A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 59290/00 prezentate de Robert MONTCORNET DE CAUMONT împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care se află la 13 mai 2003 într-o cameră compusă din domnii Loucaide President J.-P. Costa Biersan Jungwiert Butkevych Me Thomassen Mularoni, judecători și Dolle, graffière de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 16 iunie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, Robert Montcornet de Caumont, este un resortisant francez, născut în 1930 și rezident în Briançon. El este reprezentat în fața Curții de către domnul E. de Caumont, avocat la Paris. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost acuzat de depășirea vitezei limită în afara aglomerației (173 km/h în loc de 130 km/h autorizate), care a fost constatată la Peyrolles la 1 iunie 1992. În decembrie 1992, tribunalul de poliție din Aix-en-Provence pronunțând relaxarea intențiilor urmăririi penale, faptele reprobabile nefiind suficient stabilite. La apelul procuraturii publice, Curtea de Apel din Aix-en-Provence a făcut, la 5 mai 1994, o hotărâre infirmivă, declara reclamantul vinovat de faptele de exces de viteză, l-a condamnat la 3 1000 de franci francezi (FRF) de amendă și o suspendare a permisului de conducere pe o perioadă de o lună. În hotărârea sa, Curtea de Apel a fost în mod special (...) rezultă din datele de mai sus specificate în procesul-verbal ca bază pentru urmărirea penală, că acesta este vehiculul acuzatului, al cărui număr de înmatriculare și marcă au fost înregistrate exact, care a fost verificat și interceptat; că, numai prin negările sale, pârâtul nu aduce dovada contrară constatărilor făcute de jandarmi (...) în consecință, (...) este necesar, infirmând hotărârea înaintată și fără a fi nevoie să se dispună de investigații suplimentare, să se declare pârâtul vinovat de amendare reprobabilă Reclamantul s-a ocupat de casare, dar, printr-o hotărâre pronunțată la 22 februarie 1995, Curtea de Casație a respins recursul. Condamnarea reclamantului a devenit deci definitivă, iar la 22 aprilie 1996 trezoreria Marsilia a efectuat, prin intermediul unei comenzi de plătit, recuperarea amenzii pronunțate în temeiul hotărârii pronunțate la 5 mai 1994 de Curtea de Apel din Aix-en-Provence. Reclamantul sesizează din nou Curtea de Apel și a solicitat să beneficieze de legea nr. 95-84 din 3 august 1995 privind amnistia. Printr-o hotărâre pronunțată la 15 decembrie 1997, Curtea de Apel din Aix-en-Provence a respins cererea. Aceasta a arătat că amenda pentru care persoana în cauză a fost găsită vinovată este exclusă din legea de amnistie în temeiul articolului 25-10 din acest text Reclamantul se ocupa în casare. Printr-un singur mijloc, el a invocat art. 6 alineatul (1) din Convenție și în ansamblul lor, dreptul la apărare În primul rând, Curtea de Apel a susținut că nu s-a explicat suficient de clar cu privire la imposibilitatea de a aplica încălcarea dreptului de amnistie și a susținut că putea beneficia de legea amnistiei și că singura dispoziție care o putea exclude nu putea fi opusă acesteia sub rezerva unei aplicări retroactive a legii privind amnistia. Prin hotărârea pronunțată la 21 septembrie 1999 și notificată la 21 decembrie 1999, Curtea de Casație a respins recursul. Dreptul intern relevant Legea nr. 95-84 din 3 august 1995 privind amnistia art. 25 Sunt excluse de la beneficiul prezentei legi (...) Amenzile privind conducerea vehiculelor menționate la art. 2 din art. 2 R.256 din Codul rutier în redactarea sa în vigoare la 18 mai 1995 Codul rutier Art. R.256 În redactarea sa ca urmare a decretului din 23 noiembrie 1992 și în vigoare la 18 mai 1995 Următoarele încălcări ale articolelor menționate mai jos (...) duc la reducerea de drept a numărului de puncte din permisul de conducere în următoarele condiții de reducere cu șase puncte a infracțiunilor enumerate în articolele următoare (...) reducerea cu 4 puncte a amenzilor prevăzute în articolele de mai jos (...) - depășirea cu 40 km/h sau mai mult a vitezei maxime permise reducerea cu 3 puncte a amenzilor la articolele de mai jos (...) reducerea cu 2 puncte a amenzilor la articolele de mai jos (...) reducerea cu un punct a amenzilor la articolele de mai jos (...) - Prezentul decret va intra în vigoare la 1 decembrie 1992. II. - (a) Pierderile de puncte rezultate din încălcări a căror realitate a fost stabilită (...) anterior datei de 1 decembrie 1992 rămân calculate în conformitate cu dispozițiile decretului din 25 iunie 1992 menționat anterior. (b) Pierderile de puncte rezultate din încălcări comise anterior datei de 1 ianuarie 1992. Dec. 1992, dar a căror realitate va fi stabilită după această dată, va fi calculată în conformitate cu dispozițiile prezentului decret. III. - Numărul de puncte alocate la 30 nov. 1992 fiecărui permis de conducere va fi dublat la 1 decembrie 1992. Invocând art. 7 alineatul (1) din Convenție, reclamantul susține că ar fi trebuit să beneficieze de legea amnistiei și că a fost exclus de la aplicarea acestei legi în temeiul articolului 25-10 , care se referă la articolul R.256 din Codul rutier privind sistemul de permise cu puncte. Or, faptele reproșate reclamantului din data de 1 În opinia reclamantului, acestea apar ca fiind anterioare intrării în vigoare a Legii privind permisele la puncte (1 iulie 1992) și decretelor de aplicare a acesteia din 23 iunie și 23 noiembrie 1992. Prin urmare, reclamantul susține că aplicarea articolului 25-10 în cazul său Legea din 1995 și, prin urmare, articolul R.256 din Codul rutier constituie o încălcare a principiului neretroactivității legii penale garantate prin art. 7 din convenție și, în plus, a invocat o încălcare a articolului 6 alineatul (3) litera (a) in fine Convenția, în măsura în care se consideră că infracțiunea ar putea fi retrasă, în conformitate cu dispozițiile art. R.256 din Codul rutier, ar constitui o necunoaștere a dreptului pârâtului de a fi informat cu privire la natura și cauza acuzației aduse împotriva sa. În opinia reclamantului, rezultă că ar trebui să poată beneficia de legea de amnistie și să nu poată fi sancționat printr-o retragere de puncte. ÎN DREPT, reclamantul susține că neaplicarea legii de amnistie în cazul său în temeiul articolului 25-10 din acest text constituie o încălcare a articolului 7 alineatul (1) din convenție, care este astfel formulată Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituie o încălcare a legislației naționale sau internaționale; de asemenea, nu se aplică nicio pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă în momentul comiterii infracțiunii. Acesta susține, de asemenea, că, în cazul în care încălcarea comisă ar fi sancționată cu o retragere de puncte, aceasta ar echivala cu condamnarea sa la o sancțiune a cărei natură sau cauză nu o cunoștea în momentul acuzării, deoarece sistemul de retragere a punctelor din permis nu a intrat în vigoare decât după ce a intrat în vigoare comisia pentru infracțiune. El se plânge de încălcarea articolului 6 alineatul (3) litera (a) din Convenție, ale cărei dispoziții relevante sunt astfel redactate: (...) Orice acuzat are dreptul, în special, să fie informat, în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înțelege și într-un mod detaliat, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa; (...) Curtea ia notă de la început de faptul că orice motiv al reclamantului cu privire la procedura care s-a încheiat prin hotărârea Curții de Casație din 22 februarie 1995 trebuie considerat ca fiind întârziat în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție. Prin urmare, Curtea nu este competentă decât să examineze obiecțiunile referitoare la procedura care a început prin sesizarea Curții de Apel din Aix-en-Provence și s-a încheiat prin hotărârea pronunțată la 21 septembrie 1999 de Curtea de Casație. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, o persoană nu satisface epuizarea căilor de atac interne decât în cazul în care a invocat, în mod explicit sau cel puțin în esență, în fața instanțelor naționale, obiecțiunile pe care le prezintă Curții (a se vedea, printre altele, Ankerl c. Elveția, Hotărârea din 23 octombrie 1996, Culegerea hotărârilor și deciziilor 1996, n 19, § 34). Or, din memoriul prezentat de reclamant Curții de Casație, precum și din hotărârea pronunțată de aceasta la 21 septembrie 1999, reiese în mod clar că reclamantul nu invocă decât art. 6 alin. (1) din Convenție și, în ansamblu, dreptul la apărare În același timp, insistând, în acest context, asupra predobândirii încălcării săvârșite în raport cu intrarea în vigoare a sistemului de retragere a punctelor. Prin urmare, art. 6 alineatul (3) litera (a) și art. 7 din convenție au fost ridicate numai parțial și implicit în fața organismelor naționale. Cu toate acestea, chiar dacă reclamantul a invocat aceste dispoziții în esență, Curtea consideră că cererea în ansamblul său este inadmisibilă din următoarele motive. Într-adevăr, se pune mai întâi problema aplicabilității articolului 6 din convenție. După cum arată chiar reclamantul, procedura în cauză, care s-a încheiat prin hotărârea Curții de Casație din 21 septembrie 1999, se referă numai la condițiile de aplicare a unei legi de amnistie la o condamnare deja definitivă. contestații privind drepturile și obligațiile de natură civilă. . Aceasta nu este mai mult decât o referire la temeiul unei acuzații în materie penală. 6 alin. (1) din Convenție nu se aplică acestor proceduri (solicitarea nr. 20872/92, Decizia Comisiei din 22 februarie 1995, Deciziile și rapoartele (DR) 80, p. 66. Acest lucru este valabil în special atunci când este vorba despre examinarea unei cereri de amnistie (Asociación de Aviadores c. Spania, cererea nr. 10733/84, Decizia Comisiei din 11 martie 1985, DR 41, p. 211). Amnistia, într-adevăr, din moment ce se poate referi la o persoană care, așa cum este cazul reclamantului, a făcut obiectul unei condamnări pronunțate printr-o hotărâre definitivă, nu mai este legată de o acuzație în materie penală îndreptată împotriva persoanei respective, în sensul articolului 6 din convenție. Prin urmare, un litigiu privind existența sau amploarea unei legi de amnistie nu intră în domeniul de aplicare al articolului 6, din punct de vedere penal. Prin urmare, art. 6 din convenție nu se aplică rațional Materiae În ceea ce privește presupusa încălcare a articolului 7 din convenție, Curtea, în mod similar, arată că neaplicarea unei legi de amnistie (chiar dacă amnistia poate să șteargă o condamnare pe care o presupune) nu constituie o condamnare în conformitate cu legea penală și nu privește condițiile în care această condamnare a fost pronunțată (în special în ceea ce privește atât legalitatea pedepsei, cât și neretroactivitatea legii) și, prin urmare, nu intră în domeniul de aplicare al articolului 7 din convenție. În plus, și în orice caz, Curtea arată că obiecțiunile întemeiate pe presupusa încălcare a articolului 7 din convenție se confundă în speță cu cele obținute din presupusa încălcare a articolului 6 din convenție, astfel cum reiese din argumentația formulată de reclamant în fața Curții de Casație, care evocă retroactivitatea invocând exclusiv art. 6 alineatul (1) din convenție. În sfârșit, cu titlu subsidiar, Curtea constată că din înscrisurile din dosar nu reiese că reclamantului i s-a retras din punctele de autorizare pentru aceeași încălcare, această posibilitate ipotetică fiind doar evocată de solicitant. În această măsură, cauza nu poate fi considerată ca fiind justificată. Prin urmare, cererea trebuie, prin urmare, respinsă în ansamblul său ca fiind vădit nefondată, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Dolle Loucles Grefier Președinte
de la requête n
o
59290/00
présentée par Robert MONTCORNET DE CAUMONT
contre la France
La Cour européenne des Droits de l'Homme (deuxième section), siégeant le 13 mai 2003 en une chambre composée de
MM.
