SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 31520/96 prezentate de François RICHEN împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 6 aprilie 2000 într-o cameră compusă din Sir Nicolas Bratza, președintele J.-P. Costa, P. Kūris, F. Tulkens, K. Jungwiert, H.S. Greve, K. Traja, judecători și S. Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 1 aprilie 1996 și înregistrată la 17 mai 1996, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul, de cetățenie franceză, s-a născut în 1935 și are domiciliul la Saint-Nazaire. El este expert în automobile de profesie. În fața Curții, acesta este reprezentat de Maestrul Yannick Rio, avocat la curtea din Rouen. Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Circumstanțe speciale ale cauzei La 20 august 1993, reclamantul a fost declarat judecător pentru nerespectarea unui semafor roșu în aglomerare. El a fost citat în fața instanței de poliție. Prin hotărârea din 1 februarie 1994, tribunalul de poliție din Poitiers l-a declarat pe reclamant vinovat de infracțiunea reprobabilă și l-a condamnat la o amendă de 800 de dolari. F, precum și unei suspendări a permisului de conducere de paisprezece zile. Tribunalul a respins excepțiile reclamantului întemeiat pe încălcarea sistemului de permise cu puncte cu articolele 6 și 7 din convenție. Prin Hotărârea din 23 iunie 1994, Curtea de Apel de la Poitiers a confirmat hotărârea cu privire la vinovăție. F și suspendarea permisului de conducere la două luni. La 23 iunie 1994, reclamantul a formulat un recurs în casare. La 21 iulie 1994, a depus un memoriu personal, prin intermediul avocatului în instanță care fusese sfatul său în fața judecătorilor din fond. În sprijinul recursului său, el a invocat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție, întrucât actul administrativ care a prevăzut instalarea focului de circulație permanentă îi era reproșat că nu a respectat, nu era menționat în citat. După ce a interogat grefa instanței, reclamantul a aflat că recursul său fusese examinat în instanță din 7 iunie 1995 și retrimis la o audiere ulterioară, fără stabilirea unei noi date în culpă. La 18 septembrie 1995, reclamantul stabilește o putere specială în favoarea avocatului său în instanță, care îl autorizează pe acesta să ia cunoștință de dosarul său și să urmeze examinarea în fața Curții de Casație. În aceeași zi, avocatul reclamantului a solicitat în scris președintelui Camerei Penale a Curții de Casație să aibă acces la dosar și, în special, să fi comunicat rechizițiile scrise ale avocatului general pentru a putea răspunde la acestea. În cadrul altor recursuri introduse de solicitanți al căror consiliu era, de asemenea, avocatul reclamantului formulează la președintele camerei criminale cereri similare de acces la dosarele clienților săi. Președintele camerei criminale a oferit un răspuns de principiu la astfel de cereri, într-o scrisoare datată 20 iulie 1995, unde a indicat răspunsul pe care l-am dat la 12 iulie 1995 scrisorii dvs. din 9 iunie precedent, referitor la recursul formulat de dl Jackie Tiphaine împotriva unei hotărâri din 28 aprilie 1995, are în mod necesar un domeniu de aplicare general și se aplică și scrisorii dvs. din 13 iunie, referitoare la recursul dlui Roland Marchix împotriva unei hotărâri a aceleiași instanțe de apel din 22 mai 1995 (...) Pe de altă parte, nu trebuie să dea curs scrisorii dvs. din 6 iulie care însoțea memoriul, din dublu motiv că, pe de o parte, numai avocații din Consiliul de Stat și Curtea de Casație, aleși sau declarați din oficiu, au dreptul de a interveni în fața camerei infracționale și că, pe de altă parte, ei au întotdeauna posibilitatea de a răspunde la concluziile Parchetului General. (...) După ce a aflat de stabilirea cauzei în instanță din 19 decembrie 1995, avocatul și-a reiterat cererea la 27 noiembrie 1995. Prin Hotărârea din 20 decembrie 1995, camera criminală a Curții de Casație a respins recursul. pentru a respinge excepția de nulitate a citatului, hotărârea atacată prevede că aceasta îndeplinește cerințele prevăzute la art. 551 din Codul de procedură penală pentru a menționa natura, data reproșării și pentru a viza articolele [pertinente] din Codul rutier În această stare și din moment ce amenda aplicată are ca temei unic necunoașterea primului dintre aceste texte, și nu a actelor de reglementare care prevăd amplasarea semnalului luminos, încălcat în speță, judecătorii și-au justificat hotărârea fără a suporta obiecțiile pretinse (...). Încălcarea unui exces de viteză declarată astfel stabilită va duce la retragerea automată a patru puncte din permisul de conducere al reclamantului. Drept și practică internă relevantă Avocații din Curtea de Casație beneficiază de un monopol de reprezentare a părților în fața Curții de Casație. Reclamantul condamnat penal este admisibil să prezinte un memoriu personal semnat de acesta, în condițiile prevăzute la articolele 584 și următoarele din Codul de procedură penală, în sprijinul recursului său în Casație, fără Ministerul unui avocat în cadrul Curții de Casație. El poate face o cerere în vederea prezentării sale personale în fața Camerei Omucideri a Curții de Casație. Este de competența Curții să facă dreptate sau nu în acest sens, în funcție de circumstanțe (Cassi. Crim. 3 mai 1990 Bull. 166). Această acțiune nu este decât rareori