L.B. and OTHERS v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
L.B. and OTHERS v. ITALY (CtEDO, 2002)
PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 46471/99 de L.B. și alții împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 7 martie 2002 în calitate de Cameră compusă de președintele C.L. Rozakis, dna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Levits Kovler Zagrebelsky judecători și dl E. Fribergh având în vedere cererea depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 2 octombrie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, După deliberare, hotărăsc după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt trei resortisanți italieni, născuți în 1908, 1929 și 1935 și trăiesc respectiv unul în Turin și alții în Tronzano Vercellese. Ele sunt reprezentate în Curte de către MM. G. și R. Vitucci Righini di Sant’Albino, avocați care practică în Turin. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Turin, pe care l-au lăsat M.M. într-o scrisă servită la chiriaș la 8 ianuarie 1992, reclamanții au informat chiriașul de intenția lor de a încheia închiriere și l-au convocat să apară înaintea Magistratului Turin. Prin decizia din 19 februarie 1992, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul Turin a susținut valabilitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 19 februarie 1993. La 22 februarie 1993, reclamanții au notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 18 martie 1993, ei au notificat locatarului informand-l că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 2 aprilie 1993. Între 2 aprilie 1993 și 13 ianuarie 1999, judecătorul a făcut 14 încercări de recuperare a posesiei. Fiecare încercare s-a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamanții nu aveau dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. În conformitate cu art. 6 din Legea nr. 431/98, procedurile de evacuare au fost suspendate până la 20 ianuarie 2000. La 27 ianuarie 2000, reclamanții au recuperat posesia apartamentului. HOTĂRÂREA Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de expulzare. Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat recours interne din cauza faptului că el nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea acordării asistenței de poliție este justificată din motive de ordinea priorităților stabilite în conformitate cu cerințele privind siguranța publică. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului