AFFAIRE RICHEN ET GAUCHER c. FRANCE

La originea cauzei se află două plângeri (nr. 31520/96 și 34359/97) direcționate împotriva Republicii Franceze și ale căror doi cetățeni ai acestui Stat, Dnn. François Richen și Christian Gaucher ("reclamanții"), au sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului ("Comisia") pe 1 aprilie 1996 și 12 noiembrie 1996 în virtutea vechi articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Reclamanții sunt reprezentați în fața Curții de Dnna Y. Rio, avocat la barourile din Paris. Guvernul francez ("Guvernul") este reprezentat de agentul său, Dn. R. Abraham, Director al Afacerilor Juridice la ministerul Afacerilor Externe.

Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanții susțineau în particular o încălcare a dreptului la proces contradictoric în respectul drepturilor apărării în fața camerei penale a Curții de Casație.

Plângerile au fost transmise Curții pe 1 noiembrie 1998, dată de intrare în vigoare a Protocolului nr. 11 la Convenție (art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11).

Plângerile au fost atribuite celei de-a treia secțiuni a Curții (art. 52 § 1 din regulament). În cadrul acesteia, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din Convenție) a fost constituită în conformitate cu art. 26 § 1 din regulament.

Printr-o decizie din 6 aprilie 2000, Curtea a declarat plângerile parțial admisibile. Ea a decis de asemenea să unească plângerile (art. 43 § 1 din regulament).

Atât reclamanții, cât și Guvernul au depus observații scrise privind fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament). Curtea având a decis după consultarea părților că nu exista motiv de a ține o ședință consacrată fondului cauzei (art. 59 § 2 in fine din regulament), părțile au prezentat fiecare comentarii scrise asupra observațiilor celeilalte.

Pe 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat compoziția secțiunilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta plângere a fost atribuită primei secțiuni astfel remaniate (art. 52 § 1).

Pe 13 decembrie 2001, Curtea a decis amurzirea cauzei din cauza sesizării Marii Camere în cazurile Meftah și Adoud și Bosoni. ÎN FAPT I.

Pe 20 august 1993, Dn. Richen a fost amendat pentru nerespectarea unui semnal roșu în aglomerație. A fost citat să se prezinte în fața tribunalului de poliție.

Prin sentință din 1 februarie 1994, tribunalul de poliție din Poitiers declara Dn. Richen vinovat de infracțiunea vorbitoare și-l condamna la o amendă de opt sute franci, precum și la suspendarea permisului de conducere pentru paisprezece zile. Tribunalul a respins excepțiile reclamantului plânse pe baza contradicției sistemului permiselor cu puncte cu articolele 6 și 7 din Convenție.

Prin hotărâre din 23 iunie 1994, curtea de apel din Poitiers confirma sentința asupra vinovăției. Ea a majorat suma amendei la două mii franci și pedeapsa suspendării permisului de conducere la doi luni.

Pe 23 iunie 1994, Dn. Richen a formulat un recurs în casație.

Pe 21 iulie 1994, a depus un memoriu personal, prin intermediul avocatului la curte care fusese sfetnicul lui în fața judecătorilor fondului.

După ce a cerut informații de la dosar al curții, reclamantul a aflat că recursul lui fusese examinat la ședința din 7 iunie 1995 și amânat pentru o ședință ulterioară fără fixarea unei noi date de ședință.

Pe 18 septembrie 1995, Dn. Richen a stabilit o plenipotență în favoarea avocatului lui la curte, autorizând acesta să ia cunoaștere a dosarului lui și să urmărească examinarea în fața Curții de Casație. În aceeași zi, avocatul reclamantului a cerut în scris președintelui camerei penale a Curții de Casație accesul la dosar și în special comunicarea concluziilor scrise ale avocatului general pentru a putea răspunde.

În contextul altor recursuri în casație introduse de alți demandanți pe care îi mai reprezenta, avocatul reclamantului a formulat solicitări similare lângă președintele camerei penale pentru a accesa dosarele clienților săi. Președintele camerei penale a adus un răspuns de principiu la asemenea solicitări, într-o scrisoare datată 20 iulie 1995, unde indica: "Răspunsul pe care l-am dat pe 12 iulie 1995 scrisorii dvs. din 9 iunie anterior, privind recursul formulat de Dn. [J. T.] împotriva unei hotărâri din 28 aprilie 1995, are neapărat o valoare generală și se aplică de asemenea scrisorii dvs. din 13 iunie, relativă la recursul Dn. [R. M.] împotriva unei hotărâri ale aceleiași curți de apel din 22 mai 1995 (...) Pe de altă parte, nu-mi revine să dau curs scrisorii dvs. din 6 iulie care însoția acest memoriu, din dublu motiv că, pe de o parte, doar avocații la Consiliul de Stat și la Curtea de Casație, aleși sau numiți din oficiu, sunt autorizați să intervină în fața camerei penale și că, pe de altă parte, au întotdeauna posibilitatea să replice la concluziile parchetului general (...)"

Prin hotărâre din 20 decembrie 1995, camera penală a Curții de Casație a respins recursul. B. Procedura relativă la al doilea reclamant

Pe 30 septembrie 1994, Dn. Gaucher, în timp ce circula la Paris la volanul vehiculului lui automat, a fost supus unui proces-verbal de poliție constatând nerespectarea semnalizării rutiere.

Prin sentință din 8 februarie 1995, tribunalul de poliție din Paris condamna Dn. Gaucher la o amendă de două mii două sute franci, precum și la suspendarea permisului de conducere pentru o durată de cincisprezece zile asortită execuției provizorii. Dn. Gaucher a format apel.

Prin hotărâre din 22 iunie 1995, curtea de apel din Paris confirma sentința.

Pe 23 iunie 1995, Dn. Gaucher a formulat un recurs în casație și a depus memoriul lui în iulie 1995, prin intermediul avocatului care fusese sfetnicul lui în fața judecătorilor fondului. A stabilit o plenipotență în favoarea acestuia din urmă, autorizând-o să regularizeze recursul lui și să urmărească examinarea în fața curții. Avocatul a cerut în scris președintelui camerei penale autorizația de a accesa dosarul reclamantului, în special concluziile avocatului general pentru a putea răspunde.

