SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 51406/99 prezentate de Francois GASCHER împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 24 octombrie 2002 într-o cameră compusă din domnii Ress președinte J.-P. Costa Kūris Zupančič Hedigan Tsatsa-Nikolovska Traja, judecătorii domnului V. Berger grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 11 august 1999, având în vedere decizia parțială din 13 februarie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamantul, François Gaucher, este un resortisant francez, născut în 1964 și rezident la Sencenac Puy de Fourches (Franța). Acesta este reprezentat în fața Curții de către Y. Rio, avocat la Paris. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost amendat la 24 septembrie 1996 pentru că a condus cu o viteză de 155 km/h pe o parte din autostradă unde viteza era limitată la 90 km/h din cauza unei arestări prefectale. Prin hotărârea din 24 noiembrie 1997, Tribunalul de Poliție din Boulogne-Billancourt l-a declarat pe reclamant vinovat de încălcarea dreptului comunitar și l-a condamnat la plata unei amenzi, precum și la suspendarea permisului său de conducere pentru o perioadă de 15 zile. În cursul procesului, reclamantul, necomparativ, a fost reprezentat de avocatul său, dl Rio. Reclamantul a întrerupt apelul la această hotărâre. Prin hotărârea din 3 iulie 1998, în urma unei ședințe în cursul căreia reclamantul a fost reprezentat de consiliul său, Tribunalul de apel al Versailles a confirmat hotărârea atacată. Reclamantul a formulat un recurs în casație la 6 iulie 1998. Cu titlu preliminar, el a solicitat să se prezinte în fața Curții de Casație, precum și comunicarea, înainte de audiere, a rechizițiilor de la Ministerul Public. La 17 iulie 1998, după ce a ales să nu recurgă la ministerul unui avocat la Curtea de Casație și la Consiliul de Instanță, reclamantul și-a depus memoriul amplificativ personal. Pe de altă parte, acesta stabilește o putere specială în favoarea avocatului care fusese consiliul său în fața instanțelor din fond, Rio, pentru a permite să urmeze procedura în fața Curții de Casație și să fie asistat de acesta. Prin Hotărârea din 1 iunie 1999, Camera Penală a Curții de Casație a respins recursul. Prevăzut că intervenția reclamantului în fața camerei criminale nu ar fi de nici un folos în apărarea sa și în luarea unei decizii, în măsura în care a depus un memoriu cu privire la mijloacele sale de spargere Așteptând ca cererile referitoare la rechiziționări și la prezența procurorului public să fie lipsite de obiect, în măsura în care: avocatul general, al cărui rol, în fața Curții de Casație, nu este acela de a susține acuzarea împotriva pârâtului, ci de a se asigura că acesta a fost judecat în conformitate cu legea, nu își prezintă rechizițiile decât pe plan intern în ședința [...] Pe fond, Curtea de Casație a respins diferitele motive invocate de solicitant. GRIEFS Invochează art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul consideră că normele aplicabile în fața Curții de Casație sunt contrare respectării drepturilor la apărare și principiului egalității armelor. În opinia sa, principiul procesului echitabil presupune că el poate fi informat cu privire la data la care a avut loc ședința în fața Curții de Casație, pentru a participa la aceasta pentru a-și exprima replicile, astfel încât acesta să poată fi asistat de un avocat și să poată primi comunicarea conținutului comunicărilor avocatului general pentru a răspunde la acestea. În plus, el se plânge de ceea ce a făcut el nu a dispus de același termen pentru depunerea memoriului în casare ca cel de care dispune un reclamant reprezentat de un avocat în cadrul Consiliului. Prin urmare, el se plânge, de asemenea, de o discriminare față de reclamanții asistați de un avocat în cadrul Consiliului. Reclamantul consideră că normele aplicabile în fața Curții de Casație sunt contrare respectării dreptului la apărare, a contradicției și a principiului egalității armelor. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei. 1. Argumentele părților a) Guvernul În primul rând, guvernul reamintește că procedura în fața Curții de Casație este în esență scrisă și că este rară ca o cauză să fie invocată. În special, acesta arată că reclamantul a ales în mod deliberat să nu fie reprezentat de un avocat în cadrul Consiliului, preferând să solicite ajutorul avocatului care a asistat în fața instanțelor din fond. Or, reclamantul ar fi putut beneficia de dreptul la asistență juridică de la un avocat la Consilii, fie prin mandatarea unuia dintre aceștia, fie prin solicitarea beneficiului asistenței judiciare. Pe de altă parte, guvernul consideră că lipsa notificării prealabile a datelor de înfățișare în fața Înaltei Jurisdicții a ordinii judiciare a fost considerată conformă cu Convenția (K.D.B. c. Țările de Jos, Hotărârea din 27 martie 1998, Rec., p. 630§ 40 și 41). În acest caz, reclamantul și-a putut apăra interesele în cursul dezbaterilor publice desfășurate în fața Tribunalului de Poliție și a Tribunalului de Primă Instanță. În plus, Curtea de Casație și-a luat în considerare memoriul amplificativ pentru a lua o decizie. În cele din urmă, guvernul observă că lipsa de a se pronunța în instanță rezultă din monopolul de a lua cuvântul de care beneficiază avocații în cadrul Consiliului, ceea ce se justifică prin specificitatea procedurii în fața Curții de Casație (Vizuina c. Franța, nr 27362/95, 8 februarie 2000). În ceea ce privește lipsa prelungirii termenului pentru depunerea memoriului, guvernul amintește că art. 585-1 din Codul de procedură penală, adoptat de legiuitor pentru a se conforma cerințelor care decurg din jurisprudența europeană (a se vedea Vacher c. Franța, Hotărârea din 17 decembrie 1996, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1996-VI), prevede că reclamantul care a ales să nu fie reprezentat de un avocat la consilii trebuie să depună memoriul la grefa Curții de Casație în termen de o lună de la declarația de recurs. Cu toate acestea, acest termen poate fi prelungit în cazul în care acesta solicită acest lucru. Într-un astfel de caz, în cazul în care reclamantul nu a putut obține emiterea deciziei care face obiectul recursului, președintele camerei infracționale a Curții de Casație acordă în mod aproape sistematic o astfel de prelungire în materie de aplicare a Codului rutier. Guvernul consideră că cauza reclamantului referitoare la o presupusă inegalitate de tratament cu reclamanții asistați la consiliere este pur teoretică. Acesta subliniază că, în speță, reclamantul și-a depus efectiv memoriul amplificativ fără a fi utilizat chiar pe deplin termenul legal de o lună. În orice caz, diferențele în ceea ce privește termenele de producere a memoriilor se explică prin rolul foarte special al avocaților la consultanță. În sfârșit, în cazul în care nu se știe că, în hotărârea Vecinei menționată anterior, Curtea a considerat că reclamantul nu a beneficiat de practică, rezervată numai avocaților din consiliile de administrație, pentru a le permite să ia cunoștință de concluziile avocatului general și să răspundă în condiții satisfăcătoare, el constată în special că reclamantul a fost asistat de un avocat, care nu putea ignora faptul că numai avocații din consiliile de administrație pot lua cuvântul în ședință și se pot prevala de posibilitatea de a răspunde concluziilor avocaților generali. Guvernul consideră că cerințele dreptului la un proces echitabil nu pot solicita decât un justițiar să se poată apăra singur în fața Curții de Casație în condiții identice cu cele ale unui reclamant asistat de un avocat la Consilii. În ceea ce privește întrebarea dacă reclamantul ar putea decide, în temeiul articolului 6 alineatul (3) din convenție, să se apere singur sau prin încredințarea apărării sale unui avocat ales în mod expres în afara dreptului de a dispune de avocați în cadrul Consiliului, statul consideră că un astfel de drept nu ar trebui să se extindă la etapele procedurii care nu se referă la temeinicia acuzației, la fel ca și procedura în fața Curții de Casație în cadrul căreia persoana nu mai este. acuzată, dar în termen de un an de la data la care reclamantul a fost acuzat (b) Recurentul consideră că principiul unui proces echitabil presupune că acesta poate fi informat cu privire la data la care a fost sesizat în fața Curții de Casație în scopul de a lua cuvântul pentru a răspunde rechizițiilor avocatului general, de care nu a primit nicio comunicare. De asemenea, acesta susține că dreptul francez și Convenția permit unui inculpat să se apere singur, fără a recurge la un avocat la consiliere. Or, el consideră că face obiectul unei diferențe nejustificate de tratament față de un reclamant reprezentat de un avocat în cadrul Consiliilor, al cărui monopol este contestat de acesta, în afara faptului că un termen de o lună pentru depunerea memoriului său și că nu a beneficiat de nici o informație cu privire la conținutul rechizițiilor avocatului general sau la data la care își are reședința pentru a putea interveni în acest sens. 2.Evaluarea Curții (a) Cu privire la posibilitatea ca reclamantul să ia cuvântul în instanța Curții de Casație În ceea ce privește întrebarea dacă recurentul ar putea decide să se apere singur sau prin încredințarea apărării sale unui avocat ales în mod conștient în afara statului membru în care se află Consiliul, Curtea amintește că În plus, Curtea amintește că lipsa unor dezbateri publice în a doua sau a treia instanță poate fi justificată de caracteristicile procedurii în cauză, cu condiția să fi avut loc o ședință publică în primă instanță. Pentru a afla dacă reclamantul a suferit o încălcare a dreptului său la un proces echitabil, trebuie să se țină seama de particularitățile procedurii în fața camerei penale a Curții de Casație (aceeași hotărâre, § 41-42). În speță, Curtea ia notă de faptul că recursul în cassation a fost formulat după examinarea argumentelor reclamantului atât de instanța de primă instanță, cât și de instanța de judecată, tribunalele care au instrumentat o instanță judecătorească și care au ținut ședințe la care avocatul reclamantului a prezentat și a participat în conformitate cu normele prevăzute la art. 6. Ar trebui remarcat faptul că dezbaterea care ar putea să apară în cursul unei ședințe în fața camerei criminale a Curții de Casație este deosebit de tehnică și se referă numai la mijloace de drept, dezbaterea pe fond fiind închisă definitiv la înălțimea cererii, sub rezerva unei trimiteri după casare. Prin urmare, Curtea a statuat deja că participarea orală a reclamanților la ședința Curții de Casație ar include într-o abordare prea formalizată a procedurii (aceeași hotărâre, § 44). Desigur, reclamantul intenționează să conteste în primul rând monopolul de care beneficiază avocații în cadrul Consiliului. Cu toate acestea, Curtea a statuat că specificitatea procedurii în fața Curții de Casație, considerată în ansamblul său, poate justifica rezervarea doar a avocaților specializați a monopolului de a lua cuvântul și că o astfel de rezervă nu este de natură să repună în discuție posibilitatea rezonabilă pe care o au reclamanții de a-și prezenta cauza în condiții care nu îi pun într-o situație dezavantajoasă (aceeași hotărâre, punctul 47). În concluzie, având în vedere rolul Curții de Casație și având în vedere procedurile luate în considerare în ansamblul lor, Curtea consideră că faptul de a nu fi oferit reclamantului posibilitatea de a-și pleda cauza verbală, personal sau prin intermediul unui avocat înscris într-un barou nu a adus atingere dreptului său la un proces echitabil în sensul articolului 6. În consecință, acest aspect trebuie, prin urmare, respins ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție. b) Cu privire la termenul pentru depunerea memoriului amplificativ Curtea constată că memoriul amplificativ al reclamantului a fost depus în termenul legal, fără o cerere de prelungire a termenului. Trebuie să se constate că mai târziu nu s-a demonstrat că termenul de care dispunea reclamantul a fost insuficient pentru a-i permite să își dea în mod eficient mijloacele de casare. În plus, Curtea constată că a reieșit din informațiile furnizate de guvern că președintele camerei criminale a Curții de Casație este în mod aproape sistematic eligibil pentru cererile de prelungire a termenului, în materie de codul rutier, atunci când reclamantul a putut obține emiterea deciziei care face obiectul recursului. În consecință, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 3 și 4 din Convenție. c) Cu privire la lipsa de comunicare a reclamantului cu privire la sensul concluziilor avocatului general și la În ceea ce privește aceste obiecțiuni, Curtea apreciază, în lumina tuturor argumentelor părților, că ridică întrebări serioase de fapt și de drept care nu pot fi soluționate în această etapă a examinării cererii, dar necesită o examinare pe fond ; se presupune că aceste obiecțiuni nu pot fi declarate în mod vădit nefondate, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. toate mijloacele de fond rezervate, obiecțiunile întemeiate pe lipsa de comunicare a reclamantului în sensul concluziilor avocatului general și al la .d .y replica în scris Declară restul cererii inadmisibile. Vincent Berger Georg Ress modulier Președinte
de la requête n
o
51406/99
présentée par Francois GAUCHER
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 24 octobre 2002 en une chambre composée de
MM.
G.
Ress
,
président
,
J.-P.
Costa
,
P.
Kūris
,
B.
Zupančič
,
J.
Hedigan
,
M
me
M.
Tsatsa-Nikolovska
,
M.
K.
Traja,
juges
,
et
de
Berger
,
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 11 août 1999,
Vu la décision partielle du 13 février 2001,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, François Gaucher, est un ressortissant français, né en 1964 et résidant à Sencenac Puy de Fourches (France). Il est représenté devant la Cour par
M
e
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant fut verbalisé le 24 septembre 1996 pour avoir roulé à une vitesse de 155 km/h sur une portion d’autoroute où la vitesse était limitée à 90 km/h du fait d’un arrêté préfectoral.
Par un jugement du 24 novembre 1997, le tribunal de police de Boulogne-Billancourt déclara le requérant coupable de l’infraction reprochée et le condamna au paiement d’une amende, ainsi qu’à une suspension de son permis de conduire pour une durée de quinze jours. Au cours de l’audience, le requérant, non comparant, fut représenté par son avocat, M
e
Rio.
Le requérant interjeta appel de ce jugement.
Par un arrêt du 3 juillet 1998, après une audience au cours de laquelle le requérant fut représenté par son conseil, la cour d’appel de Versailles confirma le jugement attaqué. Le requérant forma un pourvoi en cassation le 6 juillet 1998.
A titre préliminaire, il demanda à comparaître devant la Cour de cassation ainsi que la communication, avant l’audience, des réquisitions du ministère public.
Le 17 juillet 1998, ayant choisi de ne pas recourir au ministère d’un avocat à la Cour de cassation et au Conseil d’Etat, le requérant déposa son mémoire ampliatif personnel. Par ailleurs, il établit un pouvoir spécial en faveur de l’avocat qui avait été son conseil devant les juridictions du fond, M
e
Rio, afin de l’autoriser à suivre la procédure devant la Cour de cassation et d’être assisté par lui.
Par un arrêt du 1
er
juin 1999, la chambre criminelle de la Cour de cassation rejeta le pourvoi. S’agissant des demandes préliminaires du requérant, elle s’exprima comme suit
:
«
Attendu que l’intervention du demandeur à l’audience de la chambre criminelle ne serait d’aucune utilité pour sa défense et pour la décision, dès lors qu’il a déposé un mémoire exposant ses moyens de cassation
;
Attendu que les demandes relatives aux réquisitions et à la présence du ministère public sont dépourvus d’objet, dès lors que l’avocat général, dont le rôle, devant la Cour de cassation, n’est pas de soutenir l’accusation contre le prévenu, mais de s’assurer qu’il a été jugé conformément à la loi, ne présente ses réquisitions qu’oralement à l’audience (...)
»
Sur le fond, la Cour de cassation rejeta les différents moyens soulevés par le requérant.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant estime que les règles applicables devant la Cour de cassation sont contraires au respect des droits de la défense et au principe d’égalité des armes. Il considère que le principe du procès équitable suppose qu’il puisse être informé de la date de l’audience devant la Cour de cassation afin d’y participer pour faire valoir sa réplique, qu’il puisse être assisté d’un avocat et recevoir communication de la teneur des communications de l’avocat général pour y répondre. Il se plaint en outre de ce qu’il n’a pas disposé du même délai pour déposer le mémoire en cassation que celui dont dispose un requérant représenté par un avocat aux Conseils. Partant, il se plaint également d’une discrimination par rapport aux demandeurs assistés d’un avocat aux Conseils.
Le requérant estime que les règles applicables devant la Cour de cassation sont contraires au respect des droits de la défense, du contradictoire et du principe d’égalité des armes. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes se lisent comme suit
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
a) Le Gouvernement
S’agissant de l’absence d’information de la date d’audience au requérant, le Gouvernement rappelle tout d’abord que la procédure devant la Cour de cassation est essentiellement écrite et qu’il est rare qu’une affaire soit plaidée. Il relève notamment que le requérant a délibérément choisi de ne pas se faire représenter par un avocat aux Conseils, préférant solliciter le concours de l’avocat qui l’avait assisté devant les juridictions du fond. Or, le requérant aurait pu bénéficier de l’assistance d’un avocat aux Conseils, soit en mandatant l’un d’entre eux, soit en sollicitant le bénéfice de l’aide juridictionnelle. Par ailleurs, le Gouvernement estime que le défaut de notification préalable des dates d’audience devant la haute juridiction de l’ordre judiciaire a été jugé conforme à la Convention (
K.D.B. c.