consimțită, principiul fiind cel al monopolului de cuvânt al avocaților la Curtea de Casație. În prezent, avocatul general informează, înainte de ziua în care a avut loc landurile părților cu privire la propriile sale concluzii și, în cazul în care, la cererea acestora, cauza este invocată, acestea din urmă au posibilitatea de a răspunde concluziilor în discuție verbal sau printr-o notă deliberată (a se vedea Hotărârea Slimane-Kaid și Reinhardt din 31 martie 1998, Reinhardt, Rec., p. În conformitate cu legislația aplicabilă în materie de asistență judiciară (Legea din 10 iulie 1991 privind asistența juridică și decretul de punere în aplicare din 19 decembrie 1991), în conformitate cu legislația aplicabilă în materie de asistență judiciară (Legea din 10 iulie 1991 privind asistența juridică), În cazurile de urgență sau în cazul în care procedura pune în pericol condițiile esențiale de viață ale reclamantului, admiterea provizorie la asistență judiciară poate fi pronunțată de președintele biroului de asistență judiciară sau de instanța competentă (articolele 20 din lege și 62 și următoarele din decret). Guvernul menționează o practică specifică introdusă de biroul de asistență judiciară în apropierea Curții de Casație potrivit căreia admiterea provizorie este acordată în mod sistematic în materie penală condamnaților care constituie un recurs, pentru a le permite acestora să beneficieze efectiv de asistență juridică având în vedere gradul ridicat de tehnicitate pe care îl impune acest tip de acțiune și scurtarea termenelor de procedură. art. 585-1 din Codul de procedură penală (adăugat prin Legea din 24 august 1993) Cu excepția cazului în care președintele camerei criminale acordă o derogare, memoriul reclamantului condamnat penal trebuie să ajungă la grefa Curții de Casație cel târziu la o lună de la data recursului. Același lucru este valabil și pentru declarația avocatului care se constituie în numele unui solicitant la recurs. Reclamantul se plânge de procedura urmată în fața Camerei Penale a Curții de Casație care, în opinia sa, nu respectă dreptul la un proces contradictoriu în conformitate cu dreptul la apărare în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. Acesta invocă o discriminare a tratamentului între reclamantul condamnat penal reprezentat de un avocat în cadrul Curții de Casație și cel care a ales să nu se predea unui astfel de avocat în detrimentul acestuia din urmă. Acesta se plânge de faptul că un condamnat care nu este reprezentat de un avocat la consilii are un termen mai scurt pentru depunerea memoriului său, este în dreptul de a răspunde, verbal sau printr-o notă deliberată, concluziilor avocatului general în fața Curții de Casație și de a avea astfel un acces liber la dosar, nu este informat cu privire la data examinării dosarului de către Curte și, prin urmare, nu poate participa la ședință. În observațiile sale din 5 mai 1999 ca răspuns la observațiile guvernului, recurentul prezintă un nou motiv întemeiat pe încălcarea articolului 6 alineatul (1) litera (a) punctul (i) din convenție, având în vedere comunicarea sensului raportului consilierului raportor către singurul avocat general. Reclamantul consideră că sistemul permisului de conducere cu puncte care duce la retragerea sistematică și automată a punctelor din permisul de conducere este contrar articolului 6 alineatul (1) din convenție. Reclamantul se plânge că judecătorul penal nu și-a stabilit în mod legal vinovăția în sensul articolului 6 alineatul (2) din convenție cu respectarea dreptului de a fi informat în detaliu cu privire la cauza juridică a acuzației aduse împotriva sa în sensul articolului 6 alineatul (3) litera (a) din convenție. Reclamantul se plânge de procedura urmată în fața Camerei Omucideri a Curții de Casație care, în opinia sa, nu recunoaște dreptul la un proces contradictoriu cu respectarea dreptului la apărare în sensul art. 6 alin. În primul rând, guvernul subliniază rolul specific al Parchetului General în apropierea Curții de Casație, diferit de cel al procurorului public în fața instanțelor din fond, care are ca scop asigurarea aplicării corecte a legii și care este calificat de un autor al dreptului El descrie apoi cele două faze ale examinării recursului (etapa pregătitoare și etapa de lantură). Guvernul reamintește apoi că principiul egalității armelor nu este că unul dintre elementele de legalitate a procedurii, care trebuie să fie apreciat în ansamblu, și consideră că, în speță, procedurile au fost echitabile. În ceea ce privește necomunicarea datei de la data la care a avut loc comunicarea cu reclamanții, guvernul reamintește că procedura de casare este în esență scrisă și că este rară ca o cauză să fie invocată, însă părțile pot solicita acest lucru. Întrucât a renunțat în mod deliberat la serviciile unui avocat la Curtea de Casație, reclamantul trebuia să dea el însuși dovadă de diligență în ceea ce privește comunicarea cu privire la data de la care a fost pronunțată grefa și să poată solicita asistența judiciară. În orice caz, reclamantul a beneficiat de dezbateri publice în fața instanțelor din fond și a putut prezenta în timp util memorii care să prezinte mijloacele sale de casare (a se vedea Hotărârea KDB c. Țările de Jos din 27 martie 1998, Rec., 1998-II, p. 620 și s.). În ceea ce privește necomunicarea rechizițiilor avocatului