Prin hotărâre din 14 mai 1996, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului. Privitor la cererea avocatului în vederea comunicării concluziilor avocatului general, curtea a estimat că: "(...) cererea prezentată de un avocat din Rouen, în vederea obținerii comunicării concluziilor ministerului public, este (...) inadmisibilă, deoarece interesatul nu are calitate pentru a reprezenta inculpatul în fața Curții de Casație; că, într-adevăr, rezultă din art. 4 din legea din 31 decembrie 1971, care poartă reforma anumitor profesii judiciare și juridice, că doar avocații la Consiliul de Stat și la Curtea de Casație pot exercita ministerul lor, în materie de reprezentare și asistenție a părților, în fața Curții de Casație." II.

Avocații la Consiliul de Stat și la Curtea de Casație ("avocații la Consilii") beneficiază de monopol în reprezentarea părților în fața Curții de Casație.

Inculpatul condamnat penal este admisibil să prezinte în susținerea recursului lui în casație, fără ministerul unui avocat la Consilii, un memoriu personal semnat de el, în condițiile prevăzute de articolele 584 și următoarele din codul de procedură penală. Cu excepția derogării acordate de președintele camerei penale, memoriul trebuie să ajungă la dosar al Curții de Casație cel mai târziu o lună după data recursului. Atunci când demandantul nu a putut obține în scris decizia care face obiectul recursului, președintele camerei penale a Curții de Casație acordă în mod cvasi-sistematic o asemenea prelungire în materie de infracțiuni la codul rutier.

Poate formula o cerere în vederea comparuției sale personale în fața camerei penale a Curții de Casație. Revine curții ca să facă drept sau nu, după circumstanțe (Cass. crim. 3 mai 1990, Bull. 166). Această facultate este acordată rar, principiul fiind cel al monopolului vorbirii avocaților la Consilii.

În zilele noastre, avocatul general informează înainte de ziua ședinței consilii părților despre sensul concluziilor sale și, atunci când, la cererea acestora, cauza este plaidată, aceștia din urmă au posibilitatea să replice oral sau printr-o notă în deliberare (a se vedea Slimane-Kaïd și Reinhardt, hotărâre din 31 martie 1998, Recueil 1998-II, nr. 68, p. 666, § 106).

Potrivit dreptului aplicabil în materie de asistenție juridică (legea din 10 iulie 1991 relativă la asistență juridică și decretul acesteia de aplicare din 19 decembrie 1991), "persoanele fizice ale căror resurse sunt insuficiente pentru a-și valora drepturile în justiție pot beneficia de asistență juridică. Această asistenție este totală sau parțială." (art. 2 din lege). În cazuri de urgență, sau atunci când procedura pune în pericol condițiile esențiale de viață ale reclamantului, admiterea provizorie la asistenție juridică poate fi pronunțată de președintele biroului de asistenție juridică sau de jurisdicția competentă (art. 20 din lege și 62 și următoarele din decret). Guvernul face vorbire de o practică specifică instituită de biroul de asistenție juridică lângă Curtea de Casație potrivit căreia admiterea provizorie este sistematic acordată în materie penală inculpaților care formează un recurs, pentru a le permite să beneficieze efectiv de asistenție juridică ținând seama de gradul înalt de tehnicitate pe care-l necesită acest tip de recurs și de scurtimea procedurilor. B. Cod de procedură penală

Dispozițiile pertinente sunt următoarele: art. 584 "Demandantul în casație, fie declarând, fie în decurs de zece zile după aceea, poate depune, la dosar jurisdicției care a pronunțat decizia atacată, un memoriu, semnat de el, conținând mijloacele sale de casație. Grefierul îi dă recepis." art. 585 "După expirarea acestui termen, inculpatul condamnat penal poate transmite memoriul direct la dosar Curții de Casație; ceilalte părți nu pot folosi beneficiul prezentei dispoziții fără ministerul unui avocat la Curtea de Casație. În orice caz, memoriul trebuie să fie însoțit de atâtea copii câte părți sunt în cauză." art. 585-1 "Cu excepția derogării acordate de președintele camerei penale, memoriul inculpatului condamnat penal trebuie să ajungă la dosar Curții de Casație cel mai târziu o lună după data recursului. La fel și pentru declarația avocatului care se constituie în numele unui demandant în recurs." art. 588 "Dacă uno sau mai mulți avocați s-au constituit, consilierul raportor fixează un termen pentru depunerea memoriilor la dosar camerei penale." ÎN DREPT I.

Reclamanții fac valer în special că dreptul francez și Convenția permit unui inculpat să se apere singur, fără a recurge la un avocat la Consilii. Cu toate acestea, inculpatul face obiectul unor diferențe de tratament comparativ cu un demandant reprezentat de un avocat la Consilii: la stadiul introducerii memoriului, persoana reprezentată de un asemenea avocat dispune de un termen de patru luni de la data recursului (termen care poate fi prelungit de consilierul raportor) pentru a depune memoriul, în timp ce cea care se apără singură dispune doar de o lună, cu excepția derogării acordate în mod discreționar de președintele camerei penale. Reclamanții observă că au fost de asemenea penalizați din cauza timpului necesar pentru obținerea textului scris al hotărârii pronunțate de curtea de apel, nici o dispoziție legală neimpunând judecătorilor fondului redactarea deciziei pentru ziua pronunțării publice. Or, nerespectarea termenului de o lună prevăzut de art. 585-1 din codul de procedură penală duce la inadmisibilitatea memoriului și, prin urmare, a recursului. Pe de altă parte, în faza de pregătire, demandantul nereprezentant de un avocat la Consilii nu are cunoaștere nici a datei ședinței, nici a conținutului argumentării avocatului general. În sfârșit, la stadiul ședinței publice, inculpatul nu are posibilitatea de a lua cuvântul sau de a prezenta o notă în deliberare pentru a răspunde concluziilor avocatului general, din lipsă a fi convocat. În plus, cererile de comparație personală sunt sistematic refuzate. Privitor la concluziile trase de Guvern din hotărârea K.D.B. împotriva Olandei, hotărâre din 27 martie 1998, Recueil al pronunțărilor și deciziilor 1998-II, reclamanții contestă binefondul, părților care formează o cerere de comparație trebuind să obțină permisiunea Curții de Casație franceze. Reclamanții estimează în sfârșit că dreptul eventual la o asistenție judiciară provizorie pentru a compensa acest dezechilibru este hors de dezbatere dacă inculpatul folosește dreptul lui de a se apera singur. 2. Guvernul

Guvernul subliniază mai întâi rolul specific al parchetului general lângă Curtea de Casație. Privitor la concluziile avocatului general, reamintește că avocații la Consilii ai părților pot replica, fie la ședință, fie printr-o notă în deliberare. Pe de altă parte, se obișnuiește ca, în ședința de pregătire ținută înainte de ședință, avocatul general să-i informeze în mod neoficial pe acestea despre sensul concluziilor sale. Curtea a concluzionat, în hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaïd c. Franța, că această practică era în conformitate cu cerințele articolului 6 § 1 din Convenție (hotărâre din 31 martie 1998, Recueil 1998-II, p. 666, § 106). Guvernul consideră apoi că dreptul de acces la un tribunal, garantat de art. 6, nu are un caracter absolut și că restricții pot exista, în special în fața Curții de Casație (Levages Prestations Services c. Franța, hotărâre din 23 octombrie 1996, Recueil 1996-V). El subliniază că codul de procedură penală instituie două regimuri distincte, după cum demandantul este sau nu asistat de un avocat la Consilii. Una din diferențele esențiale ține de termenul acordat demandantului care se apără singur sau cu concursul unui avocat nespecializat în fața jurisdicției supreme: acesta din urmă având de obicei asigurat apărarea în fața jurisdicțiilor fondului, nu poate pretinde un termen deosebit pentru un dosar pe care îl cunoaște deja în detaliu. Dispune în orice caz de o lună pentru a depune memoriul și, în caz de necesitate, poate solicita un termen suplimentar. Or, reclamanții au depus memoriul personal în termenul legal fără a solicita prelungire. În plus, orice demandant poate beneficia de admitere provizorie la asistenție juridică, care este sistematic acordată în materie penală inculpaților, și beneficia de serviciile unui avocat la Consilii. Privitor la absența convocării și participării reclamanților la ședință, Guvernul observă în special că Curtea recent a confirmat particularitatea unei proceduri în fața unei curți supreme care se pronunță doar pe chestiuni de drept, ceea ce nu implică deloc comparuția inculpatului (a se vedea hotărârea K.D.B. precitată). El consideră că avocatul ales de reclamanți ar fi trebuit să-i informeze despre consecințele alegerii lor. Aceasta fiind spusă, în fața Curții de Casație franceze, ședințele contradictorii sunt excepționale, procedura fiind în esență scrisă, și intervenția orală a unui simplu particular nu ar prezenta mult interes. Specificitatea procedurii poate deci justifica că monopolul vorbirii să fie rezervat doar avocaților la Consilii (Voisine c. Franța, hotărâre din 8 februarie 2000, nr. 27362/95). În orice caz, reclamanții au putut lua cuvântul în fața judecătorilor fondului și Curtea de Casație a ținut seama de memoriile amplificatorii ale acestora (hotărârea K.D.B. precitată). B. Aprecierea Curții 1. Privind termenul pentru depunerea memoriilor amplificatorii

Curtea constată că avocatul încărcat cu apărarea intereselor reclamanților a depus memoriile amplificatorii în termenul legal de o lună, fără a formula nici o cerere de prelungire de termen. Se constată cu forță că nu se dovedește că termenul din care dispuneau reclamanții a fost insuficient pentru a le permite să-și prezinte eficient mijloacele de casație. În plus, Curtea observă că președintele camerei penale a Curții de Casație face drept în mod cvasi-sistematic cererilor de prelungire de termen, în materie de infracțiuni la codul rutier, atunci când demandantul nu a putut obține în scris decizia care face obiectul recursului. În concluzie, Curtea estimează că termenul din care dispuneau reclamanții pentru a depune memoriul amplificator, deși diferit de cel acordat demandanților reprezentați de un avocat la Consilii, nu a lezat dispozițiile articolului 6 § 1 din Convenție.

Prin urmare, nu a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în acest sens. 2. Privind imposibilitatea pentru reclamanți de a lua cuvântul la ședința Curții de Casație

Privitor la chestiunea dacă reclamanții ar fi trebuit să fie convocați pentru a li se oferi o ocazie de a-și pleda cauza oral în fața Curții de Casație, Curtea reamintește că absența dezbaterilor publice în a doua sau a treia instanță poate fi justificată de caracteristicile procedurii în cauză, cu condiția ca să existe o ședință publică în prima instanță. Pentru a determina dacă reclamanții au suferit o leziune dreptului lor la proces echitabil, trebuie ținute în vedere particularitățile procedurii în fața camerei penale a Curții de Casație (a se vedea, în special, Meftah și alții c. Franța, hotărâre din 26 iulie 2002, nr. 32911/96, 35237/97 și 34595/97, §§ 41-42, CEDO 2002-...). În speța de față, Curtea observă că recursurile în casație au fost formulate după ce argumentele reclamanților au fost examinate atât de jurisdicțiile de prima instanță, cât și de curtele de apel, tribunale care aveau plenitudine de jurisdicție și care au ținut ședințe la care reclamanții sau avocatul lor comparuseră și participaseră la dezbateri în respectul regulilor prevăzute de art. 6. Privind dreptul pentru demandantul în casație de a lua cuvântul la ședință, trebuie notat că dezbaterea care poate interveni în cursul unei ședințe în fața camerei penale a Curții de Casație este deosebit de tehnică și privește doar mijloace de drept, dezbaterea de fond fiind definitiv închisă la nivel de apel, cu excepția unui trimis după casație. De aceea, Curtea deja judecaseă că participarea orală a reclamanților la ședința Curții de Casație s-ar încadra într-o abordare prea formalistă a procedurii (aceeași hotărâre, § 44). Desigur, reclamanții doresc mai ales să conteste monopolul de care beneficiază avocații la Consilii. Curtea cu toate acestea judecaseă că specificitatea procedurii în fața Curții de Casație, considerată în ansamblu, poate justifica a rezerva doar avocaților specializați monopolul exprimării și că o asemenea rezervare nu este de natură a pune sub semnul întrebării posibilitatea rezonabilă pe care o au reclamanții de a-și prezenta cauza în condiții care nu-i pun într-o situație dezavantajoasă (aceeași hotărâre, § 47). În concluzie, ținând seama de rolul care este al Curții de Casație și având privire la procedurile considerate în ansamblu, Curtea estimează că faptul de a nu fi oferit reclamanților ocazia de a-și pleda cauza oral, personal sau prin intermediul unui avocat înscris la un barou, nu a lezat dreptul lor la proces echitabil în sensul dispozițiilor articolului 6.

Prin urmare, nu a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în acest sens. 3. Privind absența comunicării reclamanților asupra sensului concluziilor avocatului general și imposibilitatea de a replica în scris

Deoarece procedura în fața Curții de Casație este în esență scrisă, Curtea reamintește că respectul pentru contradictorietate este asigurat de principiile enunțate în hotărârea sa Reinhardt și Slimane-Kaïd precitată (hotărârea Meftah și alții precitată, § 49). Într-adevăr, plângerea plânge a absenței comunicării concluziilor avocatului general demandantului în casație în fața camerei penale a Curții de Casație a deja fost examinată de ea în această hotărâre. Curtea a indicat următoarele (p. 666, §§ 106-107): "Absența comunicării concluziilor avocatului general reclamanților este la fel supusă suspiciunilor. În zilele noastre, desigur, avocatul general informează înainte de ziua ședinții consilii părților despre sensul concluziilor sale și, atunci când, la cererea acestora, cauza este plaidată, aceștia din urmă au posibilitatea de a replica la concluziile în cauză oral sau printr-o notă în deliberare (§79 de mai sus). Având în vedere faptul că doar chestiuni de pur drept sunt discutate în fața Curții de Casație și că părțile sunt reprezentate de avocați foarte specializați, o asemenea practică este de natură să ofere acestora posibilitatea de a lua cunoaștere a concluziilor litigioase și de a le comenta în condiții satisfăcătoare. Nu este cu toate acestea dovedit că aceasta exista la epoca faptelor cauzei. Prin urmare, având în vedere circumstanțele sus-descrise, a existat încălcare a articolului 6 § 1."

Curtea a fost de asemenea chemată să se pronunțe pe cazul reclamanților care au ales să se apere fără reprezentarea unui avocat la Consilii (hotărârile Voisine și Meftah și alții precitate). Într-o asemenea situație, reclamanții nu beneficiază de practica – rezervată doar avocaților la Curtea de Casație – pe care Curtea a judecato "de natură să ofere [părților] posibilitatea de a lua cunoaștere a concluziilor litigioase și de a le comenta în condiții satisfăcătoare" (hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaïd precitată, ibidem).

Curtea reamintește că dreptul la o procedură contradictorie în sensul articolului 6 § 1, după cum a fost interpretat de jurisprudența, "implică în principiu dreptul pentru părțile într-un proces de a se vedea comunicate și de a discuta orice înscris sau observație prezentate judecătorului, chiar și de către un magistrat independent, în vederea influențării deciziei sale" (a se vedea, în materie penală, J. J. c. Olanda, hotărâre din 27 martie 1998, Recueil 1998-II, p. 613, § 43 in fine). Or, în speța de față, Curtea observă că reclamanții nu au putut cunoaște sensul concluziilor avocatului general înainte de ședința Curții de Casație și, prin urmare, nu au putut răspunde printr-o notă în deliberare, deși au dreptul de a depune înainte de ședință un memoriu semnat de ei (hotărârea Meftah și alții precitată, § 51). Dacă este adevărat că reclamanții nu au solicitat asistenție juridică pentru a dispune de reprezentare de un avocat specializat, nu au renunțat cu toate acestea la beneficiul garantiilor unei proceduri contradictorii (ibidem).

Din aceasta rezultă că, din lipsă de a fi oferit reclamanților un examen echitabil al cauzei în fața Curții de Casație în cadrul unui proces contradictor, asigurând comunicarea sensului concluziilor avocatului general și permițând răspunsul în scris, a existat, în speța de față, încălcare a articolului 6 § 1. II.

Dnn. Richen și Gaucher reclamă versarea sumei de 22.037,60 franci francezi (FRF), respectiv 3.359,61 euro (EUR), cu toaate taxele (TTC), pentru procedura internă în fața celor trei trepte de jurisdicție. La aceasta se adaugă suma de 23.920 FRF TTC, respectiv 3.646,58 EUR, la titlu de onorariu pentru reprezentarea lor în fața Comisiei și Curții.

Guvernul nu se pronunță.

Privitor la procedura internă, Curtea observă că plângerea care a condus la constatarea încălcării privește un punct specific al doar fazei procedurii în fața Curții de Casație. Nici o sumă nu trebuie deci să-i fie alocată din acest motiv. Privitor la frais și dépens în fața Comisiei și apoi Curții, reclamanții desigur nu au furnizat înscrisuri justificative, dar Curtea estimează, ținând seama de diligențele scrise și orale evident îndeplinite de avocatul lor, că se cuvine să-i aloce în echitate, fiecăruia din ei, suma de 1.200 EUR. B. Dobânzi moratoare

Curtea judecă corespunzător bazarea ratei dobânzilor moratoare pe rata dobânzii din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Declară că a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție privind absența comunicării reclamanților asupra sensului concluziilor avocatului general și imposibilitatea de a replica în scris; 2. Declară că nu a existat încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție privind celelalte plângeri ale reclamanților; 3. Declară a) că Statul pârât trebuie să verse fiecăruia din reclamanți, în termen de trei luni de la ziua când hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 1.200 EUR (o mie două sute) euro pentru frais și dépens; b) că de la expirarea termenului sus-menționat și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata din facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 4. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 23 ianuarie 2003 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Søren Nielsen Christos Rozakis Grefier adjoint Președintele

A l'origine de l'affaire se trouvent deux requêtes (n os 31520/96 et 34359/97) dirigées contre la République française et dont deux ressortissants de cet Etat, MM. François Richen et Christian Gaucher (« les requérants »), avaient saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme (« la Commission ») les 1 er avril 1996 et 12 novembre 1996 en vertu de l'ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants sont représentés devant la Cour par M e Y. Rio, avocat au barreau de Paris. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. R. Abraham, Directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, les requérants alléguaient en particulier une violation du droit à un procès contradictoire dans le respect des droits de la défense devant la chambre criminelle de la Cour de cassation.

Les requêtes ont été transmises à la Cour le 1 er novembre 1998, date d'entrée en vigueur du Protocole n o 11 à la Convention (article 5 § 2 du Protocole n o 11).

Les requêtes ont été attribuées à la troisième section de la Cour (article 52 § 1 du règlement). Au sein de celle-ci, la chambre chargée d'examiner l'affaire (article 27 § 1 de la Convention) a été constituée conformément à l'article 26 § 1 du règlement.

Par une décision du 6 avril 2000, la Cour a déclaré les requêtes partiellement recevables. Elle a également décidé de joindre les requêtes (article 43 § 1 du règlement).

Tant les requérants que le Gouvernement ont déposé des observations écrites sur le fond de l'affaire (article 59 § 1 du règlement). La Cour ayant décidé après consultation des parties qu'il n'y avait pas lieu de tenir une audience consacrée au fond de l'affaire (article 59 § 2 in fine du règlement), les parties ont chacune soumis des commentaires écrits sur les observations de l'autre.

Le 1 er novembre 2001, la Cour a modifié la composition de ses sections (article 25 § 1 du règlement). La présente requête a été attribuée à la première section ainsi remaniée (article 52 § 1).

Le 13 décembre 2001, la Cour a décidé d'ajourner l'affaire en raison de la saisine de la Grande Chambre dans les affaires Meftah et Adoud et Bosoni. EN FAIT I.

Le 20 août 1993, M. Richen fut verbalisé pour n'avoir pas respecté un feu rouge en agglomération. Il fut cité à comparaître devant le tribunal de police.

Par jugement du 1 er février 1994, le tribunal de police de Poitiers déclara M. Richen coupable de l'infraction reprochée et le condamna à une amende de huit cents francs, ainsi qu'à une suspension du permis de conduire de quatorze jours. Le tribunal rejeta les exceptions du requérant tirées de la contrariété du système de permis à points avec les articles 6 et 7 de la Convention.

Par arrêt du 23 juin 1994, la cour d'appel de Poitiers confirma le jugement sur la culpabilité. Elle porta le montant de l'amende à deux mille francs et la peine de suspension du permis de conduire à deux mois.

Le 23 juin 1994, M. Richen forma un pourvoi en cassation.

Le 21 juillet 1994, il déposa un mémoire personnel, par l'intermédiaire de l'avocat à la cour qui avait été son conseil devant les juges du fond.

Après avoir interrogé le greffe de la cour, le requérant apprit que son pourvoi avait été examiné à l'audience du 7 juin 1995 et renvoyé à une audience ultérieure sans fixation d'une nouvelle date d'audience.

Le 18 septembre 1995, M. Richen établit un pouvoir spécial en faveur de son avocat à la cour, autorisant celui-ci à prendre connaissance de son dossier et à en suivre l'examen devant la Cour de cassation. Le même jour, l'avocat du requérant demanda par écrit au président de la chambre criminelle de la Cour de cassation d'avoir accès au dossier et notamment d'avoir communication des réquisitions écrites de l'avocat général afin de pouvoir y répondre.

Dans le cadre d'autres pourvois en cassation introduits par des demandeurs dont il était aussi le conseil, l'avocat du requérant formula auprès du président de la chambre criminelle des demandes similaires tendant à accéder aux dossiers de ses clients. Le président de la chambre criminelle apporta une réponse de principe à de telles demandes, dans un courrier daté du 20 juillet 1995, où il indiquait : « La réponse que j'ai faite le 12 juillet 1995 à votre lettre du 9 juin précédent, concernant le pourvoi formé par M. [J. T.] contre un arrêt du 28 avril 1995, a nécessairement une portée générale et s'applique également à votre lettre du 13 juin, relative au pourvoi de M. [R. M.] contre un arrêt de la même cour d'appel du 22 mai 1995 (...) En revanche, il ne m'appartient pas de donner suite à votre lettre du 6 juillet qui accompagnait ce mémoire, pour la double raison que, d'une part, seuls les avocats au Conseil d'Etat et à la Cour de cassation, choisis ou commis d'office, sont habilités à intervenir devant la chambre criminelle et que, d'autre part, ils y ont toujours la possibilité de répliquer aux conclusions du parquet général (...) »

Par arrêt du 20 décembre 1995, la chambre criminelle de la Cour de cassation rejeta le pourvoi. B. Procédure relative au second requérant

Le 30 septembre 1994, M. Gaucher, alors qu'il circulait à Paris au volant de son véhicule automobile, fit l'objet d'un procès-verbal de police constatant le non-respect de la signalisation routière.

Par jugement en date du 8 février 1995, le tribunal de police de Paris condamna M. Gaucher à une amende de deux mille deux cents francs, ainsi qu'à une suspension de permis de conduire d'une durée de quinze jours assortie de l'exécution provisoire. M. Gaucher en interjeta appel.

Par arrêt du 22 juin 1995, la cour d'appel de Paris confirma le jugement.

Le 23 juin 1995, M. Gaucher forma un pourvoi en cassation et déposa son mémoire en juillet 1995, par l'intermédiaire de l'avocat qui avait été son conseil devant les juges du fond. Il établit un pouvoir spécial en faveur de ce dernier, l'autorisant à régulariser son pourvoi et à en suivre l'examen devant la cour. L'avocat demanda par écrit au président de la chambre criminelle l'autorisation d'accéder au dossier du requérant, notamment aux conclusions de l'avocat général afin d'y répondre.

Par arrêt du 14 mai 1996, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant. Sur la demande de l'avocat en vue de la communication des réquisitions de l'avocat général, la cour estima que : « (...) la demande présentée par un avocat de Rouen, en vue d'obtenir communication des réquisitions du ministère public, est (...) irrecevable, dès lors que l'intéressé n'a pas qualité pour représenter le prévenu devant la Cour de cassation ; qu'en effet, il résulte de l'article 4 de la loi du 31 décembre 1971, portant réforme de certaines professions judiciaires et juridiques, que seuls les avocats au Conseil d'Etat et à la Cour de cassation peuvent exercer leur ministère, en matière de représentation et assistance des parties, devant la Cour de cassation. » II.

Les avocats au Conseil d'Etat et à la Cour de cassation (« avocats aux Conseils ») bénéficient d'un monopole de représentation des parties devant la Cour de cassation.

Le demandeur condamné pénalement est recevable à présenter au soutien de son pourvoi en cassation, sans le ministère d'un avocat aux Conseils, un mémoire personnel signé par lui, dans les conditions prévues par les articles 584 et suivants du code de procédure pénale. Sauf dérogation accordée par le président de la chambre criminelle, ce mémoire doit parvenir au greffe de la Cour de cassation un mois au plus tard après la date du pourvoi. Lorsque le demandeur n'a pu obtenir la délivrance de la décision faisant l'objet du pourvoi, le président de la chambre criminelle de la Cour de cassation accorde de façon quasi systématique une telle prorogation en matière d'infractions au code de la route.

Il peut formuler une requête en vue de sa comparution personnelle devant la chambre criminelle de la Cour de cassation. Il appartient à la cour d'y faire droit ou non, suivant les circonstances (Cass. crim. 3 mai 1990, Bull. 166). Cette faculté n'est que rarement consentie, le principe étant celui du monopole de parole des avocats aux Conseils.

De nos jours, l'avocat général informe avant le jour de l'audience les conseils des parties du sens de ses propres conclusions et, lorsque, à la demande desdits conseils, l'affaire est plaidée, ces derniers ont la possibilité d'y répliquer oralement ou par une note en délibéré (voir Slimane-Kaïd et Reinhardt arrêt du 31 mars 1998, Recueil 1998-II, n o 68, p. 666, § 106).

Selon le droit applicable en matière d'aide juridictionnelle (loi du 10 juillet 1991 relative à l'aide juridique et son décret d'application du 19 décembre 1991), « les personnes physiques dont les ressources sont insuffisantes pour faire valoir leurs droits en justice peuvent bénéficier d'une aide juridictionnelle. Cette aide est totale ou partielle. » (article 2 de la loi). Dans les cas d'urgence, ou lorsque la procédure met en péril les conditions essentielles de vie du requérant, l'admission provisoire à l'aide juridictionnelle peut être prononcée par le président du bureau d'aide juridictionnelle ou par la juridiction compétente (article 20 de la loi et 62 et suivants du décret). Le Gouvernement fait état d'une pratique spécifique instaurée par le bureau d'aide juridictionnelle près la Cour de cassation selon laquelle l'admission provisoire est systématiquement accordée en matière pénale aux condamnés qui forment un pourvoi, afin de leur permettre de bénéficier effectivement d'une assistance juridique compte tenu du haut degré de technicité qu'exige ce type de recours et de la brièveté des délais de procédure. B. Code de procédure pénale

Les dispositions pertinentes se lisent comme suit : Article 584 « Le demandeur en cassation, soit en faisant sa déclaration, soit dans les dix jours suivants, peut déposer, au greffe de la juridiction qui a rendu la décision attaquée, un mémoire, signé par lui, contenant ses moyens de cassation. Le greffier lui en délivre reçu. » Article 585 « Après l'expiration de ce délai, le demandeur condamné pénalement peut transmettre son mémoire directement au greffe de la Cour de cassation ; les autres parties ne peuvent user du bénéfice de la présente disposition sans le ministère d'un avocat à la Cour de cassation. Dans tous les cas, le mémoire doit être accompagné d'autant de copies qu'il y a de parties en cause. » Article 585-1 « Sauf dérogation accordée par le président de la chambre criminelle, le mémoire du demandeur condamné pénalement doit parvenir au greffe de la Cour de cassation un mois au plus tard après la date du pourvoi. Il en est de même pour la déclaration de l'avocat qui se constitue au nom d'un demandeur au pourvoi. » Article 588 « Si un ou plusieurs avocats se sont constitués, le conseiller rapporteur fixe un délai pour le dépôt des mémoires entre les mains du greffier de la chambre criminelle. » EN DROIT I.

Les requérants font notamment valoir que le droit français et la Convention permettent à un accusé de se défendre lui-même, sans avoir recours à un avocat aux Conseils. Pourtant, l'accusé fait l'objet d'une différence de traitement par rapport à un demandeur représenté par un avocat aux Conseils : au stade de l'introduction du mémoire, la personne représentée par un tel avocat dispose d'un délai de quatre mois à la date du pourvoi (délai qui peut être prorogé par le conseiller rapporteur) pour déposer son mémoire, tandis que celle qui se défend seule ne dispose que d'un mois, sauf prorogation accordée de manière discrétionnaire par le président de la chambre criminelle. Les requérants notent qu'ils ont également été pénalisés en raison du délai nécessaire pour obtenir le texte écrit de l'arrêt rendu par la cour d'appel, aucune disposition légale n'imposant aux juges du fond de rédiger leur décision pour le jour du prononcé public. Or le non-respect du délai d'un mois prévu à l'article 585 ‑ 1 du code de procédure pénale emporte l'irrecevabilité du mémoire et, partant, du pourvoi. Par ailleurs, lors de la phase préparatoire, le demandeur non représenté par un avocat aux Conseils n'a connaissance ni de la date d'audience, ni de la teneur de l'argumentation de l'avocat général. Enfin, au stade de l'audience publique, l'accusé n'a pas la possibilité de prendre la parole ou de présenter une note en délibéré pour répondre aux réquisitions de l'avocat général, faute d'être convoqué. Au surplus, les demandes de comparution personnelle sont systématiquement refusées. Quant aux conclusions tirées par le Gouvernement de l'arrêt K.D.B. contre les Pays-Bas , arrêt du 27 mars 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-II, les requérants en contestent le bien-fondé, les parties qui formulent une demande de comparution devant obtenir une permission de la Cour de cassation française. Les requérants estiment enfin que le droit éventuel à une assistance judiciaire provisoire pour suppléer à ce déséquilibre est hors débat si l'accusé use de son droit de se défendre lui ‑ même. 2. Le Gouvernement

Le Gouvernement souligne tout d'abord le rôle spécifique du parquet général près la Cour de cassation. En ce qui concerne les réquisitions de l'avocat général, il rappelle que les avocats aux Conseils des parties peuvent y répliquer, soit à l'audience, soit par une note en délibéré. Par ailleurs, l'usage veut que, lors de la réunion préparatoire tenue avant l'audience, l'avocat général les informe de manière informelle du sens de ses conclusions. La Cour a conclu, dans l'arrêt Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France , que cette pratique était conforme aux exigences de l'article 6 § 1 de la Convention (arrêt du 31 mars 1998, Recueil 1998-II, p. 666, § 106). Le Gouvernement considère ensuite que le droit d'accès à un tribunal, garanti par l'article 6, n'a pas un caractère absolu et que des restrictions peuvent exister, en particulier devant la Cour de cassation ( Levages Prestations Services c. France arrêt du 23 octobre 1996, Recueil 1996-V). Il souligne que le code de procédure pénale institue deux régimes distincts, selon que le demandeur est ou non assisté d'un avocat aux Conseils. L'une des différences essentielles tient au délai accordé au demandeur qui se défend seul ou avec le concours d'un avocat non spécialisé devant la juridiction suprême : ce dernier ayant généralement assuré la défense devant les juridictions du fond, il ne saurait prétendre à un délai particulier pour un dossier dont il possède déjà une connaissance approfondie. Il dispose de toute façon d'un mois pour déposer son mémoire et, le cas échéant, peut solliciter un délai supplémentaire. Or les requérants ont déposé leur mémoire personnel dans le délai légal sans solliciter de prorogation. En outre, tout demandeur peut bénéficier d'une admission provisoire à l'aide juridictionnelle, laquelle est systématiquement accordée en matière pénale aux condamnés, et bénéficier des services d'un avocat aux Conseils. En ce qui concerne l'absence de convocation et de participation des requérants à l'audience, le Gouvernement relève notamment que la Cour a récemment confirmé la particularité d'une procédure devant une cour suprême qui ne se prononce que sur des questions de droit, laquelle n'implique nullement la comparution de l'accusé (voir l'arrêt K.D.B. précité). Il considère que l'avocat choisi par les requérants aurait dû les informer des conséquences de leur choix. Cela étant, devant la Cour de cassation française, les audiences contradictoires sont exceptionnelles, la procédure étant essentiellement écrite, et l'intervention orale d'un simple particulier ne présenterait guère d'intérêt. La spécificité de la procédure peut donc justifier que le monopole de parole soit réservé aux seuls avocats aux Conseils ( Voisine c. France arrêt du 8 février 2000, n o 27362/95). En tout état de cause, les requérants ont pu prendre la parole devant les juges du fond et la Cour de cassation a pris en compte leurs mémoires ampliatifs (arrêt K.D.B précité). B. Appréciation de la Cour 1. Sur le délai pour le dépôt des mémoires ampliatifs

La Cour constate que l'avocat chargé de la défense des intérêts des requérants a déposé les mémoires ampliatifs dans le délai légal d'un mois, sans formuler aucune demande de prorogation de délai. Force est de constater qu'il n'est pas démontré que le délai dont disposaient les requérants ait été insuffisant pour leur permettre d'exposer efficacement leurs moyens de cassation. En outre, la Cour relève que le président de la chambre criminelle de la Cour de cassation fait droit de façon quasi systématique aux demandes de prorogation de délai, en matière d'infractions au code de la route, lorsque le demandeur n'a pu obtenir la délivrance de la décision faisant l'objet du pourvoi. En conclusion, la Cour estime que le délai dont disposaient les requérants pour déposer leur mémoire ampliatif, bien que différent de celui accordé aux demandeurs représentés par un avocat aux Conseils, n'a pas porté atteinte aux dispositions de l'article 6 § 1 de la Convention.

Partant, il n'y a pas eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention à cet égard. 2. Sur l'impossibilité pour les requérants de prendre la parole à l'audience de la Cour de cassation

Quant à la question de savoir si les requérants auraient dû être convoqués afin de se voir offrir une occasion de plaider leur cause oralement devant la Cour de cassation, la Cour rappelle que l'absence de débats publics en deuxième ou troisième instance peut se justifier par les caractéristiques de la procédure dont il s'agit, pourvu qu'il y ait eu audience publique en première instance. Pour savoir si les requérants ont subi une atteinte à leur droit à un procès équitable, il faut prendre en compte les particularités de la procédure devant la chambre criminelle de la Cour de cassation (voir, notamment, Meftah et autres c. France arrêt du 26 juillet 2002, n os 32911/96, 35237/97 et 34595/97, §§ 41- 42, CEDH 2002-...). En l'espèce, la Cour note que les pourvois en cassation furent formés après que les arguments des requérants eurent été examinés tant par les juridictions de première instance que par les cours d'appel, tribunaux qui avaient plénitude de juridiction et qui tinrent des audiences auxquelles les requérants ou leur avocat comparurent et participèrent aux débats dans le respect des règles prévues à l'article 6. S'agissant du droit pour le demandeur en cassation de prendre la parole à l'audience, il convient de noter que le débat susceptible d'intervenir au cours d'une audience devant la chambre criminelle de la Cour de cassation est particulièrement technique et porte uniquement sur des moyens de droit, le débat au fond étant définitivement clos à hauteur d'appel, sous réserve d'un renvoi après cassation. C'est pourquoi la Cour a déjà jugé que la participation orale des requérants à l'audience de la Cour de cassation s'inscrirait dans une approche par trop formaliste de la procédure (même arrêt, § 44). Certes, les requérants entendent surtout contester le monopole dont bénéficient les avocats aux Conseils. La Cour a cependant jugé que la spécificité de la procédure devant la Cour de cassation, considérée dans sa globalité, peut justifier de réserver aux seuls avocats spécialisés le monopole de la prise de parole et qu'une telle réserve n'est pas de nature à remettre en cause la possibilité raisonnable qu'ont les requérants de présenter leur cause dans des conditions qui ne les placent pas dans une situation désavantageuse (même arrêt, § 47). En conclusion, compte tenu du rôle qui est celui de la Cour de cassation et eu égard aux procédures considérées dans leur ensemble, la Cour estime que le fait de ne pas avoir offert aux requérants l'occasion de plaider leur cause oralement, personnellement ou par l'intermédiaire d'un avocat inscrit à un barreau, n'a pas porté atteinte à leur droit à un procès équitable au sens des dispositions de l'article 6.

Partant, il n'y a pas eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention à cet égard. 3. Sur l'absence de communication aux requérants du sens des conclusions de l'avocat général et l'impossibilité d'y répliquer par écrit

Dès lors que la procédure devant la Cour de cassation est essentiellement écrite, la Cour rappelle que le respect du contradictoire est assuré par les principes énoncés dans son arrêt Reinhardt et Slimane-Kaïd précité (arrêt Meftah et autres précité, § 49). En effet, le grief tiré de l'absence de communication des conclusions de l'avocat général au demandeur en cassation devant la chambre criminelle de la Cour de cassation a déjà été examiné par elle dans cet arrêt. La Cour a indiqué ce qui suit (p. 666, §§ 106-107) : « L'absence de communication des conclusions de l'avocat général aux requérants est pareillement sujette à caution. De nos jours, certes, l'avocat général informe avant le jour de l'audience les conseils des parties du sens de ses propres conclusions et, lorsque, à la demande desdits conseils, l'affaire est plaidée, ces derniers ont la possibilité de répliquer aux conclusions en question oralement ou par une note en délibéré (paragraphe 79 ci ‑ dessus). Eu égard au fait que seules des questions de pur droit sont discutées devant la Cour de cassation et que les parties y sont représentées par des avocats hautement spécialisés, une telle pratique est de nature à offrir à celles-ci la possibilité de prendre connaissance des conclusions litigieuses et de les commenter dans des conditions satisfaisantes. Il n'est toutefois pas avéré qu'elle existât à l'époque des faits de la cause. Partant, eu égard aux circonstances susdécrites, il y a eu violation de l'article 6 § 1. »

La Cour a également été amenée à se prononcer sur le cas de requérants ayant choisi de se défendre sans la représentation d'un avocat aux Conseils (arrêts Voisine et Meftah et autres précités). Dans une telle situation, les requérants ne bénéficient pas de la pratique – réservée aux seuls avocats à la Cour de cassation – que la Cour a jugée « de nature à offrir [aux parties] la possibilité de prendre connaissance des conclusions litigieuses et de les commenter dans des conditions satisfaisantes » (arrêt Reinhardt et Slimane ‑ Kaïd précité, ibidem ).

La Cour rappelle que le droit à une procédure contradictoire au sens de l'article 6 § 1, tel qu'interprété par la jurisprudence, « implique en principe le droit pour les parties à un procès de se voir communiquer et de discuter toute pièce ou observation présentée au juge, fût-ce par un magistrat indépendant, en vue d'influencer sa décision » (voir, en matière pénale, ( J. J. c. Pays-Bas arrêt du 27 mars 1998, Recueil 1998-II, p. 613, § 43 in fine ). Or, en l'espèce, la Cour note que les requérants n'ont pu connaître le sens des conclusions de l'avocat général avant l'audience de la Cour de cassation et, partant, n'ont pu y répondre par une note en délibéré, alors même qu'ils ont le droit de déposer avant l'audience un mémoire signé par eux (arrêt Meftah et autres précité, § 51). S'il est vrai que les requérants n'ont pas demandé l'aide juridictionnelle pour disposer d'une représentation par un avocat spécialisé, ils n'en ont pas pour autant renoncé au bénéfice des garanties d'une procédure contradictoire ( ibidem ).

Il en résulte que, faute d'avoir offert aux requérants un examen équitable de leur cause devant la Cour de cassation dans le cadre d'un procès contradictoire, en assurant la communication du sens des conclusions de l'avocat général et en permettant d'y répondre par écrit, il y a eu, en l'espèce, violation de l'article 6 § 1. II.

MM. Richen et Gaucher réclament le versement de la somme de 22 037,60 francs français (FRF), soit 3 359,61 euros (EUR), toutes taxes comprises (TTC), pour la procédure interne devant les trois degrés de juridictions. A cette somme s'ajoute celle de 23 920 FRF TTC, soit 3 646,58 EUR, au titre des honoraires pour leur représentation devant la Commission et la Cour.

Le Gouvernement ne se prononce pas.

S'agissant de la procédure interne, la Cour relève que le grief qui a conduit au constat de violation concerne un point spécifique de la seule phase de la procédure devant la Cour de cassation. Aucune somme ne doit donc lui être allouée de ce chef. Pour ce qui est des frais et dépens devant la Commission puis la Cour, les requérants n'ont certes pas fourni de pièces justificatives, mais la Cour estime, au vu des diligences écrites et orales manifestement accomplies par leur avocat, qu'il convient de leur allouer en équité, à chacun d'entre eux, la somme de 1 200 EUR. B. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR , À l'UNANIMITÉ, 1. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention en ce qui concerne l'absence de communication aux requérants du sens des conclusions de l'avocat général et l'impossibilité d'y répliquer par écrit ; 2. Dit qu'il n'y a pas eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention concernant les autres griefs des requérants ; 3. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser à chacun des requérants, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 1 200 EUR (mille deux cents) euros pour frais et dépens ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 4. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 23 janvier 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Søren Nielsen Christos Rozakis Greffier adjoint Président