Pays
‑
Bas,
arrêt du 27 mars 1998,
Recueil des arrêts et décisions
1998-II, p. 630, §§ 40 et 41). Il note qu’en l’espèce le requérant a pu défendre ses intérêts au cours des débats publics tenus devant le tribunal de police et la cour d’appel. En outre, la Cour de cassation a pris en compte son mémoire ampliatif pour rendre sa décision. Enfin, le Gouvernement observe que l’absence de convocation à l’audience résulte du monopole de la prise de parole dont bénéficient les avocats aux Conseils, ce qui se justifie par la spécificité de la procédure devant la Cour de cassation (
Voisine c. France
, n
o
27362/95, 8
février 2000).
S’agissant du défaut de prolongation de délai pour le dépôt du mémoire, le Gouvernement rappelle que l’article 585-1 du code de procédure pénale, adopté par le législateur pour se conformer aux exigences résultant de la jurisprudence européenne (voir
Vacher c. France,
arrêt du 17 décembre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996-VI), prévoit que le demandeur qui a choisi de ne pas se faire représenter par un avocat aux conseils doit déposer son mémoire au greffe de la Cour de cassation dans le délai d’un mois après la déclaration de pourvoi. Ce délai peut toutefois être prorogé si l’intéressé en fait la demande. Dans un tel cas, lorsque le demandeur n’a pu obtenir la délivrance de la décision faisant l’objet du pourvoi, le président de la chambre criminelle de la Cour de cassation accorde de façon quasi systématique une telle prorogation en matière d’infractions au code de la route.
Le Gouvernement estime que le grief du requérant relatif à une prétendue inégalité de traitement avec les demandeurs assistés d’un avocat aux conseils est purement théorique. Il relève qu’en l’espèce le requérant a effectivement déposé son mémoire ampliatif sans même avoir utilisé l’intégralité du délai légal d’un mois. En tout état de cause, les différences dans les délais de production des mémoires s’expliquent par le rôle très particulier des avocats aux conseils.
Enfin, si le Gouvernement n’ignore pas que, dans l’arrêt Voisine précité, la Cour a considéré que le requérant n’avait pas bénéficié de la pratique, réservée aux seuls avocats aux Conseils, visant à leur permettre de prendre connaissance des conclusions de l’avocat général et d’y répondre dans des conditions satisfaisantes, il constate notamment que le requérant a été assisté d’un avocat, lequel ne pouvait ignorer que seuls les avocats aux Conseils peuvent prendre la parole à l’audience et se prévaloir de la possibilité de répondre aux conclusions des avocats généraux. Le Gouvernement considère que les exigences du droit au procès équitable ne sauraient demander qu’un justiciable puisse se défendre seul devant la Cour de cassation dans des conditions identiques à celles d’un demandeur assisté d’un avocat aux Conseils. Quant à la question de savoir si le requérant pouvait décider, au regard de l’article 6 § 3 de la Convention, de se défendre seul ou en confiant sa défense à un avocat sciemment choisi en dehors de l’Ordre des avocats aux Conseils, le Gouvernement estime qu’un tel droit ne devrait pas s’étendre aux phases de la procédure ne concernant pas le bien-fondé de l’accusation, à l’instar de la procédure devant la Cour de cassation dans le cadre de laquelle la personne n’est plus «
accusée
» mais «
condamnée
».
b) Le requérant
Le requérant considère que le principe d’un procès équitable suppose qu’il puisse être informé de la date de l’audience devant la Cour de cassation afin d’y prendre la parole pour répondre aux réquisitions de l’avocat général, dont il n’a pas reçu communication.
Il fait également valoir que le droit français et la Convention permettent à un accusé de se défendre lui-même, sans avoir recours à un avocat aux conseils. Or, il estime faire l’objet d’une différence de traitement injustifiée par rapport à un demandeur représenté par un avocat aux Conseils, dont il conteste le monopole, puisqu’il n’a disposé que d’un délai d’un mois pour déposer son mémoire et qu’il n’a bénéficié d’aucune information sur la teneur des réquisitions de l’avocat général ou sur la date d’audience afin de pouvoir y intervenir.
2.Appréciation de la Cour
a) Sur l’impossibilité pour le requérant de prendre la parole à l’audience de la Cour de cassation
Quant à la question de savoir si le requérant pouvait décider de se défendre seul ou en confiant sa défense à un avocat sciemment choisi en dehors de l’Ordre des avocats aux Conseils, la Cour rappelle qu’un requérant ne saurait se voir exclu du droit au bénéfice des garanties du paragraphe 3 de l’article 6 aux motifs qu’en droit français il était, dans le cadre de son pourvoi en cassation, non plus un «
accusé
» mais un «
condamné
» (
Meftah et autres
c. France
, [GC], n
os
32911/96, 35237/97 et 34595/97, § 40, CEDH 2002-...).
Par ailleurs, la Cour rappelle également que l’absence de débats publics en deuxième ou troisième instance peut se justifier par les caractéristiques de la procédure dont il s’agit, pourvu qu’il y ait eu audience publique en première instance. Pour savoir si le requérant a subi une atteinte à son droit à un procès équitable, il faut prendre en compte les particularités de la procédure devant la chambre criminelle de la Cour de cassation (même arrêt, §§ 41-42 ).
En l’espèce, la Cour note que le pourvoi en cassation fut formé après que les arguments du requérant eurent été examinés tant par la juridiction de première instance que par la cour d’appel, tribunaux qui avaient plénitude de juridiction et qui tinrent des audiences auxquelles l’avocat du requérant comparut et participa dans le respect des règles prévues à l’article 6.
Il convient de relever que le débat susceptible d’intervenir au cours d’une audience devant la chambre criminelle de la Cour de cassation est particulièrement technique et porte uniquement sur des moyens de droit, le débat au fond étant définitivement clos à hauteur d’appel, sous réserve d’un renvoi après cassation. C’est pourquoi la Cour a déjà jugé que la participation orale des requérants à l’audience de la Cour de cassation s’inscrirait dans une approche par trop formaliste de la procédure (même arrêt, § 44).
Certes, le requérant entend surtout contester le monopole dont bénéficient les avocats aux Conseils.
La Cour a cependant jugé que la spécificité de la procédure devant la Cour de cassation, considérée dans sa globalité, peut justifier de réserver aux seuls avocats spécialisés le monopole de la prise de parole et qu’une telle réserve n’est pas de nature à remettre en cause la possibilité raisonnable qu’ont les requérants de présenter leur cause dans des conditions qui ne les placent pas dans une situation désavantageuse (même arrêt, § 47).
En conclusion, compte tenu du rôle qui est celui de la Cour de cassation et eu égard aux procédures considérées dans leur ensemble, la Cour estime que le fait de ne pas avoir offert au requérant l’occasion de plaider sa cause oralement, personnellement ou par l’intermédiaire d’un avocat inscrit à un barreau, n’a pas porté atteinte à son droit à un procès équitable au sens des dispositions de l’article 6.
Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
b) Sur le délai pour le dépôt du mémoire ampliatif
La Cour constate que le mémoire ampliatif du requérant a été déposé dans le délai légal et ce, sans demande de prorogation de délai. Force est de constater qu’il n’est pas démontré que le délai dont disposait le requérant ait été insuffisant pour lui permettre d’exposer efficacement ses moyens de cassation.
En outre, la Cour constate qu’il ressort des informations fournies par le Gouvernement que le président de la chambre criminelle de la Cour de cassation fait droit de façon quasi systématique aux demandes de prorogation de délai, en matière d’infractions au code de la route, lorsque le demandeur n’a pu obtenir la délivrance de la décision faisant l’objet du pourvoi.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article
35
§§
3 et
4 de la Convention.
c) Sur l’absence de communication au requérant du sens des conclusions de l’avocat général et l’impossibilité d’y répliquer par écrit
Quant à ces griefs, la Cour estime, à la lumière de l’ensemble des arguments des parties, qu’ils posent de sérieuses questions de fait et de droit qui ne peuvent être résolues à ce stade de l’examen de la requête, mais nécessitent un examen au fond
; il s’ensuit que ces griefs ne sauraient être déclarés manifestement mal fondés, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
recevables,
tous moyens de fond réservés, les griefs tirés de l’absence de communication au requérant du sens des conclusions de l’avocat général et de l’impossibilité d’y répliquer par écrit
;
Déclare
le restant de la requête irrecevable.
Vincent
Berger
Georg
Ress
Greffier
Président