general, guvernul reamintește că acesta din urmă nu acționează ca parte urmărită și, în orice caz, avocații de la Curtea de Casație a părților pot răspunde concluziilor avocatului general, fie în ședință (practică existentă de peste 10 ani în fața camerei criminale), fie printr-o notă deliberată. Pe de altă parte, în cadrul reuniunii pregătitoare care are loc cu câteva zile înainte de încuviințare, avocatul general îi informează în mod informal pe avocații părților care au înțeles concluziile sale. Curtea a concluzionat, în cadrul ședinței pregătitoare, că această practică era conformă cu cerințele articolului 6 alineatul (1) din convenție. În cazul de față, reclamantul nu a fost asistat de un avocat la Curtea de Casație (al cărui monopol de reprezentare și de asistență a părților a fost admis de organele convenției, având în vedere specificitatea rolului Curții de Casație), el a ales în mod deliberat să nu mandateze un astfel de avocat și nu a depus nicio cerere de asistență judiciară în acest sens. Mai mult decât atât, avocatul la quelqueel a ales ar fi trebuit să-l uimească pe călcâi nu dispune de aceleași posibilități ca și cele oferite avocaților la Curtea de Casație. În orice caz, reclamantul ar putea el însuși să și și-a dat seama de data de încuviințare și să asiste la ședință pentru a lua cunoștință de concluziile avocatului general care sunt citite la tribunal. El putea solicita să se prezinte personal în instanță pentru a-i permite să răspundă. Aceste două elemente combinate (alegere deliberată de a nu fi reprezentat de un avocat abilitat să pledeze în fața Curții de Casație și absența unei cereri în vederea unei inculpări personale) determină guvernul să încheie cu defectul vădit de fond. În ceea ce privește lipsa prelungirii termenului pentru depunerea memoriului în apărare, guvernul reamintește că art. 585-1 din Codul de procedură penală oferă reclamantului posibilitatea de a prelungi termenul de o lună prevăzut pentru depunerea memoriului său, iar reclamantul și-a depus memoriul personal în termen de o lună fără a solicita o prelungire. Guvernul a dedus că nu a ajuns să se plângă în fața Curții de Casație a absenței prelungirii termenului. Reclamantul susține că dreptul francez (articolele 576, 584 și 585 din Codul de procedură penală), cum ar fi Convenția, permite unui inculpat să se apere singur, fără a recurge la un avocat la Curtea de Casație. Or, în toate etapele, acesta face obiectul unei diferențe de tratament față de un solicitant reprezentat de un avocat la Curtea de Casație pe care îl consideră nejustificat: în stadiul de introducere a memoriului, pârâtul reprezentat de un astfel de avocat are un termen de patru luni la data recursului (care poate fi prelungit de consilierul raportor) pentru a depune memoriul său, pârâtul care se apără singur, un termen de o lună (cu excepția prelungirii acordate discreționar de președintele camerei criminale). În etapa pregătitoare și spre deosebire de pârâtul reprezentat, pârâtul nereprezentat nu cunoaște sensul raportului consilierului raportor, nu are posibilitatea de a depune o notă suplimentară la memoriul său, nu a luat cunoștință de data la care a avut loc și nu a comunicat conținutul de la Pentru solicitant, eventualul drept la asistență judiciară provizorie pentru a înlocui acest dezechilibru este exclus din dezbatere, în cazul în care pârâtul își exercită dreptul de a se apăra singur. Mai mult decât atât, acesta precizează că nu ar trebui confundată reprezentarea lacului în fața Curții de Casație, al cărei monopol aparține avocaților consultanți, cu asistența acestuia, care poate fi asigurată de un avocat înscris într-un barou. În cele din urmă, în etapa în care a avut loc ședința publică, pârâtul nu are posibilitatea de a lua cuvântul în instanță, din lipsă de a fi reținut. În această privință, reclamantul susține că mai bine nu i se poate impune mai întâi să vorbească la telefon în fiecare săptămână de la înscrierea eventual la rolul cazului său (a se vedea Hotărârea Vacher c. Franța din 17 decembrie 1996, Recuperare 1996-VI, pp. 2148-2149, § 28), în timp ce el ar fi informat și comunicat în cazul în care a constituit un avocat la consiliere. În plus, cererile de încuviințare personală sunt refuzate sistematic, în conformitate cu următoarele formulări : nu ar fi de nici un folos în apărarea sa și în luarea unei decizii, de vreme ce a depus un memoriu însuflețitor și dezvoltându-și mijloacele de casare În cazul în care persoana acuzată nu poate avea cuvântul în ultimă instanță și nu poate prezenta o notă în mod deliberat ca răspuns la avocatul general. Astfel - și guvernul recunoaște în mod explicit - atunci când nu este reprezentat de un avocat în cadrul Curții de Casație, acesta poate fi exclus din procedura de casare imediat după trimiterea memoriului său amplificativ. Reclamantul deduce din aceasta că procedura existentă în fața camerei criminale a Curții de Casație nu garantează reclamantului condamnat penal care a ales să se apere singur dreptul de a beneficia de garanțiile prevăzute la art. 6 recunoscute totuși reclamantului care este reprezentat de un avocat în cadrul Curții de Casație. În urma unei examinări preliminare a faptelor și a argumentelor părților, Curtea consideră că acest motiv ridică întrebări de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a procedurii și necesită o examinare pe fond a cauzei. Prin urmare, acesta nu poate fi declarat în mod vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. În plus, acesta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. În observațiile sale din 5 mai 1999 ca răspuns la observațiile guvernului, reclamantul prezintă un nou motiv întemeiat pe încălcarea articolului 6 alineatul (1). De asemenea, Tribunalul face referire la art. 6 alineatul (3) litera (c) din Convenție. Curtea arată că aceste obiecții au fost ridicate la mai mult de șase luni de la data la care a fost pronunțată decizia internă definitivă mai târziu, în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. Recurentul se plânge că sistemul permisului de conducere în puncte care duce la retragerea sistematică și automată a punctelor din permisul de conducere contravine articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Curtea amintește că, sesizat cu această întrebare, Curtea Europeană a ajuns la concluzia că art. 6 nu a fost încălcat (hotărârea Malige c. Franța din 23 septembrie 1998, Rec. 1998-VII, §§ 34-40. Curtea a ajuns la concluzia că art. 6 alineatul (1) din Convenție se aplică procedurilor care au ca consecință retragerea punctelor din permisul de conducere. În ceea ce privește problema dacă există în ordinea internă un control jurisdicțional suficient asupra măsurii în litigiu în temeiul articolului 6 alineatul (1) 1, Curtea a considerat că un control suficient în ceea ce privește Convenția a fost încorporat în hotărârea penală de condamnare pronunțată, fără a fi necesar un control suplimentar separat de deplină jurisdicție privind retragerea de puncte (hotărârea Malige menționată anterior, §§ 50 și 51). În special, Curtea a declarat că a fost suficient ca reclamantul să poată contesta realitatea infracțiunii constând în excesul de viteză în fața instanțelor penale (Tribunalul de poliție și Curtea de Apel) și să supună judecătorilor de aplicare a legii toate motivele de fapt și de drept pe care le considera utile cauzei sale, știind că condamnarea sa ar duce, în plus, la retragerea unui număr de puncte. În speță, Curtea consideră că acest raționament se aplică în speță, întrucât reclamantul a putut contesta realitatea infracțiunii reproșate, în cadrul dezbaterilor contradictorii, în fața Tribunalului de Poliție din Poitiers și în fața Curții de Apel de la Poitiers, sub controlul Curții de Casație (a se vedea, de asemenea, Decizia Fontaine c. Franța nr. 38410/97 din 8.2.2000). Prin urmare, argumentul trebuie respins pentru neatenție evidentă de fond, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Reclamantul consideră că instanța penală ar fi trebuit să verifice dacă există un act juridic care să prevadă în mod legal amplasarea semaforului roșu în cauză în locul în care reclamantul a fost controlat. În caz contrar, consideră că judecătorul penal nu și-a stabilit în mod legal vinovația în sensul articolului 6 alineatul (2) din convenție, respectând dreptul de a fi informat în detaliu cu privire la cauza juridică a acuzației aduse împotriva sa în sensul articolului 6 alineatul (3) litera (a) din convenție. Orice persoană acuzată de o infracțiune este considerată nevinovată până când vinovăția sa a fost stabilită legal. Este o jurisprudență constantă că prezumția de nevinovăție nu se limitează la o garanție procedurală în cadrul unui singur proces penal, ci că art. 6 alineatul (2) prevede, de asemenea, că nici autoritatea judiciară, nici niciun reprezentant al statului nu prezintă o persoană ca fiind vinovată de o infracțiune, atât timp cât vina acestei persoane nu este stabilită definitiv de instanța competentă (hotărârea Allenet de Ribemont c. Franța din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, p.16, § 35). La art. 6 alineatul (3) litera (a) se prevede că orice acuzat are dreptul să (a) fie informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și într-un mod detaliat, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa. Potrivit jurisprudenței constante, informarea cu privire la cauza acuzării în sensul acestui articol trebuie să conțină elementele necesare care să permită pârâtului să își pregătească apărarea (de exemplu, N 24572/94, dec. 28.6.95, D.R. 82, p. 85). În speță, Curtea arată că vinovația reclamantului a fost stabilită în mod legal, cu respectarea prezumției de nevinovăție, prin hotărârea instanței de poliție din Poitiers și a hotărârii Curții de Apel din Poitiers, sub controlul Curții de Casație, care a subliniat în special faptul că reclamantul a fost informat în mod corespunzător cu privire la natura și cauza acuzației aduse împotriva sa. La rândul său și în măsura în care recurentul și-a justificat cauza, Curtea nu a identificat aspectul niciunei încălcări a articolelor invocate. Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că aceasta poate fi respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) din convenție. , toate mijloacele de fond rezervate, cauza recurentului cu privire la neechivocitatea procedurii în fața Curții de Casație ; DECLARĂ RECURSAREA IRRECEVABILĂ pentru surplus. S. Dolle N. Bratza Modulul Președinte
de la requête n° 31520/96
présentée par François RICHEN
contre France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le
6 avril 2000 en une chambre composée de
Sir
Nicolas Bratza,
président
,
M.
J.-P. Costa,
M.
M
me
M.
M
me
H.S. Greve,
M.
juges
,
et de
M
me
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 1er avril 1996 et enregistrée le 17 mai 1996,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, de nationalité française, est né en 1935 et est domicilié à Saint-Nazaire. Il est expert-automobile de profession. Devant la Cour, il est représenté par Maître Yannick Rio, avocat à la cour de Rouen.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
A.
Circonstances particulières de l’affaire
Le 20 août 1993, le requérant fut verbalisé pour n'avoir pas respecté un feu rouge en agglomération. Il fut cité à comparaître devant le tribunal de police.
Par jugement du 1er février 1994, le tribunal de police de Poitiers déclara le requérant coupable de l'infraction reprochée et le condamna à une amende de 800
F, ainsi qu’à une suspension du permis de conduire de quatorze jours. Le tribunal rejeta les exceptions du requérant tirées de la contrariété du système de permis à points avec les articles 6 et 7 de la Convention.
Par arrêt du 23 juin 1994, la cour d'appel de Poitiers confirma le jugement sur la culpabilité. Elle porta le montant de l'amende à 2.000
F et la peine de suspension du permis de conduire à deux
mois.
Le 23 juin 1994, le requérant forma un pourvoi en cassation.
Le 21 juillet 1994, il déposa un mémoire personnel, par l'intermédiaire de l’avocat à la cour qui avait été son conseil devant les juges du fond. Au soutien de son pourvoi, il invoqua la violation de l’article 6 § 1 de la Convention, en ce que l’acte administratif ayant prescrit l’implantation du feu de circulation permanent qu’il lui était reproché de ne pas avoir respecté, n’était pas visé dans la citation.
Après avoir interrogé le greffe de la cour, le requérant apprit que son pourvoi avait été examiné à l’audience du 7 juin 1995 et renvoyé à une audience ultérieure sans fixation d’une nouvelle date d’audience.
Le 18 septembre 1995, le requérant établit un pouvoir spécial en faveur de son avocat à la cour, autorisant celui-ci à prendre connaissance de son dossier et à en suivre l'examen devant la Cour de cassation. Le même jour, l'avocat du requérant demanda par écrit au président de la chambre criminelle de la Cour de cassation d'avoir accès au dossier et notamment d’avoir communication des réquisitions écrites de l'avocat général afin de pouvoir y répondre. Il se fonda sur l'article 6 §§ 1, 2 et 3 d) de la Convention.
Dans le cadre d’autres pourvois en cassation introduits par des demandeurs dont il était aussi le conseil, l’avocat du requérant formula auprès du président de la chambre criminelle des demandes similaires tendant à accéder aux dossiers de ses clients. Le président de la chambre criminelle apporta une réponse de principe à de telles demandes, dans un courrier daté du
20 juillet 1995, où il indiquait
:
«
La réponse que j’ai faite le 12 juillet 1995 à votre lettre du 9 juin précédent, concernant le pourvoi formé par M. Jackie Tiphaine contre un arrêt du 28 avril 1995, a nécessairement une portée générale et s’applique également à votre lettre du 13 juin, relative
au pourvoi de M. Roland Marchix
contre un arrêt de la même cour d’appel du 22 mai 1995 (...) En revanche, il ne m’appartient pas de donner suite à votre lettre du 6 juillet qui accompagnait ce mémoire, pour la double raison que, d’une part seuls les avocats au Conseil d’Etat et à la Cour de casation, choisis ou commis d’office, sont habilités à intervenir devant la chambre criminelle et que, d’autre part, ils y ont toujours la possibilité de répliquer aux conclusions du parquet général
(...)
»
Ayant appris la fixation de l’affaire à l’audience du 19 décembre 1995, l’avocat réitéra sa demande le 27
novembre 1995.
Par arrêt du 20 décembre 1995, la chambre criminelle de la Cour de cassation rejeta le pourvoi. Elle s’exprima notamment comme suit
:
«
(...)
pour rejeter l’exception de nullité de la citation, l’arrêt attaqué énonce que celle-ci satisfait aux exigences de l’article 551 du Code de procédure pénale pour mentionner la nature, la date du fait reproché et viser les articles [pertinents] du Code de la route
;
Qu’en cet état, et dès lors que la contravention poursuivie a pour seul fondement la méconnaissance du premier de ces textes et non celle des actes réglementaires prescrivant l’implantation du signal lumineux, transgressé en l’espèce, les juges ont justifié leur décision sans encourir les griefs allégués
(...).
»
L'infraction d'excès de vitesse déclarée ainsi établie entraîna le retrait automatique de quatre points du permis de conduire du requérant.
B.
Droit et pratique internes pertinents
Les avocats à la Cour de cassation bénéficient d'un monopole de représentation des parties devant la Cour de cassation.
Le demandeur condamné pénalement est recevable à présenter au soutien de son pourvoi en cassation, sans le ministère d'un avocat à la Cour de cassation, un mémoire personnel signé par lui, dans les conditions prévues par les articles 584 et suivants du code de procédure pénale.
Il peut formuler une requête en vue de sa comparution personnelle devant la chambre criminelle de la Cour de cassation. Il appartient à la cour d'y faire droit ou non, suivant les circonstances (
Cass. crim.
