COORBANALLY contre la FRANCE

PRIMĂ DECIZIE FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 67114/01 prezentată de Mahamood COORBANALLY împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 5 iunie 2003 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președinte dnii J.-P. Costa Bonello Tulkens dnii Levits Kovler Steiner, judecători și dnii S Nielsen, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată anterior formulată la 21 decembrie 2000, având în vedere decizia parțială din 7 noiembrie 2002, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât, precum și scrisoarea reclamantului în care declară că își menține cererea, după ce a intenționat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul, dl Mahamood Coorbanally, este un resortisant al Mauricianului, născut în 1954 și rezident în Coudekerque Branche.

Este reprezentat în fața Curții de către dl Jean-Pierre Mougel, avocat la Dunkerque. Guvernul francez ( Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: permisul de conducere al reclamantului a fost anulat prin decizia Tribunalului de Mare Instanță din Dunkerque din 23 septembrie 1993. Cu toate acestea, reclamantul a luat volanul la 16 noiembrie 1996, și a dus de la Bergus la Contraxeville, trecând prin Valfroicourt. A fost anunțat pentru prima dată la Bergus de către Gendarmeria acestui loc. El a continuat drumul său. La Valfrocorutt, în timp ce el a depășit viteza autorizată, el a fost fotografiat de un aparat de Gendarmeria de NouaCateau, viteza fiind ridicat de către cinematografie; un proces verbal de peste viteza a fost ridicat.

Prin hotărârea din 27 noiembrie 1996, tribunalul corecțional din Dunkerque l-a condamnat pe reclamant la 6 luni de închisoare și la mai multe amenzi. Prin hotărârea din 4 februarie 1997, Curtea de Apel din Douai a redus pedeapsa cu închisoarea la trei luni, confirmând hotărârea pronunțată cu privire la celelalte dispoziții ale acesteia. La 22 iunie 1998, prin hotărâre contradictorie, tribunalul corecțional din Epinal l-a condamnat pe reclamant la 6 luni de închisoare și la 1 500 de franci francezi (FRF), adică 228.67 EUR (EUR), d La 17 iunie 1999, acționând în mod implicit, instanța de apel a lui Nancy a dus pedeapsa cu închisoarea la 8 luni, confirmând hotărârea pronunțată cu privire la celelalte dispoziții ale acesteia.

Întrucât reclamantul a formulat o opoziție, Tribunalul de apel al Nancy a stat din nou printr-o hotărâre din 18 noiembrie 1999, confirmând hotărârea pronunțată cu privire la vinovăție și purtând pedeapsa la 8 luni de închisoare și 1 500 FRF d Recurentul s-a ocupat de această ultimă hotărâre, a asigurat el însuși apărarea intereselor sale în fața Înaltei Instanțe. Camera criminală a Curții de Casație a respins recursul printr-o hotărâre din 20 septembrie 2000. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge de necunoașterea principiului contradicției în fața camerei criminale a Curții de Casație. În această privință, menționează că nu a fost reținut în instanță și nu a primit nici o comunicare a raportului consilierului raportor, nici a concluziilor avocatului general, și nu a putut răspunde acestora din urmă.

În această privință, reclamantul se plânge de o necunoaștere a principiului contradictoriu în fața camerei criminale a Curții de Casație. În această privință, el arată că Õ nu a fost convocat în ședință și, referindu-se la Hotărârile Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța (hotărârea din 31 martie 1998, Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța, Rec., 1998-II) și Vecine c. France 27362/95, 8 februarie 2000, nepublicat), nu a primit nici o comunicare a raportului consilierului raportor, nici a concluziilor avocatului general, și nu a putut răspunde acestora din urmă. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide... dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei este justificată...

Guvernul susține că lipsa de convocare a reclamantului în fața Curții de Casație nu a încălcat prin ea însăși dreptul său la un proces echitabil.

El se referă în acest sens la deciziile Curții în cauzele Gaucher c. France 51406/99, Decizia din 24 octombrie 2002) și Hager c. France 56616/00, Decizia din 24 octombrie 2002). Pentru restul, guvernul expune că, în urma Hotărârilor Vecinăne (precision) și Meftah și alții c. Franța (hotărârea din 26 iulie 2002 [GC], nr 32911/96, 35237/97 și 34595/97, CEDH 2002-VII), au fost luate măsuri în cadrul Curții de Casație pentru a modifica modalitățile de instrumentare și de judecată a cauzelor Cu toate acestea, el adaugă că aceste măsuri nu erau în vigoare la momentul în care reclamantul este ocupat de casare și declară, în consecință, că este înmânat în fața înțelepciunii Curții pentru a aprecia lipsa de comunicare a reclamantului cu raportul consilierului raportor și cu concluziile avocatului general și cu privire la posibilitatea reclamantului de a răspunde la aceste concluzii.

Curtea consideră că cererea ridică întrebări de fapt și de drept în ceea ce privește Convenția care necesită o examinare pe fond. Prin urmare, aceasta concluzionează că nu este în mod vădit greșit întemeiată în sensul art. 35 alin. (3) din Convenție. Constatând pe de altă parte că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de imputare, Curtea consideră că trebuie declarată admisibilă. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea admisibilă, toate mijloacele de fond rezervate. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul adjunct Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 67114/01 présentée par Mahamood COORBANALLY contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 5 juin 2003 en une chambre composée de : M. C.L. Rozakis , président , MM. J.-P. Costa , G. Bonello , M me F. Tulkens , MM. E. Levits , A. Kovler , M me E. Steiner, juges , et de M. S . Nielsen, greffier adjoint de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 21 décembre 2000, Vu la décision partielle du 7 novembre 2002, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur ainsi que le courrier du requérant dans lequel il déclare maintenir sa requête, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, M. Mahamood Coorbanally, est un ressortissant Mauricien, né en 1954 et résidant à Coudekerque Branche.

Il est représenté devant la Cour par M e Jean-Pierre Mougel, avocat à Dunkerque. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, Directeur des Affaires juridiques au Ministère des Affaires étrangères. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le permis de conduire du requérant fut annulé par décision du tribunal de grande instance de Dunkerque du 23 septembre 1993. Le requérant prit cependant le volant le 16 novembre 1996, et conduisit de Bergues à Contrexeville, en passant par Valfroicourt. Il fut verbalisé une première fois à Bergues par la Gendarmerie de ce lieu. Il continua sa route. A Valfroicourt, alors qu’il excédait la vitesse autorisée, il fut photographié par un appareil de la Gendarmerie de Neufchateau, la vitesse étant relevée par cinémomètre ; un procès verbal constatant l’excès de vitesse fut dressé.

Par un jugement du 27 novembre 1996, le tribunal correctionnel de Dunkerque condamna le requérant à 6 mois d’emprisonnement et plusieurs amendes. Il fut notamment reconnu coupable d’avoir, à Bergues, le 16 novembre 1996, « conduit un véhicule alors que son permis de conduire était annulé » par décision de justice. Par un arrêt du 4 février 1997, la cour d’appel de Douai réduisit la peine d’emprisonnement à trois mois, confirmant le jugement entrepris quant à ses autres dispositions. Le 22 juin 1998, par jugement contradictoire, le tribunal correctionnel d’Epinal condamna le requérant à 6 mois d’emprisonnement et 1 500 francs français (FRF), soit 228.67 euros (EUR), d’amende pour avoir, à Valfroicourt, le 16 novembre 1996, « conduit un véhicule alors que son permis de conduire était annulé » et dépassé la vitesse maximale autorisée.

Le 17 juin 1999, statuant par défaut, la cour d’appel de Nancy porta la peine d’emprisonnement à 8 mois, confirmant le jugement entrepris quant à ses autres dispositions. Le requérant ayant fait opposition, la cour d’appel de Nancy statua une nouvelle fois par un arrêt du 18 novembre 1999, confirmant le jugement déféré sur la culpabilité et portant la peine à 8 mois d’emprisonnement et 1 500 FRF d’amende. Le requérant se pourvut en cassation contre ce dernier arrêt. Il assurait lui-même la défense de ses intérêts devant la haute juridiction. La chambre criminelle de la Cour de cassation rejeta le pourvoi par un arrêt du 20 septembre 2000. GRIEF Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint d’une méconnaissance du principe du contradictoire devant la chambre criminelle de la Cour de cassation.

A cet égard, il expose qu’il ne fut pas convoqué à l’audience et ne reçut communication ni du rapport du conseiller rapporteur ni des conclusions de l’avocat général, et ne put répondre à ces dernières. EN DROIT Le requérant se plaint d’une méconnaissance du principe du contradictoire devant la chambre criminelle de la Cour de cassation. A cet égard, il expose qu’il ne fut pas convoqué à l’audience et, se référant aux arrêts Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France (arrêt du 31 mars 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-II), et Voisine c. France (n o 27362/95, 8 février 2000, non publié), ne reçut communication ni du rapport du conseiller rapporteur ni des conclusions de l’avocat général, et ne put répondre à ces dernières.

Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle ». Le Gouvernement soutient que l’absence de convocation du requérant à l’audience de la Cour de cassation n’a pas par elle-même enfreint son droit à un procès équitable.

Il se réfère à cet égard aux décisions de la Cour dans les affaires Gaucher c. France (n o 51406/99, décision du 24 octobre 2002) et Hager c. France (n o 56616/00, décision du 24 octobre 2002). Pour le reste, le Gouvernement expose qu’à la suite des arrêts Voisine (précité) et Meftah et autres c. France (arrêt du 26 juillet 2002 [GC], n os 32911/96, 35237/97 et 34595/97, CEDH 2002-VII), des mesures ont été prises au sein de la Cour de cassation pour « modifier les modalités d’instruction et de jugement des affaires ». Il ajoute cependant que ces mesures n’étaient pas en vigueur à l’époque où le requérant s’est pourvu en cassation, et déclare en conséquence « s’en remet[tre] à la sagesse de la Cour pour apprécier le grief tiré du défaut de communication au requérant du rapport du conseiller rapporteur et des conclusions de l’avocat général, et de l’impossibilité pour le requérant de répondre à ces conclusions ». La Cour estime que la requête soulève des questions de fait et de droit au regard de la Convention qui nécessitent un examen au fond.

Elle conclut par conséquent qu’elle n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Constatant par ailleurs qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité, la Cour estime qu’il y a lieu de la déclarer recevable. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Déclare la requête recevable, tous moyens de fond réservés. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier adjoint Président