G.G. v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
G.G. v. ITALY (CtEDO, 2001)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 43580/98 de către G.G. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 4 octombrie 2001 în calitate de Camera compusă de Președintele C.L. Rozakis Ferrari Bravo, Bonello Lorenzen Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 14 septembrie 1998 și înregistrată la 24 septembrie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1940 și locuiește în La Spezia. El este reprezentat în fața Curții de către dl C. Defilippi, un avocat practicant în La Spezia. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul unui apartament din La Spezia, pe care l-a lăsat B.L. într-o scrisoare înregistrată din 21 februarie 1992, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere contractul la expirarea termenului la 31 august 1992 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. La 31 august 1992, el a furnizat un anunț pentru a renunța la chiriaș, dar el a refuzat să plece. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 22 februarie 1993, reclamantul a informat chiriașul despre intenția sa de a încheia închiriere și l-a chemat să apară înaintea Magistratului La Spezia. Prin decizia din 4 martie 1993, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul La Spezia a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1993. La 14 ianuarie 1994, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 16 februarie 1994, el a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 8 martie 1994. La 30 mai 1994, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca locație pentru mama sa. Între 8 martie 1994 și 14 mai 1998, judecătorul a făcut trei încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 27 septembrie 1996, reclamantul a solicitat Magistratul La Spezia asistență polițienă în aplicarea ordinului de posesie. Magistratul La Spezia a respins cererea. La 13 februarie 1998 și la 4 mai 1998, reclamantul a furnizat două anunțuri pentru a renunța la chiriaș, informand-l că ordinul de posesie va fi executat cu ajutorul poliției. La 14 mai 1998, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție erau o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenția este aplicabil expulzării chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDO 1999-V. Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului