CtEDO 09.07.2002 Auto

COVIELLO v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
09.07.2002
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2002
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
COVIELLO v. ITALY (CtEDO, 2002)
HUDOC · oficial

PRIMEA SECȚIUNE DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 39179/98 de Nicola COVIELLO împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), care a stat la 9 iulie 2002 în calitate de Cameră compusă de Președintele C.L. Rozakis, dna Tulkens Lorenzen Doamna Vajić Levits Kovler Zagrebelsky judecători și dl E. Fribergh având în vedere cererea depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 16 octombrie 1997, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile în răspunsul prezentat de solicitant, După deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în Lavello și locuiește în Leverkusen (Germania). El este reprezentat în fața Curții de către dl G. Preve, un avocat practicant în Turin. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Turin, pe care l-a lăsat pe V.P. La 2 decembrie 1992, reclamantul a servit o scrisoare asupra chiriașului pe care intenționează să-l încheie la expirarea termenului la 31 iulie 1993 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă și a convocat chiriașul să apară în fața magistratului Turin. Prin decizia din 16 decembrie 1992, Magistratul Turin a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediul să fie anulat până la 31 decembrie 1992. Iulie 1994. La 7 iulie 1994, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să părăsească sediul. La 17 decembrie 1994 a informat chiriașul că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 10 ianuarie 1995. Între 10 ianuarie 1995 și 13 noiembrie 1998, judecătorul a făcut opt încercări de recuperare a posesiunii. La 12 mai 1998, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgent cazare pentru fiul său. La 20 iulie 1999, locatarul a solicitat Magistratul Turin (în conformitate cu art. 6 L.431/98) să stabilească o nouă dată pentru executarea ordinului. La 13 ianuarie 2000, Magistratul Turin a hotărât să amâne data expulzării până la 14 februarie 2000. La 14 februarie 2000, reclamantul a recuperat posesia apartamentului. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului la proprietate. Reclamantul se plânge în continuare în temeiul articolului 6 din Convenție cu privire la durata procedurii de evacuare. Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne din cauza faptului că nu a contestat refuzul asistenței de poliție în fața instanțelor administrative. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia) [GC], nr. 22774/93, §§ 40-42, CEDO 1999-V). Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluzia sa anterioară, ceea ce ar trebui, prin urmare, respins. Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile sociale și problemele legate de ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar trebui să fie aplicate simultan. În opinia lor, ingerința în drepturile de proprietate ale reclamantului nu a fost disproporționată; prin urmare, nu există nicio încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, în urma intrării în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea prioritară pentru executarea expulzărilor.Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea inadmisibilă a cererii. Din aceste motive, Curtea declară în unanimitate cererea este admisibilă, fără a prejudeca fondurile cazului. Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă