să nu solicit, după pronunțarea hotărârii, trimiterea cauzei la Marea Cameră în conformitate cu art. 43 alin. (1) din Convenție. 16. Curtea ia act de regulamentul amiabil la care au ajuns părțile [art. 39 din Convenție]. Aceaceasta este asigurată că acest regulament se bazează pe respectarea drepturilor omului, așa cum le recunoaște Convenția sau protocoalele sale [art. 37 alineatul (1) în fine al Convenției și art. 62 alineatul (3) din Regulamentul de procedură]. Decide să șteargă cauza din rolul Lund act de angajamentul părților de a nu solicita trimiterea cauzei la Marea Cameră. Făcut în franceză, apoi comunicat în scris la 5 aprilie 2001, în conformitate cu art. 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul Erik Fribergh Christos Rozakis Grefier Președinte [1] Lista cu inițiale ale reclamanților este disponibilă la grefa Curții.