BARONE v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 30968/96 de Mario BARONE împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 15 februarie 2001 în calitate de Camera compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 21 martie 1996 și înregistrată la 9 aprilie 1996. având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1956 și locuiește în Milano. El este reprezentat în fața Curții de către dl G. Berretta, un avocat practicant la Milano. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Milano, pe care l-a lăsat C.S. Într-o scrisoare servită locatarului la 9 iunie 1984, reclamantul și-a comunicat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața Magistratului Milan. Prin decizia din 4 iulie 1984, care s-a făcut executor la 4 În septembrie 1984, Magistratul Milan a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediul să fie anulat până la 31 octombrie 1986. La 4 iunie 1987, reclamantul a notificat locatarului care l-a obligat să abandoneze sediul. La 19 iunie 1987, el a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 17 iulie 1987. La 6 mai 1987, 2 iunie 1989, 25 ianuarie 1990 și 11 mai 1994, reclamantul a formulat declarații statutare care au cerut urgent cazare pentru el. Între 17 iulie 1987 și 18 aprilie 1996, judecătorul a făcut 41 încercări de recuperare a posesiei, la 17 iulie 1987, 15 octombrie 1987, 13 noiembrie 1987, 14 decembrie 1987, 29 ianuarie 1988, 11 iulie 1989, 28 septembrie 1989, 30 Octombrie 1989, 12 decembrie 1989, 18 ianuarie 1990, 27 februarie 1990, 12 aprilie 1990, 16 iulie 1990, 27 septembrie 1990, 27 noiembrie 1990, 29 ianuarie 1991, 18 martie 1991, 21 mai 1991, 27 iunie 1991, 17 septembrie 1991, 31 octombrie 1991, 13 decembrie 1991, 11 februarie 1992, 24 martie 1992, 25 mai 1992, 19 octombrie 1992, 21 ianuarie 1993, 30 martie 1993, 10 iunie 1993, 20 septembrie 1993, 30 noiembrie 1993, 22 Februarie 1994, 19 mai 1994, 15 septembrie 1994, 22 noiembrie 1994, 16 februarie 1995, 27 aprilie 1995, 13 iulie 1995, 17 octombrie 1995, 8 februarie 1996 și 18 aprilie 1996. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 16 mai 1997, reclamantul a reușit apartamentul cu ajutorul poliției. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită - prin lipsa de asistență de poliție - de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, cu privire la durata procedurii de expulzie HOTĂRÂREA. Reclamantul se plânge că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și că, în același proces, a susținut constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul contează argumentele guvernului. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 40-42). Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă din aceleași motive. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție se aplică chiriașilor în cadrul procedurii de expulsie (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Obiecțiile guvernamentale ar trebui, prin urmare, respinse din aceleași motive. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. Reclamantul susține că imposibilitatea de a retracta apartamentul său în cursul a 13 ani de la eliberarea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului său în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamantul susține că întârzierea în executarea ordinului emis de Magistratul din Milano a dus la negarea dreptului său de acces la o instanță. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea [declară cu majoritate] [pentru o majoritate] cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 30968/96

by Mario BARONE

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 15 February 2001

as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mr

A.B.

Baka

,

Mr

G.

Bonello

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

M.

Tsatsa-Nikolovska

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 21 March 1996 and registered on 9 April 1996.

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1956 and living in Milan. He is represented before the Court by Mr G. Berretta, a lawyer practising in Milan.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicant is the owner of an apartment in Milan, which he had let to C.S.

In a writ served on the tenant on 9 June 1984, the applicant communicated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Milan Magistrate.

By a decision of 4 July 1984, which was made enforceable on 4

September 1984, the Milan Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 31 October 1986.

On 4 June 1987, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 19 June 1987, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 17 July 1987.

On 6 May 1987, 2 June 1989, 25 January 1990 and 11 May 1994, the applicant made statutory declarations that he urgently required the premises as accommodation for himself.

Between 17 July 1987 and 18 April 1996, the bailiff made 41 attempts to recover possession, on 17 July 1987, 15 October 1987, 13 November 1987, 14 December 1987, 29 January 1988, 11 July 1989, 28 September 1989, 30

October 1989, 12 December 1989, 18 January 1990, 27 February 1990, 12 April 1990, 16 July 1990, 27 September 1990, 27 November 1990, 29

January 1991, 18 March 1991, 21 May 1991, 27 June 1991, 17

September 1991, 31 October 1991, 13 December 1991, 11 February 1992, 24 March 1992, 25 May 1992, 19 October 1992, 21 January 1993, 30

March 1993, 10 June 1993, 20 September 1993, 30 November 1993, 22

February 1994, 19 May 1994, 15 September 1994, 22 November 1994, 16 February 1995, 27 April 1995, 13 July 1995, 17 October 1995, 8

February 1996 and 18 April 1996.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 16 May 1997, the applicant repossessed the apartment with the assistance of the police.

B.

Relevant domestic law

The relevant domestic law is described in the judgment

Immobiliare Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V.

COMPLAINTS

1.

The applicant complains under Article 1 of Protocol No. 1 about his prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of his apartment.

2.

The applicant further complains under Article 6 § 1 of the Convention about the duration of the eviction proceedings

THE LAW

The applicant complains that his inability to recover possession of his apartment amounted to a violation of Article 1 of Protocol No. 1, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations ..., everyone is entitled to a ... hearing within a reasonable time by [a] ... tribunal ...”

The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies. They submit that he has failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned.

The applicant contests the Government’s arguments.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§

40-42). This exception should therefore be rejected for the same reasons.

The Government further argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process. That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants in eviction proceedings (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 62-63). The Government objections should therefore be rejected on the same grounds.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicant’s property rights was not disproportionate.

The applicant argues that the impossibility to repossess his apartment during 13 years from the issue of the order for possession amounts to a violation of his right under Article 1 of Protocol No. 1.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest.

The applicant argues that the delay in the enforcement of the order issued by the Milan Magistrate resulted in a denial of his right of access to a court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court [unanimously] [by a majority]

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President