3 mai 1990,
Bull
. 166). Cette faculté n’est que rarement consentie, le principe étant celui du monopole de parole des avocats à la Cour de cassation.
De nos jours, l’avocat général informe avant le jour de l’audience les conseils des parties du sens de ses propres conclusions et, lorsque, à la demande desdits conseils, l’affaire est plaidée, ces derniers ont la possibilité de répliquer aux conclusions en question oralement ou par une note en délibéré (voir arrêt Slimane-Kaïd et Reinhardt du 31 mars 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998-II, n° 68, p. 666, § 106).
Selon le droit applicable en matière d’aide juridictionnelle (loi du 10 juillet 1991 relative à l’aide juridique et son décret d’application du 19 décembre 1991), «
les personnes physiques dont les ressources sont insuffisantes pour faire valoir leurs droits en justice peuvent bénéficier d’une aide juridictionnelle. Cette aide est totale ou partielle.
» (article 2 de la loi).
Dans les cas d’urgence, ou lorsque la procédure met en péril les conditions essentielles de vie du requérant, l’admission provisoire à l’aide juridictionnelle peut être prononcée par le président du bureau d’aide juridictionnelle ou par la juridiction compétente (articles 20 de la loi et 62 et suivants du décret).
Le Gouvernement fait état d’une pratique spécifique instaurée par le bureau d’aide juridictionnelle près la Cour de cassation selon laquelle l’admission provisoire est systématiquement accordée en matière pénale aux condamnés qui forment un pourvoi, afin de leur permettre de bénéficier effectivement d’une assistance juridique compte tenu du haut degré de technicité qu’exige ce type de recours et de la brièveté des délais de procédure.
Article 585-1 du code de procédure pénale
(ajouté par la loi du 24 août 1993)
«
Sauf dérogation accordée par le président de la chambre criminelle, le mémoire du demandeur condamné pénalement doit parvenir au greffe de la Cour de cassation un mois au plus tard après la date du pourvoi. Il en est de même pour la déclaration de l'avocat qui se constitue au nom d'un demandeur au pourvoi.
»
1.
Le requérant se plaint de la procédure suivie devant la chambre criminelle de la Cour de cassation qui, selon lui, méconnaît le droit à un procès contradictoire dans le respect des droits de la défense au sens de l'article 6 § 1 de la Convention.
Il invoque une discrimination de traitement entre le demandeur condamné pénalement qui est représenté par un avocat à la Cour de cassation et celui qui a choisi de ne pas se remettre à un tel avocat au détriment de ce dernier. Il se plaint de ce que le condamné non représenté par un avocat aux conseils dispose d’un délai moins long pour déposer son mémoire, est dans l’impossibilité de répondre, oralement ou par note en délibéré, aux conclusions de l'avocat général devant la Cour de cassation et d'avoir ainsi un libre accès au dossier, n’est pas informé de la date de l'examen du dossier par la Cour et ne peut donc pas assister à l'audience.
2.
Dans ses observations du 5 mai 1999 en réponse à celles du Gouvernement, le requérant présente un nouveau grief tiré de la violation de l’article 6 § 1. Il invoque l’inégalité des armes du fait de la communication du sens du rapport du conseiller rapporteur au seul avocat général. Il invoque également l’article 6 § 3 c) de la Convention.
3.
Le requérant estime que le système du permis de conduire à points emportant le retrait systématique et automatique de points du permis de conduire est contraire à l'article 6 § 1 de la Convention.
4.
Le requérant se plaint de ce que le juge pénal n'a pas légalement établi sa culpabilité au sens de l'article 6 § 2 de la Convention dans le respect du droit d'être informé de manière détaillée de la cause juridique de l'accusation portée contre lui au sens de l'article
6 § 3 a) de la Convention.
1.
Le requérant se plaint de la procédure suivie devant la chambre criminelle de la Cour de cassation qui, selon lui, méconnaît le droit à un procès contradictoire dans le respect des droits de la défense au sens de l'article 6 § 1 de la Convention ainsi libellé
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien
‑
fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
Le Gouvernement souligne tout d’abord le rôle spécifique du parquet général près la Cour de cassation, différent de celui du ministère public devant les juridictions du fond, qui vise à s’assurer de l’exacte application de la loi et qui est qualifié par un auteur de «
commissaire du droit
». Il décrit ensuite les deux phases de l’examen du pourvoi (phase préparatoire et phase de l’audience).
Le Gouvernement rappelle ensuite que le principe de l’égalité des armes n’est que l’un des éléments de l’équité de la procédure, qui doit s’apprécier globalement, et considère qu’en l’espèce les procédures ont été équitables. S’agissant de la non-communication de la date d’audience aux requérants, le Gouvernement rappelle que la procédure de cassation est essentiellement écrite et qu’il est rare qu’une affaire soit plaidée, mais que les parties peuvent le demander. Ayant délibérément renoncé aux services d’un avocat à la Cour de cassation, le requérant devait lui-même faire preuve de diligence en s’informant de la date d’audience auprès du greffe et pouvait demander l’aide juridictionnelle. En tout état de cause, le requérant a bénéficié de débats publics devant les juridictions du fond et a pu soumettre en temps utile des mémoires exposant ses moyens de cassation (voir arrêt KDB c.
Pays-Bas du 27 mars 1998,
Recueil
1998-II, pp. 620 et s.).
En ce qui concerne la non-communication des réquisitions de l’avocat général, le Gouvernement rappelle que ce dernier n’agit pas comme partie poursuivante et, qu’en tout état de cause, les avocats à la Cour de cassation des parties peuvent répliquer aux conclusions de l’avocat général, soit à l’audience (pratique existant depuis plus de dix ans devant la chambre criminelle), soit par note en délibéré. Par ailleurs, l’usage veut que, lors de la réunion préparatoire se tenant quelques jours avant l’audience, l’avocat général informe de manière informelle les avocats des parties du sens de ses conclusions. La Cour a conclu, dans l’arrêt Slimane-Kaïd et Reinhardt c. France (arrêt précité, pp. 640 et s.) que cette pratique était conforme aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention.
S’il est vrai qu’en l’espèce le requérant n’était pas assisté par un avocat à la Cour de cassation (dont le monopole de représentation et d’assistance des parties a été admis par les organes de la Convention, compte tenu de la spécificité du rôle de la Cour de cassation), il a délibérément choisi de ne pas mandater un tel avocat et n’a déposé aucune demande d’aide juridictionnelle en ce sens. De plus, l’avocat à la cour qu’il a choisi aurait dû l’informer qu’il ne disposait pas des mêmes possibilités que celles offertes aux avocats à la Cour de cassation. En tout état de cause, le requérant pouvait lui-même s’informer de la date d’audience et assister à l’audience pour prendre connaissance des conclusions de l’avocat général qui sont lues à l’audience. Il pouvait demander sa comparution personnelle à l’audience pour lui permettre d’y répondre. Ces deux éléments combinés (choix délibéré de ne pas se faire représenter par un avocat habilité à plaider devant la Cour de cassation et absence de demande en vue d’une comparution personnelle) conduisent le Gouvernement à conclure au défaut manifeste de fondement.
S’agissant du défaut de prolongation du délai pour déposer le mémoire en défense, le Gouvernement rappelle que l’article 585-1 du code de procédure pénale offrait au requérant la possibilité de proroger le délai d’un mois prévu pour le dépôt de son mémoire. Or le requérant a déposé son mémoire personnel dans le délai d’un mois sans solliciter une prorogation. Le Gouvernement en déduit qu’il est mal venu à se plaindre devant la Cour de cassation de l’absence de prorogation de délai.
Le requérant fait valoir que le droit français (articles 576, 584 et 585 du code de procédure pénale), comme la Convention, permettent à un accusé de se défendre lui-même, sans avoir recours à un avocat à la Cour de cassation. Or, à tous les stades, il fait l’objet d’une différence de traitement par rapport à un demandeur représenté par un avocat à la Cour de cassation qu’il estime injustifiée : au stade de l’introduction du mémoire, le prévenu représenté par un tel avocat a un délai de quatre mois à la date du pourvoi (qui peut être prorogé par le conseiller rapporteur) pour déposer son mémoire, le prévenu qui se défend seul, un délai d’un mois (sauf prorogation accordée discrétionairement par le président de la chambre criminelle). Lors de la phase préparatoire, et contrairement au prévenu représenté, le prévenu non représenté ne connaît pas le sens du rapport du conseiller rapporteur, n’a pas la possibilité de déposer une note complémentaire à son mémoire, n’a pas connaissance de la date d’audience et n’a pas communication de la teneur de l’argumentation de l’avocat général. Pour le requérant, le droit éventuel à une assistance judiciaire provisoire pour suppléer à ce déséquilibre est hors débat, si l’accusé use de son droit de se défendre lui-même. Il précise en outre qu’il ne faut pas confondre la représentation de l’intéressé devant la Cour de cassation, dont le monopole appartient aux avocats aux conseils, et son assistance, qui peut être assurée par un avocat inscrit à un barreau.
Enfin, au stade de l’audience publique, l’accusé n’a pas la possibilité de prendre la parole à l’audience, faute d’y être convoqué. A cet égard, le requérant fait valoir qu’on ne saurait imposer à l’intéressé de s’informer téléphoniquement chaque semaine de l’inscription éventuelle au rôle de son affaire (voir
arrêt Vacher c. France du 17 décembre 1996,
Recueil
1996-VI, pp. 2148-2149, § 28), alors qu’il serait avisé et convoqué s’il avait constitué un avocat aux conseils. Au surplus, les demandes de comparution personnelle sont systématiquement refusées, selon les formulations suivantes
: «
la comparution à l’audience (...) du demandeur n’est pas indispensable dès lors qu’il a déposé un mémoire exposant ses moyens de cassation
», ou «
l’intervention du demandeur à l’audience (...) ne serait d’aucune utilité pour sa défense et pour la décision, dès lors qu’il a déposé un mémoire exposant et développant ses moyens de cassation
». N’assistant pas à l’audience, le prévenu ne peut avoir la parole en dernier ni présenter une note en délibéré en réponse à l’avocat général. Ainsi - et le Gouvernement le reconnaît explicitement - lorsqu’il n’est pas représenté par un avocat à la Cour de cassation, il peut être écarté de la procédure de cassation dès l’envoi de son mémoire ampliatif.
Le requérant en déduit que la procédure existante devant la chambre criminelle de la Cour de cassation ne garanti pas au demandeur condamné pénalement qui a choisi de se défendre seul le bénéfice des garanties de l’article 6 pourtant reconnues au demandeur qui est représenté par un avocat à la Cour de cassation.
Après avoir procédé un examen préliminaire des faits et des arguments des parties, la Cour considère que ce grief pose des questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de la procédure et nécessitent un examen au fond de l’affaire. Dès lors, il ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. En outre, il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité.
2.
Dans ses observations du 5 mai 1999 en réponse à celles du Gouvernement, le requérant présente un nouveau grief tiré de la violation de l’article 6 § 1. Il invoque l’inégalité des armes du fait de la communication du sens du rapport du conseiller rapporteur au seul avocat général. Il invoque également l’article 6 § 3 c) de la Convention. La Cour relève d’emblée que ces griefs ont été soulevés plus de six mois après la «
décision interne définitive
» au sens de l’article 35 §1 de la Convention et sont donc tardifs. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention.
3.
Le requérant se plaint que le système du permis de conduire à points emportant le retrait systématique et automatique de points du permis de conduire est contraire à l'article 6 § 1 de la Convention.
La Cour rappelle que, saisie de cette même question, la Cour européenne a conclu à la non-violation de l'article 6 (arrêt Malige c. France du 23
septembre 1998,
Recueil
34-40). La Cour a conclu à l'applicabilité de l'article 6 § 1 de la Convention à des procédures ayant comme conséquence le retrait de points du permis de conduire. S'agissant de la question de savoir s'il existe dans l'ordre interne un contrôle juridictionnel suffisant concernant la mesure litigieuse au regard de l'article 6 §
1, la Cour a estimé qu'un contrôle suffisant au regard de la Convention se trouvait incorporé dans la décision pénale de condamnation prononcée, sans qu'il soit nécessaire de disposer d'un contrôle séparé supplémentaire de pleine juridiction portant sur le retrait de points (arrêt Malige précité, §§ 50 et 51). En particulier, la Cour nota qu’il était suffisant que le demandeur puisse contester la réalité de l'infraction pénale consistant dans l'excès de vitesse devant les juridictions pénales (tribunal de police et cour d'appel) et soumettre aux juges répressifs tous les moyens de fait et de droit qu'il estimait utiles à sa cause, sachant que sa condamnation entraînerait en outre le retrait d'un certain nombre de points.
En l’espèce, la Cour estime que ce raisonnement s'applique à l'espèce, le requérant ayant pu contester la réalité de l'infraction reprochée, dans le cadre de débats contradictoires, devant le tribunal de police de Poitiers puis devant la cour d'appel de Poitiers, sous le contrôle de la Cour de cassation (voir également la décision Fontaine c. France N° 38410/97 du 8.2.2000).
Il s'ensuit que le grief doit être rejeté pour défaut manifeste de fondement, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
4.
Le requérant estime que le juge pénal aurait dû vérifier qu'il existait un acte légal prescrivant légalement l'implantation du feu rouge en question à l'endroit où le requérant a été contrôlé. A défaut, il considère que le juge pénal n'a pas légalement établi sa culpabilité au sens de l'article 6 § 2 de la Convention dans le respect du droit d'être informé de manière détaillée de la cause juridique de l'accusation portée contre lui au sens de l'article
6 § 3 a) de la Convention.
L’article 6 § 2 prévoit que
:
«
Toute personne accusée d'une infraction est présumée innocente jusqu'à ce que sa culpabilité ait été légalement établie.
»
Il est de jurisprudence constante que la présomption d'innocence ne se limite pas à une garantie procédurale au sein du seul procès pénal, mais que l'article 6 § 2 exige en outre que ni l'autorité judiciaire ni aucun représentant de l'Etat ne présente une personne comme coupable d'une infraction, tant que la culpabilité de cette personne ne se trouve pas définitivement établie par la juridiction compétente (arrêt Allenet de Ribemont c. France du 10 février 1995, série A n° 308, p.16, § 35).
L’article 6 § 3 a) prévoit que
:
«
Tout accusé a droit notamment à
:
a) être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui.
»
Il est de jurisprudence constante que l’information sur la cause de l’accusation au sens de cet article doit contenir les éléments nécessaires permettant à l’accusé de préparer sa défense (par exemple, N
os
24571 - 24572/94, déc. 28.6.95, D.R. 82, p. 85).
En l’espèce, la Cour relève que la culpabilité du requérant a été légalement établie, dans le respect de la présomption d’innocence, par le jugement du tribunal de police de Poitiers et l’arrêt de la cour d'appel de Poitiers sous le contrôle de la Cour de cassation, qui a notamment souligné que le requérant avait été dûment informé de la nature et de la cause de l’accusation dirigée contre lui. De son côté et pour autant que le requérant a étayé son grief, la Cour n'a décelé l'apparence d'aucune violation des articles invoqués.
Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
, tous moyens de fond réservés, le grief du requérant concernant le défaut d’équité de la procédure devant la Cour de cassation ;
pour le surplus.
Greffière
Président