STRASBURG 11 aprilie 2000 În cazul Sanna c. Italia Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află într-o cameră compusă din E. Palm, președinta L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, B. Zupančič, T. Panțiru, R. Maruste , judecători și M. O După ce a deliberat într-o cameră a consiliului la 28 martie 2000, se retrage hotărârea, adoptată la această dată în mod legal Laque cauză a fost adusă la Curte de către domnul Franco Sanna ( La 17 iunie 1999, resortisantul italian, la originea sa, se află o cerere (nr. 38135/95) îndreptată împotriva Republicii Italiene și pe care reclamantul a sesizat-o Comisia Europeană pentru Drepturile Omului ( la 8 octombrie 1997, în temeiul articolului 25 din Convenția de salvgardare a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale ( La 21 octombrie 1998, Comisia a reținut cererea (nr. 38135/97) privind durata procedurii.
În raportul său [1] din 4 martie 1999 (fostul articol 31), Comisia încheie în unanimitate încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenție. Ca urmare a intrării în vigoare a Protocolului 11 la 1 noiembrie 1998, în conformitate cu art. 5 alineatul (4) din protocolul menționat anterior, coroborat cu articolele 24 alineatul (6) și 100 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, un colegiu al Marii Camere a decis, la 7 iulie 1999, că cauza va fi examinată de o cameră constituită în cadrul uneia dintre secțiunile Curții. Președintele Curții, M. Wildhaber, a atribuit apoi cauza primei secțiuni.
Camera constituită în cadrul acestei secțiuni îl cuprindea în mod direct pe domnul Conforti, judecător ales în conformitate cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (art. 27 alineatul (2) din convenție și art. 26 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul de procedură), și pe doamna E. Palm, președintele secțiunii [art. 26 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul de procedură]. Ceilalți membri desemnați de aceasta din urmă pentru a completa camera au fost, domnul Gaukur Jörundsson, domnul Turmen, domnul Zupančič, domnul Panțiru, domnul Maruste [art. 26 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul de procedură]. Ulterior, dl Conforti, care a participat la examinarea cauzei de către Comisie, a fost demascat (art. 28 din Regulamentul de procedură).
Ulterior, guvernul l-a desemnat pe domnul L. Ferrari Bravo, judecător ales în temeiul San Marino, pentru a se afla în locul domnului Conforti (art. 27 alineatul (2) din Convenție și art. 29 alineatul (1) din Regulamentul de procedură). La 5 noiembrie 1999, guvernul a informat Curtea că nu intenționa să prezinte un nou memoriu și să se refere la observațiile sale în fața Comisiei. La 25 octombrie 1999, grefa primise memoriul reclamantului. La 11 octombrie 1993, reclamantul l-a numit pe domnul M. în fața Tribunalului din Florența pentru a obține restituirea unui avans plătit, ca urmare a executării unui contract de achiziționare a unei cauze.
La 7 octombrie 1994, reclamantul a depus la dosar documente care au fost depuse la 31 martie 1995, la audierea pârâtului și la judecătorul de punere în funcțiune au amânat cauza la 24 noiembrie 1995. Această audiere a fost trimisă în afara instanței la data de 16 noiembrie 1995. iulie 1996 și pârâtul a insistat în excepția sa de incompetență. Printr-o ordonanță în afara instanței din 29 iulie 1996, judecătorul de punere în funcțiune a stabilit data la care au fost prezentate concluziile la 18 martie 1997. Între timp, la 25 septembrie 1999, în urma atribuirii cauzei la colegiul de magistrați însărcinat cu tratarea cauzelor cele mai vechi (sezione stralcio), președintele a numit un nou judecător de punere în funcțiune.
Sezioni stralcio , compuse dintr-un judecător titular, în calitate de președinte, și doi judecători onorari, au fost creați în temeiul articolului 90 alineatul (5) din Legea nr. 353/1990 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 534/1995) pentru a absorbi Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 11. Curtea amintește că, la această dată, a avut deja mai mult de șase ani și o lună pentru o instanță.
14. Curtea amintește că a constatat în patru hotărâri din 28 iulie 1999 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi c. Italia care să apară în Codul Oficial al Curții, § 22) existența în Italia a unei practici contrare Convenției care rezultă dintr-o acumulare de încălcări ale obligațiilor de În măsura în care Curtea constată o astfel de nerespectare, această acumulare constituie o împrejurare agravantă a încălcării articolului 6 alineatul (1).15.
După examinarea faptelor cauzei în lumina argumentelor părților și având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că durata procedurii în litigiu nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții care, dacă este cazul, acordă o satisfacție echitabilă. Reclamantul solicită 30 000 000 de lire italiene (ITL) pentru prejudicii materiale și morale pe care le-ar fi suferit. 18. Curtea consideră că este necesar să se acorde reclamantului 12 000 000 000 ITL pentru prejudicii morale.
Procedură și cheltuieli de judecată 19. Reclamantul solicită repararea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată suportate în fața Curții, fără a le cuantifica totuși. 20. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor sale decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Bottazzi citată anterior, § 30. În cazul de față, având în vedere elementele aflate în posesia sa și criteriile menționate anterior, Curtea consideră rezonabilă suma de 4 000 000 ITL pentru cheltuielile suportate în fața Curții și acordul acordat reclamantului. Interese moratorii 21. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 2,5% l an.
Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, a declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 12 000 000 (doisprezece milioane) lire italiene pentru daune morale și 4 000 000 (patru milioane) lire italiene pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată că aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă cu 2,5 % l an începând cu expiră termenul și până la plată Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 11 aprilie 2000, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul Michael O
AFFAIRE SANNA c. ITALIE (Requête n° 38135/97) ARRÊT STRASBOURG 11 avril 2000 En l’affaire Sanna c. Italie , La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant en une chambre composée de : M me E. Palm, présidente , M. L. Ferrari Bravo, M. Gaukur Jörundsson, M. R. Türmen, M. B. Zupančič, M. T. Panțîru, M. R. Maruste , juges , et de M. M. O’Boyle, greffier de section ; Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 28 mars 2000, Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date : PROCÉDURE
1.L’affaire a été déférée à la cour par M. Franco Sanna (« le requérant »), ressortissant italien, le 17 juin 1999. A son origine se trouve une requête (n° 38135/97) dirigée contre la République italienne et dont le requérant avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme (« la Commission ») le 8 octobre 1997 en vertu de l’ancien article 25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »). Le requérant est représenté par M e R. Tognetti, avocat à Certaldo (Florence). Le gouvernement italien (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. U. Leanza, et par son coagent, M. V. Esposito.
2.Le 21 octobre 1998, la Commission a retenu la requête (n° 38135/97) relative à la durée de la procédure. Dans son rapport [1] du 4 mars 1999 (ancien article 31), elle conclut à l’unanimité à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
3.A la suite de l’entrée en vigueur du Protocole n° 11 le 1 er novembre 1998, et conformément à l’article 5 § 4 dudit Protocole, lu en combinaison avec les articles 24 § 6 et 100 § 1 du règlement de la Cour (« le règlement »), un collège de la Grande Chambre a décidé, le 7 juillet 1999, que l’affaire serait examinée par une chambre constituée au sein de l’une des sections de la Cour.
4.Le président de la Cour, M. L. Wildhaber, a ensuite attribué l’affaire à la première section. La chambre constituée au sein de ladite section comprenait de plein droit M. B. Conforti, juge élu au titre de l’Italie (articles 27 § 2 de la Convention et 26 § 1 a) du règlement), et Mme E. Palm, présidente de la section (article 26 § 1 a) du règlement). Les autres membres désignés par cette dernière pour compléter la chambre étaient, M. Gaukur Jörundsson, M. R. Turmen, M. B. Zupančič, M. T. Panțîru, M. R. Maruste (article 26 § 1 b) du règlement).
5.Ultérieurement, M. Conforti, qui avait participé à l’examen de l’affaire par la Commission, s’est déporté (article 28 du règlement). Par la suite, le Gouvernement a désigné M. L. Ferrari Bravo, juge élu au titre de Saint-Marin, pour siéger à la place de M. Conforti (articles 27 § 2 de la Convention et 29 § 1 du règlement).
