SERLENGA v. ITALY

SEGUNDA SECȚIUNE DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 31927/96 de Serafino SERLENGA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 22 martie 2001 în calitate de Cameră compusă din Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler și dl judecător al secției E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la 7 martie 1996 cu Comisia Europeană a Drepturilor Omului și înregistrată la 17 iunie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere decizia parțială din 27 aprilie 2000, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul respondent, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian care trăiește în Turin. El este reprezentat în fața Curții de către dl P. Garetto, un avocat care practică în Turin. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Turin, pe care l-a lăsat G.G. într-o scrisoare înregistrată din 19 martie 1990, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 31 octombrie 1990 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 1 martie 1991, reclamantul a reiterat intenția sa de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului Turin. Prin decizia din 25 martie 1991, care a fost făcută executivă în aceeași zi, judecatorul Turin a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 25 martie 1992. La 17 septembrie 1992, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca locație pentru fiul său. La 23 septembrie 1992, el a depus o notificare asupra chiriașului ce l-a obligat să scape de locație și, la 21 octombrie 1992, el a depus o notificare asupra chiriașului informând-l că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 11 decembrie 1992. Între 11 decembrie 1992 și 23 octombrie 1998, judecătorul a făcut 18 încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La începutul ianuarie 1999, chiriașul a evacuat spontan premiile. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în judecată Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea sa prelungită - prin lipsa de asistență polițienă - de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție cu privire la durata procedurii de expulzare. Reclamantul se plânge că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței poliției nu făceau parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția poliției era o problemă administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al art. 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul obiecției lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate restul cererii admisibile, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

FINAL DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 31927/96

by Serafino SERLENGA

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 22

March 2001 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 7 March 1996 and registered on 17 June 1996,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the partial decision of 27 April 2000,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national living in Turin. He is represented before the Court by Mr P. Garetto, a lawyer practising in Turin.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicant is the owner of an apartment in Turin, which he had let to G.G.

In a registered letter of 19 March 1990, the applicant informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 31 October 1990 and asked him to vacate the premises by that date.

In a writ served on the tenant on 1 March 1991, the applicant reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Turin Magistrate. By a decision of 25 March 1991, which was made enforceable on the same day, the Turin Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 25 March 1992.

On 17 September 1992, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for his son. On 23

September 1992, he served notice on the tenant requiring him to vacate the premises, and, on 21 October 1992, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 11 December 1992.

Between 11 December 1992 and 23 October 1998, the bailiff made 18

attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

At the beginning of January 1999, the tenant spontaneously vacated the premises.

B.

Relevant domestic law

The relevant domestic law is described in the judgment

Immobiliare Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V.

COMPLAINTS

1.

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 about his prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of his apartment.

2.

The applicant further complains under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

THE LAW

The applicant complains that his inability to recover possession of his apartment amounted to a violation of Article 1 of Protocol No. 1, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”

The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process. That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the

Immobiliare Saffi

judgment cited above, §§ 62-63). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the remainder of the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President