CtEDO 15.02.2001 Auto

BARONE v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
15.02.2001
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2001
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
BARONE v. ITALY (CtEDO, 2001)
HUDOC · oficial

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 30968/96 de Mario BARONE împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 15 februarie 2001 în calitate de Camera compusă de Președintele C.L. Rozakis A.B. Baka Bonello Lorenzen Doamna Tsatsa-Nikolovska Levits Kovler judecători și dl E. Fribergh grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 21 martie 1996 și înregistrată la 9 aprilie 1996. având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1956 și locuiește în Milano. El este reprezentat în fața Curții de către dl G. Berretta, un avocat practicant la Milano. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Milano, pe care l-a lăsat C.S. Într-o scrisoare servită locatarului la 9 iunie 1984, reclamantul și-a comunicat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară în fața Magistratului Milan. Prin decizia din 4 iulie 1984, care s-a făcut executor la 4 În septembrie 1984, Magistratul Milan a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediul să fie anulat până la 31 octombrie 1986. La 4 iunie 1987, reclamantul a notificat locatarului care l-a obligat să abandoneze sediul. La 19 iunie 1987, el a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 17 iulie 1987. La 6 mai 1987, 2 iunie 1989, 25 ianuarie 1990 și 11 mai 1994, reclamantul a formulat declarații statutare care au cerut urgent cazare pentru el. Între 17 iulie 1987 și 18 aprilie 1996, judecătorul a făcut 41 încercări de recuperare a posesiei, la 17 iulie 1987, 15 octombrie 1987, 13 noiembrie 1987, 14 decembrie 1987, 29 ianuarie 1988, 11 iulie 1989, 28 septembrie 1989, 30 Octombrie 1989, 12 decembrie 1989, 18 ianuarie 1990, 27 februarie 1990, 12 aprilie 1990, 16 iulie 1990, 27 septembrie 1990, 27 noiembrie 1990, 29 ianuarie 1991, 18 martie 1991, 21 mai 1991, 27 iunie 1991, 17 septembrie 1991, 31 octombrie 1991, 13 decembrie 1991, 11 februarie 1992, 24 martie 1992, 25 mai 1992, 19 octombrie 1992, 21 ianuarie 1993, 30 martie 1993, 10 iunie 1993, 20 septembrie 1993, 30 noiembrie 1993, 22 Februarie 1994, 19 mai 1994, 15 septembrie 1994, 22 noiembrie 1994, 16 februarie 1995, 27 aprilie 1995, 13 iulie 1995, 17 octombrie 1995, 8 februarie 1996 și 18 aprilie 1996. Fiecare încercare s-a dovedit eșuat, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordat asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 16 mai 1997, reclamantul a reușit apartamentul cu ajutorul poliției. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35, ECHR-V. COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 despre incapacitatea prelungită - prin lipsa de asistență de poliție - de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare, în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, cu privire la durata procedurii de expulzie HOTĂRÂREA. Reclamantul se plânge că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și că, în același proces, a susținut constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul contează argumentele guvernului. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 40-42). Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă din aceleași motive. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție se aplică chiriașilor în cadrul procedurii de expulsie (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Obiecțiile guvernamentale ar trebui, prin urmare, respinse din aceleași motive. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată. Reclamantul susține că imposibilitatea de a retracta apartamentul său în cursul a 13 ani de la eliberarea ordinului de posesie constituie o încălcare a dreptului său în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. Reclamantul susține că întârzierea în executarea ordinului emis de Magistratul din Milano a dus la negarea dreptului său de acces la o instanță. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea [declară cu majoritate] [pentru o majoritate] cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă