G.G. v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 43580/98 de către G.G. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care a stat la 4 octombrie 2001 în calitate de Camera compusă de Președintele C.L. Rozakis Ferrari Bravo, Bonello Lorenzen Fischbach dna Tsatsa-Nikolovska Levits judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 14 septembrie 1998 și înregistrată la 24 septembrie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1940 și locuiește în La Spezia. El este reprezentat în fața Curții de către dl C. Defilippi, un avocat practicant în La Spezia. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul este proprietarul unui apartament din La Spezia, pe care l-a lăsat B.L. într-o scrisoare înregistrată din 21 februarie 1992, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere contractul la expirarea termenului la 31 august 1992 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. La 31 august 1992, el a furnizat un anunț pentru a renunța la chiriaș, dar el a refuzat să plece. Într-o scrisoare servită la chiriaș la 22 februarie 1993, reclamantul a informat chiriașul despre intenția sa de a încheia închiriere și l-a chemat să apară înaintea Magistratului La Spezia. Prin decizia din 4 martie 1993, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul La Spezia a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 31 decembrie 1993. La 14 ianuarie 1994, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 16 februarie 1994, el a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 8 martie 1994. La 30 mai 1994, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca locație pentru mama sa. Între 8 martie 1994 și 14 mai 1998, judecătorul a făcut trei încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 27 septembrie 1996, reclamantul a solicitat Magistratul La Spezia asistență polițienă în aplicarea ordinului de posesie. Magistratul La Spezia a respins cererea. La 13 februarie 1998 și la 4 mai 1998, reclamantul a furnizat două anunțuri pentru a renunța la chiriaș, informand-l că ordinul de posesie va fi executat cu ajutorul poliției. La 14 mai 1998, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție erau o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenția este aplicabil expulzării chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDO 1999-V. Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamantul susține că refuzul administrației de a executa ordinul emis de magistrat a interferat cu puterea justiției. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 43580/98

by G.G.

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 4

October 2001 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

L.

Ferrari

Bravo,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mr

M.

Fischbach

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 14 September 1998 and registered on 24

eptember 1998,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1940 and living in La Spezia. He is represented before the Court by Mr C. Defilippi, a lawyer practising in La Spezia.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows:

The applicant is the owner of an apartment in La Spezia, which he had let to B.L.

In a registered letter of 21 February 1992, the applicant informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 31

August 1992 and asked him to vacate the premises by that date.

On 31 August 1992, he served a notice to quit on the tenant, but he refused to leave.

In a writ served on the tenant on 22 February 1993, the applicant informed the tenant of his intention to terminate the lease and summoned him to appear before the La Spezia Magistrate.

By a decision of 4 March 1993, which was made enforceable on the same day, the La Spezia Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 December 1993.

On 14 January 1994, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 16 February 1994, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 8 March 1994.

On 30 May 1994, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for his mother.

Between 8 March 1994 and 14 May 1998, the bailiff made three attempts to recover possession.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 27 September 1996, the applicant asked the La Spezia Magistrate for police assistance in enforcing the order for possession. The La Spezia Magistrate rejected the request.

On 13 February 1998 and on 4 May 1998, the applicant served two notices to quit on the tenant, informing him that the order for possession would be enforced with the assistance of the police.

On 14 May 1998, the applicant recovered possession of the apartment.

THE LAW

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that his inability to recover possession of his apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore outside the scope of Article

6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants’ eviction (see the judgment

Immobiliare Saffi

v.

Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 62-63, ECHR 1999-V).The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

The applicant argues that the refusal of the administration to enforce the order issued by the magistrate has interfered with the power of the judiciary.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President