CtEDO 04.10.2001 Auto

CALVAGNO v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
04.10.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
CALVAGNO v. ITALY (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 41624/98 de către Giuseppe CALVAGNO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 4 octombrie 2001 în calitate de Cameră compusă din președintele C.L. Rozakis Ferrari Bravo, Bonello Lorenzen Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 19 martie 1998 și înregistrată la 11 iunie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1940 și locuiește în Turin. El este reprezentat în fața Curții de către dna A.R. Penna, un avocat practicant la Turin. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul unui apartament din Turin, pe care l-a lăsat F.C. Într-o scrisoare înregistrată din 7 iunie 1991, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să pună capăt contractului de închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1991 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. La 29 iunie 1991, el a furnizat un anunț pentru a renunța la chiriaș, dar a refuzat să plece. Într-o scrisoare servită la chiriaș în aceeași zi, reclamantul a reiterat intenția de a încheia închiriere și a chemat chiriașul să apară înaintea Magistratului Turin. Prin decizia din 2 octombrie 1991, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul Turin a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1992. La 23 ianuarie 1993, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 10 decembrie 1992, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca locație pentru el însuși. La 24 februarie 1993, el a notificat locatarului informand-l că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 6 aprilie 1993. Între 6 aprilie 1993 și 16 martie 1999, judecătorul a făcut 18 încercări de recuperare a posesiunii. În conformitate cu Legea 431/98, perioada de executare a ordinului a fost suspendată. La o dată neespecificată din iunie 1999, chiriașul a evacuat sediul și reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și că întârzierea executării ordinului emis de judecătorul de la Milano a avut ca rezultat o negare a dreptului său de acces la o instanță. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție erau o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenția se aplică procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDO 1999-V). Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluzia sa anterioară, prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare a fondului. Prin urmare, aceasta nu poate fi considerată vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv de declarare inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea admisibilă, fără a judeca fondurile cauzei. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă