Capurso împotriva Italiei

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILitatea cererii nr. 4506/98 de către Francesco Saverio CAPURSO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 4 octombrie 2001 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Ferrari Bravo Lorenzen dna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler, judecători și grefierul secțiunii E. Fribergh având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 14 iulie 1998 și înregistrată la 16 decembrie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1945 și trăiește în Milano.

Faptele cazului, astfel cum sunt prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează: Într-o scrisoare din 28 iunie 1982, fostul proprietar al apartamentului i-a informat pe R.S. (inchiriat) că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 31 decembrie 1983 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare servită pe chiriaș la 16 aprilie 1984, proprietarul a reiterat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Milan. Prin decizia din 20 noiembrie 1984, care a fost făcută executivă la aceeași dată, Magistratul de la Milano a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 10 septembrie 1985. Locatarul a cerut Magistratului de la Milano să amâne procedura de executare.

Magistratul de la Milano a stabilit o dată proaspătă pentru sfârșitul lunii august 1986. La 29 ianuarie 1985, reclamantul a devenit proprietarul apartamentului și a urmărit procedura de executare. La 4 iulie 1986, reclamantul a notificat locatarului care l-a obligat să abandoneze sediul. La 19 august 1986, el a notificat locatarului informand-l că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 24 septembrie 1986. Între 24 septembrie 1986 și 22 octombrie 1987, judecătorul a făcut douăsprezece încercări de recuperare a posesiunii. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 24 martie 1987, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca cazare pentru el însuși.

Locatarul a solicitat Magistratului Milan să stabilească din nou o nouă dată pentru executarea pentru 28 iulie 1988. La 14 decembrie 1988 și 14 aprilie 1989, reclamantul a efectuat două anunțuri cu privire la chiriașul care l-a obligat să abandoneze sediul. La 4 mai 1989, el a notificat locatarului informand-l că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 26 mai 1989. Între 26 mai 1989 și 13 ianuarie 2000, judecătorul a făcut patruzeci și patru de încercări de recuperare a posesiunii. La 13 ianuarie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. HOTĂRÂREA Reclamantul se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului la proprietate.

Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare și că întârzierea executării ordinului emis de judecător a dus la negarea dreptului său de acces la o instanță Guvernul susține că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție erau o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar și, prin urmare, în afara domeniului de aplicare al articolului Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenția este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 62-63, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare.

Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent pentru a determina ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor.

Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 45006/98 by Francesco Saverio CAPURSO against Italy The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 4 October 2001 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis , President , Mr A.B. Baka , Mr L. Ferrari Bravo , Mr P. Lorenzen , Mrs M. Tsatsa-Nikolovska , Mr E. Levits , Mr A. Kovler, judges , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 14 July 1998 and registered on 16 December 1998, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant is an Italian national, born in 1945 and living in Milan.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows: In a letter of 28 June 1982, the former owner of the apartment informed R.S. (the tenant) that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 31 December 1983 and asked him to vacate the premises by that date. In a writ served on the tenant on 16 April 1984, the owner reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Milan Magistrate. By a decision of 20 November 1984, which was made enforceable on the same date, the Milan Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 10 September 1985. The tenant asked the Milan Magistrate to postpone the enforcement proceedings.

The Milan Magistrate set a fresh date for the end of August 1986. On 29 January 1985, the applicant became the owner of the apartment and pursued the enforcement proceedings. On 4 July 1986, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises. On 19 August 1986, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 24 September 1986. Between 24 September 1986 and 22 October 1987, the bailiff made twelve attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession. On 24 March 1987, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for himself.

The tenant asked the Milan Magistrate to set again a fresh date for the enforcement for 28 July 1988. On 14 December 1988 and on 14 April 1989, the applicant served two notices on the tenant requiring him to vacate the premises. On 4 May 1989, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 26 May 1989. Between 26 May 1989 and 13 January 2000, the bailiff made forty-four attempts to recover possession. On 13 January 2000, the applicant recovered possession of the apartment. THE LAW The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that his inability to recover possession of his apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicant further complains under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings and that the delay in the enforcement of the order issued by the Magistrate resulted in a denial of his right of access to a court The Government argue that the arrangements for staggering the police assistance were an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process and therefore outside the scope of Article 6. The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, §§ 62-63, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding.

This objection should therefore be rejected. On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate. As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions.

The date of enforcement should now be set by the District Court. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court unanimously Declares the application admissible, without prejudging the merits of the case. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President