6.Le 5 novembre 1999, le Gouvernement a informé la Cour qu'il n'entendait pas présenter un nouveau mémoire et se référait à ses observations devant la Commission. Le 25 octobre 1999, le greffe avait reçu le mémoire du requérant. EN FAIT
7.Le 11 octobre 1993, le requérant assigna M. M. devant le tribunal de Florence afin d’obtenir la restitution d’un acompte versé, suite à l’inexécution d’un contrat d’achat d’une embarcation.
8.La mise en état de l’affaire commença le 22 février 1994, date à laquelle le défendeur excipa de l’incompétence territoriale du tribunal de Florence en faveur du tribunal de Livourne. Le 7 octobre 1994, le requérant versa des documents au dossier. Le 31 mars 1995, celui-ci demanda l’audition de la partie défenderesse et le juge de la mise en état ajourna l’affaire au 24 novembre 1995. Cette audience fut renvoyée d’office au 16 juillet 1996 et le défendeur insista dans son exception d’incompétence. Par une ordonnance hors audience du 29 juillet 1996, le juge de la mise en état fixa la date de l’audience pour la présentation des conclusions au 18 mars 1997. Ce jour-là, l’audience de plaidoiries devant la chambre compétente fut fixée au 1er décembre 1999.
9.Entre-temps, le 25 septembre 1999, suite à l’attribution de l’affaire au collège de magistrats chargé de traiter les affaires les plus anciennes ( sezione stralcio ), le président nomma un nouveau juge de la mise en état. Les sezioni stralcio , composées d’un juge titulaire, en qualité de président, et de deux juges honoraires, ont été crées en vertu de l’article 90, alinéa 5, de la loi n° 353/1990 (tel que modifié par la loi n° 534/1995) afin d’absorber l’arriéré d’affaires pendantes devant les juridictions civiles. EN DROIT I.
10. Le requérant allègue que la durée de la procédure a méconnu le principe du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (…) qui décidera (…) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (…) »
11.Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
12.La période à considérer a débuté le 11 octobre 1993 et était encore pendante au 1 er décembre 1999.
13.Elle avait, à cette date, déjà duré plus de six ans et un mois, pour une instance.
14.La Cour rappelle avoir constaté dans quatre arrêts du 28 juillet 1999 (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi c. Italie à paraître dans le recueil officiel de la Cour, § 22) l’existence en Italie d’une pratique contraire à la Convention résultant d’une accumulation de manquements à l’exigence du « délai raisonnable ». Dans la mesure où la Cour constate un tel manquement, cette accumulation constitue une circonstance aggravante de la violation de l’article 6 § 1.
15.Ayant examiné les faits de la cause à la lumière des arguments des parties et compte tenu de sa jurisprudence en la matière, la Cour estime que la durée de la procédure litigieuse ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » et qu’il y a là encore une manifestation de la pratique précitée. Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 1. II. Sur l’application de l’article 41 DE LA Convention
16.Aux termes de l’article 41 de la Convention, « Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. » A. Dommage
17.Le requérant réclame 30 000 000 lires italiennes (ITL) au titre de préjudice matériel et moral qu’il aurait subi.
18.La Cour considère qu’il y a lieu d’octroyer au requérant 12 000 000 ITL pour préjudice moral. B. Frais et dépens
19.Le requérant demande la réparation des frais et dépens encourus devant la Cour, sans toutefois les quantifier.
20.Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux (voir, par exemple, l’arrêt Bottazzi précité, § 30). En l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 4 000 000 ITL au titre des frais encourus devant la Cour et l’accorde au requérant. C. Intérêts moratoires
21.Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d ’ intérêt légal applicable en Italie à la date d ’ adoption du présent arrêt était de 2,5 % l ’ an. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, 1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; 2. Dit a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois, 12 000 000 (douze millions) lires italiennes pour dommage moral et 4 000 000 (quatre millions) lires italiennes pour frais et dépens ; b) que ces montants seront à majorer d ’ un intérêt simple de 2,5 % l ’ an à compter de l ’ expiration dudit délai et jusqu ’ au versement ; 3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 11 avril 2000, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement . Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente [1] Note du greffe : le rapport est disponible au greffe.