L.B. and OTHERS v. ITALY

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 46471/99 de L.B. și alții împotriva Italiei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 7 martie 2002 în calitate de Cameră compusă de președintele C.L. Rozakis, dna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Levits Kovler Zagrebelsky judecători și dl E. Fribergh având în vedere cererea depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 2 octombrie 1998, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitanți, După deliberare, hotărăsc după cum urmează: FACTE Reclamanții sunt trei resortisanți italieni, născuți în 1908, 1929 și 1935 și trăiesc respectiv unul în Turin și alții în Tronzano Vercellese. Ele sunt reprezentate în Curte de către MM. G. și R. Vitucci Righini di Sant’Albino, avocați care practică în Turin. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții sunt proprietarii unui apartament din Turin, pe care l-au lăsat M.M. într-o scrisă servită la chiriaș la 8 ianuarie 1992, reclamanții au informat chiriașul de intenția lor de a încheia închiriere și l-au convocat să apară înaintea Magistratului Turin. Prin decizia din 19 februarie 1992, care a fost făcută executivă în aceeași zi, Magistratul Turin a susținut valabilitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 19 februarie 1993. La 22 februarie 1993, reclamanții au notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 18 martie 1993, ei au notificat locatarului informand-l că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 2 aprilie 1993. Între 2 aprilie 1993 și 13 ianuarie 1999, judecătorul a făcut 14 încercări de recuperare a posesiei. Fiecare încercare s-a dovedit că nu a avut succes, deoarece reclamanții nu aveau dreptul la asistență de poliție în aplicarea ordinului de posesie. În conformitate cu art. 6 din Legea nr. 431/98, procedurile de evacuare au fost suspendate până la 20 ianuarie 2000. La 27 ianuarie 2000, reclamanții au recuperat posesia apartamentului. HOTĂRÂREA Reclamanții se plâng în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția că incapacitatea lor de a recupera posesia apartamentului a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamanții se plâng în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de expulzare. Guvernul susține că reclamanții nu au epuizat recours interne din cauza faptului că el nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi c. Italia [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDH 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această obiecție ar trebui respinsă. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamanților nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea acordării asistenței de poliție este justificată din motive de ordinea priorităților stabilite în conformitate cu cerințele privind siguranța publică. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 46471/99

by L.B. and Others

against Italy

The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 7

March 2002 as a Chamber composed of

Mr

C.L.

Rozakis

,

President

,

Mrs

F.

Tulkens

,

Mr

P.

Lorenzen

,

Mrs

N.

Vajić

,

Mr

E.

Levits

,

Mr

A.

Kovler

,

Mr

V.

Zagrebelsky

,

judges

,

and Mr E.

Fribergh

,

Section Registrar

,

Having regard to the above application lodged with the European Commission of Human Rights on 2 October 1998,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicants,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicants are three Italian nationals, born in 1908, 1929 and 1935 and living respectively one in Turin and the others in Tronzano Vercellese. They are represented before the Court by MM. G. and R. Vitucci Righini di Sant’Albino, lawyers practising in Turin.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicants are the owners of an apartment in Turin, which they had let to M.M.

In a writ served on the tenant on 8 January 1992, the applicants informed the tenant of their intention to terminate the lease and summoned him to appear before the Turin Magistrate.

By a decision of 19 February 1992, which was made enforceable on the same day, the Turin Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 19 February 1993.

On 22 February 1993, the applicants served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 18 March 1993 they served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 2 April 1993.

Between 2 April 1993 and 13 January 1999, the bailiff made fourteen attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicants were not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

Pursuant to article no. 6 of Law no.

431/98, the evictions proceedings were suspended until 20 January 2000.

On 27 January 2000, the applicants recovered possession of the apartment.

THE LAW

The applicants complain under Article 1 of Protocol No. 1 to the Convention that their inability to recover possession of their apartment amounted to a violation of the right to property.

The applicants further complain under Article 6 of the Convention about the duration of the eviction proceedings.

The Government argue that the applicants have not exhausted domestic remedies on the grounds that he failed to challenge the refusal of police assistance before the administrative courts.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the judgment

Immobiliare Saffi

v. Italy

[GC], no. 22774/93, §§ 40-42, ECHR 1999-V). The Court sees no reason to depart from its previous finding. This objection should therefore be rejected.

The Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously. In their opinion, the interference with the applicants’ property rights was not disproportionate; therefore, there is no violation of Article 1 of Protocol No.1.

As to the length of the enforcement proceedings, the Government submit that the delay in granting police assistance is justified on grounds of the order of priorities established according to public-safety requirements. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now be set by the District Court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court unanimously

Declares

the application admissible, without prejudging the merits of the case.

Erik

Fribergh

Christos

Rozakis

Registrar

President