SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 67114/01 prezentată de Mahamood COORBANALLY împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află la 7 noiembrie 2002 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis președintele Tulkens domnii J.-P. Costa Bonello Levits Me Botomararova Steiner, judecătorii M. S. Nielsen, grefier adjunct al secțiunii Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 21 decembrie 2000, După ce a deliberat, face următoarea decizie FAPTA recurentului, dl Mahamood Coorbanally, este un resortisant Maurician, născut în 1954 și rezident la Coudekerque Branche. Este reprezentat în fața Curții de către dl Jean-Pierre Mougel, avocat la Dunkerque. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Permisul de conducere al reclamantului a fost anulat prin decizia Tribunalului de Mare Instanță din Dunkerque din 23 septembrie 1993. Cu toate acestea, reclamantul a luat volanul la 16 noiembrie 1996, și a dus de la Bergus la Contraxeville, trecând prin Valfroycourt. A fost anunțat pentru prima dată la Bergus de către Gendarmeria acestui loc. El a continuat drumul său. La Valfrocorutt, în timp ce el a depășit viteza autorizată, el a fost fotografiat de un aparat de Gendarmeria de NouaCateau, viteza fiind ridicat de către cinematografie; un proces verbal de peste viteza a fost ridicat. Prin hotărârea din 27 noiembrie 1996, tribunalul corecțional din Dunkerque l-a condamnat pe reclamant la 6 luni de închisoare și la mai multe amenzi. Prin hotărârea din 4 februarie 1997, Curtea de Apel din Douai a redus pedeapsa cu închisoarea la trei luni, confirmând hotărârea pronunțată cu privire la celelalte dispoziții ale acesteia. La 22 iunie 1998, prin hotărâre contradictorie, tribunalul corecțional din Epinal l-a condamnat pe reclamant la 6 luni de închisoare și la 1 500 de franci de pușcărie pentru a avea, la Valfroycourt, un vehicul în timp ce permisul său de conducere era anulat și depășește viteza maximă autorizată. La 17 iunie 1999, acționând în mod implicit, instanța de apel a lui Nancy a dus pedeapsa cu închisoarea la 8 luni, confirmând hotărârea pronunțată cu privire la celelalte dispoziții ale acesteia. Întrucât reclamantul a formulat o opoziție, Tribunalul de apel al lui Nancy a stat din nou printr-o hotărâre din 18 noiembrie 1999, confirmând hotărârea pronunțată cu privire la vinovăție și purtând pedeapsa la 8 luni de închisoare și 1500 de franci de închisoare. Considerând, printre altele, că a fost condamnat de două ori pentru aceleași fapte în necunoaștere a articolului 4 din Protocolul nr. 7 În cadrul Convenției, reclamantul s-a ocupat de casarea împotriva acestei din urmă hotărâri. El însuși a asigurat apărarea intereselor sale în fața Înaltei Instanțe. La 20 septembrie 2000, camera criminală a Curții de Casație a respins recursul printr-o hotărâre astfel formulată: (...) Așteptând ca, în cazul în care sfârșitul refuzului întemeiat pe regula non bis in idem poate fi opusă pentru prima dată Curții de Casație, cu condiția ca această Curte să găsească în constatările judecătorilor fondului elementele necesare pentru a aprecia valoarea acestuia; că, în absența unor astfel de constatări, în speță, motivul amestecat de fapt și de drept este nou și, ca atare, inadmisibil (...) GRIFS Invouchant la art. 4 din Protocolul nr. 7, reclamantul se plânge de o necunoaștere a principiului non bis in idem. În această privință, el susține că: Hotărârea din 18 noiembrie 1999 a Tribunalului de apel al lui Nancy la a condamnat pentru că, la 16 noiembrie 1996, a condus un autovehicul în pofida anulării permisului său de conducere, în ciuda faptului că a fost deja condamnat pentru aceleași fapte printr-o hotărâre definitivă a Tribunalului de apel din Douai din 4 noiembrie 1997 februarie 1997. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge, în plus, de o lipsă de conștientizare a principiului contradicției în fața camerei criminale a Curții de Casație. În această privință, menționează faptul că: nu a fost reținut în instanță și, referindu-se la hotărârile Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța, din 31 martie 1998 (Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1998-II); și Vecine c. Franța, din 8 februarie 2000 (n 27362/95), nu a primit nici o comunicare a raportului consilierului raportor, nici a concluziilor avocatului general, și nu a putut răspunde acestora din urmă. În acest sens, el arată că hotărârea din 18 noiembrie 1999 a Tribunalului de apel al lui Nancy la a condamnat, la 16 noiembrie 1996, conducerea unui autovehicul, în pofida anulării permisului său de conducere, în timp ce a fost deja condamnat pentru aceleași fapte printr-o hotărâre definitivă a Tribunalului de apel din Douai din 4 februarie 1997. 