MICUCCI v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
MICUCCI v. ITALY (CtEDO, 2001)
SECȚIUNEA DECIZIE FINALĂ CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 31922/96 de către Teresa MICUCCI împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 22 martie 2001 în calitate de Camera compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler judecători și dl E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 29 aprilie 1996 și înregistrată la 17 iunie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere decizia parțială din 27 aprilie 2000, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul respondent, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian care trăiește în Turin. Ea este reprezentată în fața Curții de către dl Paolo Garetto, un avocat care practică în Turin. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul unui apartament din Turin, pe care l-a lăsat la A.M.M. într-o scrisoare servită la chiriaș pe 18 septembrie 1990, ea a comunicat intenția de a încheia închiriere și a chemat chiriașul să apară înaintea Magistratului Turin. La 22 noiembrie 1990, locatarul nu a reușit să apară în fața instanței și reclamantul a solicitat Magistratului să continue procedura în mod obișnuit. Prin decizia din 31 martie 1992, judecătorul Turin a permis cererea reclamantului și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 ianuarie 1993. La 19 ianuarie 1993, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgentă ca cazare pentru fiul său. La 15 aprilie 1993, hotărârea judecătorului Turin a fost făcută executivă. La 3 iunie 1993, reclamantul a notificat chiriașul care a solicitat-o să părăsească sediul și, la 8 iunie 1993, a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 13 iulie 1993. Între 13 iulie 1993 și 8 mai 1998, judecătorul a făcut 13 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesare. În 1998, reclamantul a recuperat posesia apartamentului ei. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului ei. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Reclamantul plânge că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul obiecției lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate restul cererii admisibile, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului