Micucci și Two Others împotriva Italiei

DECIZIE PARȚIONALĂ PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 31922/96 de către Teresa MICUCCI și 2 alții împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care stă la 27 aprilie 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele M. Fischbach, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, A.B. Baka, E. Levits, A. Kovler, judecători și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 29 aprilie 1996 și înregistrată la 17 iunie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, după deliberare, hotărăște după cum urmează: Reclamanții sunt resortisanți italieni care locuiesc în Turin.

Al doilea reclamant este fiul primului reclamant. Al treilea reclamant este prietena celui de-al doilea reclamant. Ele sunt reprezentate în fața Curții de către dl Paolo Garetto, un avocat care practică în Turin. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează. Primul reclamant este proprietarul unui apartament din Turin, pe care l-a lăsat la A.M.M. într-o scrisoare servită la chiriaș pe 18 septembrie 1990, ea a comunicat intenția de a încheia închiriere și a chemat chiriașul să apară înaintea Magistratului Turin. La 22 noiembrie 1990, chiriașul nu a reușit să apară în fața instanței și prima reclamantă a solicitat magistratului să continue procedura în mod obișnuit.

Într-o hotărâre din 31 martie 1992, al cărei text a fost depus în registrul la 7 aprilie 1992, Magistratul a permis cererea primului reclamant și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 ianuarie 1993. La 19 ianuarie 1993, prima reclamantă a făcut o declarație legală de a solicita urgentă ca cazare pentru cel de-al doilea reclamant, care a planificat să se căsătorească cu cel de-al treilea reclamant. La 15 aprilie 1993, hotărârea de judecată a Turinului a fost făcută executivă. La 3 iunie 1993, prima reclamantă a notificat locatarului care a solicitat să se îndepărteze.

La 8 iunie 1993, ea a notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 13 iulie 1993. Între 13 iulie 1993 și 8 mai 1998, judecătorul a făcut 13 încercări de recuperare a posesiunii, la 13 iulie 1993, 19 octombrie 1993, 14 octombrie 1994, 13 iunie 1995, 22 septembrie 1995, 26 ianuarie 1996, 15 mai 1996, 30 septembrie 1996, 21 ianuarie 1997, 20 mai 1997, 14 octombrie 1997, 20 ianuarie 1998, 8 mai 1998. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece primul reclamant nu a fost acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. COMPLAINTE Reclamanții se plâng de incapacitatea prelungită a primului reclamant - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului primului reclamant.

Reclamanții se plâng în continuare cu privire la durata procedurii de expulzare. HOTĂRÂREA Reclamanții se plânge cu privire la incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței de poliție - de a recupera posesia apartamentului primului reclamant. Ele se plâng în continuare cu privire la durata procedurii de expulzare. În ceea ce privește primul reclamant, Curtea consideră că, pe baza dosarului, nu poate determina admisibilitatea acestei plângeri și că, prin urmare, este necesar, în conformitate cu art. 54 § litera (b) din Regulamentul de procedură, să anunțe aceste plângeri guvernului contestat. În ceea ce privește cele de-a doua și cele de-a treia reclamante, Curtea reamintește că, în temeiul articolului 34 din Convenție, persoanele care solicită Curtea trebuie să afirme că sunt „victime” de o încălcare a drepturilor prevăzute în Convenție sau în protocolele sale.

În acest caz, Curtea observă că cele de-a doua și cele de-a treia reclamante nu au titlu asupra apartamentului. Este adevărat că prima reclamantă a făcut o declarație statutară că ea a solicitat urgent ca locație pentru al doilea reclamant, care a planificat să se căsătorească cu cel de-al treilea reclamant. Cu toate acestea, această declarație nu permite beneficiarilor desemnați ai apartamentului să ceară un titlu asupra acestuia, nici nu le face părți la procedura de executare. Prin urmare, Curtea consideră că reclamanții al doilea și al treilea nu pot pretinde că sunt „victime”, în sensul articolului 34 din Convenție, a presupuselor încălcări ale articolului 1 din Protocolul nr. 1 și al articolului 6 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, determină examinarea cererii în măsura în care se referă la primul reclamant; DECLAREA INADMISSIBILĂ Restul cererii. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président

SECOND SECTION

PARTIAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 31922/96 by Teresa MICUCCI and 2 Others against Italy The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 27 April 2000 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis, President , Mr M. Fischbach, Mr P. Lorenzen, Mrs M. Tsatsa-Nikolovska, Mr A.B. Baka, Mr E. Levits, Mr A. Kovler, judges , and Mr E. Fribergh, Section Registrar , Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 29 April 1996 and registered on 17 June 1996, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicants are Italian nationals living in Turin.

The second applicant is the son of the first applicant. The third applicant is the girlfriend of the second applicant. They are represented before the Court by Mr Paolo Garetto, a lawyer practising in Turin. The facts of the case, as submitted by the applicants, may be summarised as follows. The first applicant is the owner of an apartment in Turin, which she had let to A.M.M. In a writ served on the tenant on 18 September 1990, she communicated her intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Turin Magistrate. On 22 November 1990, the tenant failed to appear before the court and the first applicant asked the Magistrate to continue the proceedings in the ordinary way.

In a judgment of 31 March 1992, the text of which was deposited with the registry on 7 April 1992, the Magistrate allowed the first applicant’s claim and ordered that the premises be vacated by 31 January 1993. On 19 January 1993, the first applicant made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for the second applicant, who planned to marry the third applicant. On 15 April 1993, the Turin Magistrate judgment was made enforceable. On 3 June 1993, the first applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.

On 8 June 1993, she served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 13 July 1993. Between 13 July 1993 and 8 May 1998, the bailiff made 13 attempts to recover possession, on 13 July 1993, 19 October 1993, 14 October 1994, 13 June 1995, 22 September 1995, 26 January 1996, 15 May 1996, 30 September 1996, 21 January 1997, 20 May 1997, 14 October 1997, 20 January 1998, 8 May 1998. Each attempt proved unsuccessful, as the first applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession. COMPLAINTS 1. The applicants complain about the first applicant’s prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of the first applicant’s apartment.

2. The applicants further complain about the duration of the eviction proceedings. THE LAW The applicants complain about the prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of the first applicant’s apartment. They further complain about the duration of the eviction proceedings. In so far as the first applicant is concerned, the Court considers that it cannot, on the basis of the case file, determine the admissibility of this complaint and that it is therefore necessary, in accordance with Rule 54 § 3 (b) of the Rules of Court, to give notice of these complaints to the respondent Government. As regards the second and the third applicants, the Court recalls that, pursuant Article 34 of the Convention, individuals applying to the Court must allege to be “victims” of a violation of the rights set forth in the Convention or in the Protocols thereto.

In the present case the Court observes that the second and the third applicants have no title over the apartment. It is true that the first applicant had made a statutory declaration that she urgently required the premises as accommodation for the second applicant, who planned to marry the third applicant. However, such a declaration does not empower the designated beneficiaries of the apartment to claim any title over it, nor does it make them parties to the enforcement proceedings. Therefore, the Court considers that the second and third applicants cannot claim to be “victims”, within the meaning of Article 34 of the Convention, of the alleged violations of Article 1 of Protocol No. 1 and Article 6 of the Convention.

It follows that as far as the second and the third applicants are concerned, the application is incompatible ratione personae with the provisions of the Convention and must be rejected in accordance with Article 35 § 4 of the Convention. For these reasons, the Court, unanimously,

DECIDES TO ADJOURN

the examination of the application in so far as it concerns the first applicant;

DECLARES INADMISSIBLE

the remainder of the application. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président