7, al cărui prim alineat este formulat după cum urmează Nimeni nu poate fi judecat sau pedepsit penal de către instanțele din același stat din cauza unei infracțiuni pentru care a fost deja achitat sau condamnat prin hotărâre definitivă în conformitate cu legea și procedurile penale ale statului respectiv Curtea observă în primul rând că permisul de conducere al reclamantului a fost anulat prin decizia Tribunalului de Mare Instanță din Dunkerque din 23 septembrie 1993 și că, la 16 noiembrie 1996, reclamantul a dus de la Bergus la Contraxeville, trecând prin Valfrécourt. El a fost autorizat pentru prima dată la Bergus prin Gendarmeria acestui loc. La Valfroicourt, în timp ce a depășit viteza autorizată, a fost fotografiat de un aparat de la Gendarmeria din Noua Pisică, viteza fiind ridicată prin cinematografie; s-a ridicat un proces verbal cu privire la viteza maximă. La Hotărârea din 4 iulie 1997 îl condamnă pe reclamant în special pentru faptele de conduită, în ciuda anulării permisului de conducere constatat la Bergus. Tribunalul din 18 noiembrie 1999 îl condamnă în special pentru faptele de conduită în pofida anulării permisului său de conducere, constatate mai târziu în aceeași zi, la Valfroiquourt; prin urmare, este vorba despre fapte distincte și constatate separat, care constituie două infracțiuni distincte, deși, în același mod, calificate penal. Curtea deduce că nu există nicio întrebare în speță pe teren la primul alineat al Protocolului nr. 7 (pentru un exemplu de cauză care pune întrebări apropiate, a se vedea Kantner v. Austria (dec.), nr 29990/96, 14 În consecință, Comisia concluzionează că această parte a cererii nu are o bază clară și o respinge, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În plus, recurentul se plânge de o necunoaștere a principiului contradictoriei în fața Camerei Penale a Curții de Casație. În această privință, el explică faptul că: el nu a fost convocat la tribunal și, referindu-se la Hotărârile Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța, din 31 martie 1998 (Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1998-II) și Vecine c. Franța, din 8 februarie 2000 (n. 27362/95), nu a primit nici o comunicare a raportului consilierului raportor, nici a concluziilor avocatului general, și nu a putut răspunde acestora din urmă. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui litigiu și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 24 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Declară cererea inadmisibilă pentru surplus. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier Adjunct Președinte
de la requête n
o
67114/01
présentée par Mahamood COORBANALLY
contre la France
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 7 novembre 2002 en une chambre composée de
M.
C.L.
Rozakis
,
président
,
M
me
F.
Tulkens
,
MM.
J.-P.
Costa
,
G.
Bonello
,
E.
Levits
,
M
mes
S.
Botoucharova
,
E.
Steiner,
juges
,
et
de
Nielsen,
greffier adjoint de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 21 décembre 2000,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant, M. Mahamood Coorbanally, est un ressortissant Mauricien, né en 1954 et résidant à Coudekerque Branche. Il est représenté devant la Cour par M
e
Jean-Pierre Mougel, avocat à Dunkerque.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le permis de conduire du requérant fut annulé par décision du tribunal de grande instance de Dunkerque du 23 septembre 1993. Le requérant prit cependant le volant le 16 novembre 1996, et conduisit de Bergues à Contrexeville, en passant par Valfroicourt. Il fut verbalisé une première fois à Bergues par la Gendarmerie de ce lieu. Il continua sa route. A Valfroicourt, alors qu’il excédait la vitesse autorisée, il fut photographié par un appareil de la Gendarmerie de Neufchateau, la vitesse étant relevée par cinémomètre ; un procès verbal constatant l’excès de vitesse fut dressé.
Par un jugement du 27 novembre 1996, le tribunal correctionnel de Dunkerque condamna le requérant à 6 mois d’emprisonnement et plusieurs amendes. Il fut notamment reconnu coupable d’avoir, à Bergues, le 16
novembre 1996, «
conduit un véhicule alors que son permis de conduire était annulé
» par décision de justice. Par un arrêt du 4 février 1997, la cour d’appel de Douai réduisit la peine d’emprisonnement à trois mois, confirmant le jugement entrepris quant à ses autres dispositions.
Le 22 juin 1998, par jugement contradictoire, le tribunal correctionnel d’Epinal condamna le requérant à 6 mois d’emprisonnement et 1 500 francs d’amende pour avoir, à Valfroicourt, le 16 novembre 1996, «
conduit un véhicule alors que son permis de conduire était annulé
» et dépassé la vitesse maximale autorisée. Le 17 juin 1999, statuant par défaut, la cour d’appel de Nancy porta la peine d’emprisonnement à 8 mois, confirmant le jugement entrepris quant à ses autres dispositions. Le requérant ayant fait opposition, la cour d’appel de Nancy statua une nouvelle fois par un arrêt du 18 novembre 1999, confirmant le jugement déféré sur la culpabilité et portant la peine à 8 mois d’emprisonnement et 1500 francs d’amende.
Estimant notamment avoir été condamné deux fois pour les mêmes faits en méconnaissance de l’article 4 du Protocole n
o
7 à la Convention, le requérant se pourvut en cassation contre ce dernier arrêt. Il assurait lui-même la défense de ses intérêts devant la haute juridiction. Le 20
septembre
2000, la chambre criminelle de la Cour de cassation rejeta le pourvoi par un arrêt ainsi libellé :
«
(...)
Attendu que si la fin de non-recevoir tirée de la règle
non bis in idem
peut être opposée pour la première fois devant la Cour de cassation, c’est à la condition que cette Cour trouve dans les constatations des juges du fonds les éléments nécessaires pour en apprécier la valeur
; qu’à défaut de telles constatations, en l’espèce, le moyen mélangé de fait et de droit est nouveau et, comme tel, irrecevable
;
(...)
».
Invoquant l’article 4 du Protocole n
o
7, le requérant se plaint d’une méconnaissance du principe
non bis in idem
. Il soutient à cet égard que l’arrêt du 18 novembre 1999 de la cour d’appel de Nancy l’a condamné pour avoir, le 16 novembre 1996, conduit un véhicule automobile malgré l’annulation de son permis de conduire, alors qu’il avait déjà été condamné pour ces mêmes faits par un arrêt définitif de la cour d’appel de Douai du 4
février 1997.
Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint en outre d’une méconnaissance du principe du contradictoire devant la chambre criminelle de la Cour de cassation. A cet égard, il expose qu’il ne fut pas convoqué à l’audience et, se référant aux arrêts
Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France
, du 31 mars 1998 (
Recueil des arrêts et décisions
1998-II), et
Voisine c. France
, du 8 février 2000 (n
o
27362/95), ne reçut communication ni du rapport du conseiller rapporteur ni des conclusions de l’avocat général, et ne put répondre à ces dernières.
1.
Le requérant se plaint d’une méconnaissance du principe
non bis in idem
. Il expose à cet égard que l’arrêt du 18 novembre 1999 de la cour d’appel de Nancy l’a condamné pour avoir, le 16 novembre 1996, conduit un véhicule automobile malgré l’annulation de son permis de conduire, alors qu’il avait déjà été condamné pour ces mêmes faits par un arrêt définitif de la cour d’appel de Douai du 4 février 1997. Il invoque l’article 4 du Protocole n
o
7, dont le premier paragraphe est libellé comme il suit
:
«
Nul ne peut être poursuivi ou puni pénalement par les juridictions du même Etat en raison d’une infraction pour laquelle il a déjà été acquitté ou condamné par un jugement définitif conformément à la loi et à la procédure pénale de cet Etat
».
La Cour note en premier lieu que le permis de conduire du requérant a été annulé par décision du tribunal de grande instance de Dunkerque du 23
septembre 1993. Elle relève ensuite que, le 16 novembre 1996, le requérant conduisit de Bergues à Contrexeville, en passant par Valfroicourt. Il fut verbalisé une première fois à Bergues par la Gendarmerie de ce lieu. Il continua sa route. A Valfroicourt, alors qu’il excédait la vitesse autorisée, il fut photographié par un appareil de la Gendarmerie de Neufchateau, la vitesse étant relevée par cinémomètre ; un procès verbal constatant l’excès de vitesse fut dressé.
L’arrêt du 4 juillet 1997 condamne le requérant notamment pour les faits de conduite malgré l’annulation de son permis de conduire constatés à Bergues. L’arrêt du 18 novembre 1999 le condamne notamment pour les faits de conduite malgré l’annulation de son permis de conduire, constatés plus tard dans la même journée, à Valfroicourt. Il s’agit donc de faits distincts et constatés séparément, constitutifs de deux infractions distinctes bien que pareillement qualifiées pénalement. La Cour en déduit qu’aucune question ne se pose en l’espèce sur le terrain du premier paragraphe de l’article 4 du Protocole n
o
7 (pour un exemple d’une affaire posant des questions approchantes, voir
Kantner v. Austria
(déc.), n
o
29990/96, 14
décembre 1999). Elle conclut en conséquence au défaut manifeste de fondement de cette partie de la requête et la rejette, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
2.
Le requérant se plaint en outre d’une méconnaissance du principe du contradictoire devant la chambre criminelle de la Cour de cassation. A cet égard, il expose qu’il ne fut pas convoqué à l’audience et, se référant aux arrêts
Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France
, du 31 mars 1998 (
Recueil des arrêts et décisions
1998-II), et
Voisine c. France
, du 8 février 2000 (n
o
27362/95), ne reçut communication ni du rapport du conseiller rapporteur ni des conclusions de l’avocat général, et ne put répondre à ces dernières. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, aux termes duquel
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle
».
En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 24 § 3 b) de son règlement.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Ajourne
l’examen du grief du requérant tiré de l’article 6 § 1 de la Convention
;
Déclare
la requête irrecevable pour le surplus.
Søren
Nielsen
Christos
Rozakis
Greffier adjoint
Président