L.
Loucaides
,
président
,
J.-P.
Costa
,
C.
Bîrsan
,
K.
Jungwiert
,
V.
Butkevych
,
M
mes
W.
Thomassen
,
A.
Mularoni,
juges
,
et de
M
me
S.
Dollé,
greffière de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 16 juin 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, Robert Montcornet de Caumont, est un ressortissant français, né en 1930 et résidant à Briançon. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l'espèce
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant fut poursuivi pour dépassement de la vitesse limite hors agglomération (173 km/h au lieu des 130 km/h autorisés), infraction relevée à Peyrolles le 1
er
juin 1992.
Par jugement rendu le 16
décembre 1992, le tribunal de police d'Aix-en-Provence prononça la relaxe des fins de la poursuite, les faits reprochés n'étant pas suffisamment établis.
Sur appel du ministère public, la cour d'appel d'Aix-en-Provence rendit, le 5 mai 1994, un arrêt infirmatif, déclara le requérant coupable des faits d'excès de vitesse, le condamna à 3
000 francs français (FRF) d'amende et à une suspension de son permis de conduire pour une durée d'un mois.
Dans son arrêt, la cour d'appel releva notamment
:
«
(...) qu'il résulte des énonciations ci-dessus précisées du procès-verbal servant de base aux poursuites, que c'est bien le véhicule du prévenu, dont le numéro d'immatriculation et la marque ont été exactement relevés, qui a été contrôlé puis intercepté
; que par ses seules dénégations le prévenu n'apporte pas la preuve contraire des constatations effectuées par les gendarmes (...)
;
en conséquence, (...) il y a lieu, infirmant le jugement déféré, et sans qu'il soit besoin d'ordonner des investigations supplémentaires, de déclarer le prévenu coupable de la contravention reprochée
».
Le requérant se pourvut en cassation mais, par un arrêt rendu le 22
février 1995, la Cour de cassation rejeta le pourvoi.
La condamnation du requérant devint donc définitive et le 22 avril 1996 la trésorerie de Marseille procéda, par voie de commandement à payer, au recouvrement de l'amende prononcée en vertu de l'arrêt rendu le 5 mai 1994 par la cour d'appel d'Aix-en-Provence.
Le requérant saisit à nouveau la cour d'appel et demanda à bénéficier de la loi n
o
95-884 du 3 août 1995 portant amnistie. Par un arrêt rendu le 15
décembre 1997, la cour d'appel d'Aix-en-Provence rejeta la requête. Elle releva que
«
la contravention dont l'intéressé a été reconnu coupable est exclue de la loi d'amnistie aux termes de l'article 25-10
o
de ce texte
».
Le requérant se pourvut en cassation. Par un moyen unique, il invoqua l'article 6 § 1 de la Convention et «
dans leur ensemble, les droits de la défense
», et soutint essentiellement que la cour d'appel ne s'était pas suffisamment expliquée sur l'impossibilité d'appliquer à l'infraction le bénéfice de la loi d'amnistie. Il soutint qu'il pouvait bénéficier de la loi d'amnistie, et que la seule disposition qui pouvait l'en exclure ne pouvait lui être opposée sous peine d'une application rétroactive de la loi portant amnistie.
Par un arrêt rendu le 21 septembre 1999 et notifié le 21 décembre 1999, la Cour de cassation rejeta le pourvoi.
B.
Le droit interne pertinent
1.
Loi n
o
95-884 du 3 août 1995 portant amnistie
Article 25
«
Sont exclus du bénéfice de la présente loi
:
(...)
10
o
Les contraventions concernant la conduite des véhicules visées au 2
o
de l'article
R.256 du code de la route dans sa rédaction en vigueur le 18 mai 1995
».
2.
Code de la route
Article R.256
Dans sa rédaction résultant du décret du 23 novembre 1992 et en vigueur le 18 mai 1995
:
«
Les infractions aux articles énumérés ci-après (...) donnent lieu à la réduction de plein droit du nombre de points du permis de conduire dans les conditions suivantes
:
1
o
réduction de six points pour les délits énumérés aux articles ci-après (...)
;
2
o
réduction de 4 points pour les contraventions prévues aux articles ci-après (...)
- dépassement de 40
km/h ou plus de la vitesse maximale autorisée
;
3
o
réduction de 3 points pour les contraventions aux articles ci-après (...)
;
4
o
réduction de 2 points pour les contraventions aux articles ci-après (...)
;
5
o
réduction d'un point pour les contraventions aux articles ci-après (...)
;
Le présent décret entrera en vigueur le 1
er
déc. 1992.
er
déc. 1992, demeurent calculées conformément aux dispositions du décret du 25 juin 1992 susvisé.
b) Les pertes de points résultant d'infractions commises antérieurement au 1
er
déc. 1992, mais dont la réalité sera établie postérieurement à cette date, seront calculées conformément aux dispositions du présent décret.
er
déc. 1992.
»
1.
Invoquant l'article 7 § 1 de la Convention, le requérant soutient qu'il aurait dû bénéficier de la loi d'amnistie. Il expose qu'il a été exclu du bénéfice de cette loi sur la base de son article 25-10
o
, lequel se réfère à l'article R.256 du code de la route concernant le système de permis à points. Or, les faits reprochés au requérant datant du 1
er
juin 1992, ils apparaissent, selon le requérant, comme étant antérieurs à l'entrée en vigueur de la loi sur le permis à points (1
er
juillet 1992) et aux décrets d'application de celle-ci, datant des 23 juin et 23 novembre 1992. Par conséquent, le requérant soutient que l'application à son affaire de l'article 25-10
o
de la loi de 1995, et donc de l'article R.256 du code de la route, constitue une violation du principe de la non-rétroactivité de la loi pénale garanti par l'article 7 de la Convention.
2.
De plus, il allègue une violation de l'article 6 § 3 a)
in fine
de la Convention, dans la mesure où si l'on considérait que l'infraction était susceptible d'un retrait de points, selon les modalités de l'article R.256 du code de la route, cela constituerait une méconnaissance du droit de l'accusé d'être informé de la nature et de la cause de l'accusation portée contre lui. Il s'ensuit, selon le requérant, qu'il devrait pouvoir bénéficier de la loi d'amnistie et ne pas pouvoir être sanctionné par un retrait de points.
Le requérant soutient que la non-application de la loi d'amnistie à son affaire en vertu de l'article 25-10
o
de ce texte constitue une violation de l'article 7 § 1 de la Convention, qui est ainsi libellé
:
«
1.
Nul ne peut être condamné pour une action ou une omission qui, au moment où elle a été commise, ne constituait pas une infraction d'après le droit national ou international. De même il n'est infligé aucune peine plus forte que celle qui était applicable au moment où l'infraction a été commise.
»
Il soutient également que si l'infraction qu'il a commise était sanctionnée d'un retrait de points, cela équivaudrait à le condamner à une sanction dont il ne connaissait ni la nature ni la cause au moment de l'accusation, puisque le système de retrait des points du permis n'est entré en vigueur que postérieurement à la commission de l'infraction. Il se plaint de la violation de l'article 6 § 3 a) de la Convention, dont les dispositions pertinentes sont ainsi rédigées
:
« (...)
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
a)
être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu'il comprend et d'une manière détaillée, de la nature et de la cause de l'accusation portée contre lui
; (...)
»
La Cour note d'emblée que tout grief du requérant concernant la procédure qui s'est terminée par l'arrêt rendu le 22 février 1995 par la Cour de cassation doit être considéré comme tardif en application de l'article 35 §
1 de la Convention.
La Cour n'est donc compétente que pour examiner les griefs relatifs à la procédure qui a débuté par la saisine de la cour d'appel d'Aix-en-Provence et s'est terminée par l'arrêt rendu le 21 septembre 1999 par la Cour de cassation.
La Cour rappelle que, selon sa jurisprudence constante, une personne ne satisfait à l'épuisement des voies de recours internes que si elle a fait valoir, explicitement ou au moins en substance, devant les instances nationales, les griefs qu'elle soumet à la Cour (voir, entre autres,
Ankerl c. Suisse
, arrêt du 23 octobre 1996,
Recueil des arrêts et décisions
1996, n
o
19, §
34). Or, il ressort clairement du mémoire soumis par le requérant à la Cour de cassation ainsi que de l'arrêt rendu par celle-ci le 21 septembre 1999, que le requérant n'invoque que «
l'article 6 § 1 de la Convention et, dans leur ensemble, les droits de la défense
», tout en insistant, dans ce cadre, sur l'antériorité de l'infraction commise par rapport à l'entrée en vigueur du système de retrait de points.
Il s'ensuit que les articles 6 § 3 a) et 7 de la Convention n'ont été soulevés que partiellement et de façon implicite devant les instances nationales.
Toutefois, même en considérant que le requérant ait fait valoir ces dispositions en substance, la Cour estime que la requête dans sa totalité est irrecevable pour les raisons ci-après.
En effet, se pose d'abord la question de l'applicabilité de l'article 6 de la Convention. Comme le relève le requérant lui-même, la procédure en cause, qui s'est terminée par l'arrêt rendu le 21 septembre 1999 par la Cour de cassation, ne concerne que les conditions d'application d'une loi d'amnistie à une condamnation déjà devenue définitive. Elle ne concerne pas une «
contestation sur des droits et obligations de caractère civil
». Elle n'est pas davantage relative au «
bien-fondé d'une accusation en matière pénale
», comme le prévoit l'article 6 § 1 de la Convention, mais bien à une question touchant à l'exécution des peines. Or, selon une jurisprudence constante des organes de contrôle de la Convention, l'article 6 de la Convention n'est pas applicable à de telles procédures (requête n
o
20872/92, décision de la Commission du 22 février 1995, Décisions et rapports (DR) 80, p.
66). C'est notamment vrai lorsqu'il s'agit de l'examen d'une demande d'amnistie (
Asociación de Aviadores c. Espagne
, requête n
o
10733/84, décision de la Commission du 11 mars 1985, DR 41, p. 211).
L'amnistie, en effet, dès lors qu'elle peut concerner une personne qui, comme c'est le cas du requérant, a fait l'objet d'une condamnation prononcée par un jugement définitif, n'est plus relative à une accusation en matière pénale dirigée contre cette personne, au sens de l'article 6 de la Convention. Dès lors, un litige portant sur l'existence ou l'étendue d'une loi d'amnistie échappe au champ d'application de l'article 6, pris sous l'angle pénal.
Partant, l'article 6 de la Convention ne trouve pas à s'appliquer
ratione materiae
.
En ce qui concerne la violation alléguée de l'article 7 de la Convention, la Cour, de façon analogue, relève que la non-application d'une loi d'amnistie (même si l'amnistie peut effacer une condamnation encourue) ne constitue pas une condamnation selon la loi pénale et ne concerne pas les conditions dans lesquelles cette condamnation a été prononcée (en particulier en ce qui concerne tant la légalité de la peine que la non-rétroactivité de la loi), et elle ne relève donc pas du champ d'application de l'article 7 de la Convention.
En outre, et en tout état de cause, la Cour relève que les griefs tirés de la violation alléguée de l'article 7 de la Convention se confondent en l'espèce avec ceux tirés de la violation alléguée de l'article 6 de la Convention, comme le montre l'argumentation développée par le requérant devant la Cour de cassation, qui évoque la rétroactivité en invoquant exclusivement l'article 6 § 1 de la Convention.
Enfin, à titre subsidiaire, la Cour constate qu'il ne ressort pas des pièces du dossier que le requérant se soit vu retirer des points de permis pour la même infraction, cette possibilité hypothétique étant seulement évoquée par le requérant lui-même. Le grief, dans cette mesure, ne peut être regardé comme étayé.
Il s'ensuit que la requête doit dès lors être rejetée dans son ensemble comme manifestement mal fondée, en application de l'article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l'unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
S.
Dollé
L.
Loucaides
Greffière
Président