CAPURSO v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
CAPURSO v. ITALY (CtEDO, 2001)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 4506/98 de către Francesco Saverio CAPURSO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 4 octombrie 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Ferrari Bravo Lorenzen dna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler, judecători și grefierul secțiunii E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 14 iulie 1998 și înregistrată la 16 decembrie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1945 și trăiește în Milano. Faptele cazului, astfel cum sunt prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Într-o scrisoare din 28 iunie 1982, fostul proprietar al apartamentului i-a informat pe R.S. (inchiriat) că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1983 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare servită pe chiriaș la 16 aprilie 1984, proprietarul a reiterat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Milan. Prin decizia din 20 noiembrie 1984, care a fost făcută executivă la aceeași dată, Magistratul de la Milano a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 10 septembrie 1985. Locatarul a cerut Magistratului de la Milano să amâne procedura de executare. Magistratul de la Milano a stabilit o dată proaspătă pentru sfârșitul lunii august 1986. La 29 ianuarie 1985, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului și a urmărit procedura de executare. La 4 iulie 1986, reclamantul a notificat locatarului care l-a obligat să abandoneze sediul. La 19 august 1986, el a notificat locatarului informand-l că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 24 septembrie 1986. Între 24 septembrie 1986 și 22 octombrie 1987, judecătorul a făcut douăsprezece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 24 martie 1987, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca cazare pentru el însuși. Locatarul a solicitat Magistratului Milan să stabilească din nou o nouă dată pentru executarea pentru 28 iulie 1988. La 14 decembrie 1988 și 14 aprilie 1989, reclamantul a efectuat două anunțuri cu privire la chiriașul care l-a obligat să abandoneze sediul. La 4 mai 1989, el a notificat locatarului informand-l că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 26 mai 1989. Între 26 mai 1989 și 13 ianuarie 2000, judecătorul a făcut patruzeci și patru de încercări de recuperare a posesiunii. La 13 ianuarie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. HOTĂRÂREA Reclamantul se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și că întârzierea executării ordinului emis de judecător a dus la negarea dreptului său de acces la o instanță Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție erau o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenția este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului