a cererii nr. 44174/98
prezentată de Isabel FERRAGUT PALLACH
împotriva Spaniei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secție), întrunită pe
27
aprilie
2000 într-o cameră compusă din
Doamna
președintă
,
Domnul
Domnul
Domnul
Domnul
Domnul
Domnul
judecători
,
și de
Domnul
grefier de secție
,
Ținând cont de cererea menționată mai sus introdusă pe 28 octombrie 1998 și înregistrată pe 3
noiembrie 1998,
Ținând cont de observațiile prezentate de guvernul pârât și de cele prezentate ca răspuns de reclamantă,
După deliberare, pronunță următoarea decizie
:
Reclamanta este o cetățeană spaniolă, locuind la Barcelona. Este văduvă și pensionară.
Ea este reprezentată în fața Curții de Me
Javier Bruna Reverter, avocat la baroul din Valencia.
Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părți, pot fi rezumate după cum urmează.
a.
Circumstanțe particulare ale cauzei
i)
Boală și deces al Arturo Navarra Ferragut, fiul reclamantei
Suferind de o nevroză obsesivă cronică, fiul reclamantei, Arturo Navarra Ferragut, după ce a urmat tratamentele convenționale și în absența unei îmbunătățiri a stării sale de sănătate, a contactat serviciul doctorului E.R.G., șef al serviciului de neurochiurgie al spitalului
Residencia Valle Hebron
din Barcelona, pentru a se supune unei intervenții chirurgicale prin electrocoagulare (
radiofrecuencia
) a unei părți a creierului. Cu toate acestea, considerând că risca prea mult, fiul reclamantei a decis să nu se supună acestei intervenții. Un medic din același serviciu al spitalului i-a informat apoi despre existența unui alt tratament de radiochirurgie pe bază de cobalt 60, și despre faptul că această tehnică era practicată într-o clinică privată (
Clinica Dexeus
) de către doctorul E.R.G., în asociație cu doctorul B.G.M., specialist în oncologie radioterapeutică.
Pe 3 martie 1988 a avut loc, în instalațiile
Clinica Dexeus
din Barcelona și sub conducerea medicilor menționați, o intervenție în cursul căreia fiul reclamantei a fost supus pentru 140 de minute (70 de minute în fiecare lobul) unei radiații ionizante de cobalt 60. Potrivit medicilor, efectele curative ale acestui tratament trebuiau să se manifeste după câteva luni. Cu toate acestea, nu a urmat nicio îmbunătățire a stării de sănătate a pacientului.
Pe 10 noiembrie 1988, fiul reclamantei a fost supus unei capsulotomii drepte prin
radiofrecvență
realizată de doctorul B. din centrul spitalicesc
Fundación Jiménez Diaz
din Madrid. Cu toate acestea, nu a putut fi aplicat niciun tratament pe lobul stâng, examenul realizat sfătuin-du-l.
Ca urmare a acestei ultime intervenții, fiul reclamantei a observat o îmbunătățire clară a stării sale de sănătate mentală.
Pe 22 iunie 1989, fiul reclamantei a trebuit să fie spitalizat la Spitalul
Ntra. Sra. Del Mar
din Barcelona, suferind de un proces secundar la radionecroză.
Pe 27 decembrie 1993, fiul reclamantei a decedat.
ii)
Plângerea penală depusă de reclamantă
După moartea fiului, reclamanta a depus o plângere penală cu constituire de parte civilă împotriva doctorilor E.R.G. și B.G.M. pentru greșeală profesională (
imprudencia temeraria
).
Investigația cauzei a fost atribuită judecătorului de instrucție nr. 8 din Barcelona. În cadrul investigației, judecătorul de instrucție a emis o ordonanță de inculpare împotriva doctorilor E.R.G. și B.G.M.
iii)
Sentințele pronunțate
Prin sentință contradictorie pronunțată pe 14 iulie 1997, după ținerea unei ședințe publice în cursul căreia au fost audiați părțile procesului, martori și experți, tribunalul penal nr. 13 din Barcelona l-a achitat pe E.R.G. și B.G.M. de orice responsabilitate penală pentru faptele care li se imputau. După ce a reamintit jurisprudența Tribunalului Suprem în materie de greșeală profesională și a enumerat elementele constitutive ale infracțiunii, tribunalul penal a declarat în special
:
„
(…) pacientul suferea de o boală care trebuia să fie tratată agresiv, și anume conform unor metode care chiar putea implica riscuri pentru viață și integritate fizică (…)
(…) tratamentul prin radiochirurgie (...) utilizat de acuzați, ținând cont de starea științei în 1988, prezenta un risc mai mic decât cel inerent al intervenției prin radiofrecvență, dar evident pacientul risca o radionecroză (…). Alegerea tratamentului prin radiochirurgie cu raze gamma era corectă (…)
(…) intervenția realizată de acuzați a fost autorizată de pacient, documentul semnat care se găsește la pagina 359 o dovedește, autenticitatea acestuia nu a fost contestată. Nu există nicio dovadă care ar putea să ne facă să gândim că acest document a fost semnat fără atenție (…). Același document menționează în mod clar posibilele efecte secundare și complicații datorită tratamentului prin radiații ionizante, chiar dacă nu le specifică.(…)
(…) E.R.G., în cursul interrogatoriului, s-a exprimat în sensul că dacă s-ar informa complet și detaliat pacienții, aceștia nu ar accepta niciodată tratamentele. Aceasta nu schimbă convingerea acestui tribunal cu privire la faptul că consimțământul a fost dat (…). Informația furnizată a fost obișnuită, suficientă pentru a permite luarea unei decizii libere (…). Nu ar trebui să îngrijoreze în mod inutil un bolnav când, oricum, trebuie să asume un risc (....) pentru vindecarea sa (…)
(…) Radiația aplicată de acuzați a cauzat un proces necrozic nedorit, în principal în emisfericul stâng al creierului lui Arturo Navarra Ferragut, provocând un edem cu efect de masă, care în mod necesar trebuia tratat cu doze mari de corticosteroizi de manieră permanentă, ceea ce s-a prelungit mai mult de patru ani, cauzând o boală numită sindrom
cushing iatrogenic
care în mod necesar duce la moarte
prin infecție. Asta s-a întâmplat. (…)
(…) în principiu, nicio greșeală de diligență nu a fost comisă în aplicarea tratamentului, conform cunoștințelor științifice existente la momentul intervenției. (…) singurul indiciu de vinovăție care există împotriva acuzaților este rezultatul produs, adică faptul că zone diferite și apropiate de cele doi puncte pe care se voia inițial să se cauzeze o leziune, au fost iradiate, cauzând o radionecroză (…) dar chiar și în cazul în care intervenția ar fi fost efectuată în conformitate cu
lex artis
, nu este exclus să se cauzeze o radionecroză într-un mic procent de cazuri (…)
(…) ținând cont de faptul că încălcarea normei obiective de diligență comisă de acuzați, nu este dovedită în forma cerută într-o procedură penală, trebuie să-i achităm (…)
"
Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel în fața
Audiencia provincial
din Barcelona
.
În recursul ei, reclamanta a cerut în mod expres curții de apel ținerea unei ședințe publice, pentru a ajunge la o mai bună clarificare a faptelor litigioase. În plus, pentru o mai bună înțelegere a tribunalului și în redundanță a probelor deja prezentate, reclamanta a cerut
Audiencia provincial
admisibilitatea și administrarea unei dovezi documentare constând dintr-o scrisoare datată 25 iunie 1997 emană de către profesorul Hakon Aune din spitalul norvegian de radiologie din Oslo, din care reiese că acest centru nu aplica radioterapie pacienților care suferă de tulburări mentale. Reclamanta a anexat această piesă recursului de apel.
Prin hotărâre din 27 ianuarie 1998,
Audiencia provincial
din Barcelona a confirmat sentința atacată. Cu privire la cererea de ședință,
Audiencia provincial
, referindu-se
la
art. 795.4 al Codului de procedură penală (
Ley de Enjuiciamiento Criminal
), a respins cererea, cauza fiind în stare de judecată. Cât privește admisibilitatea și administrarea dovezii documentare constând din scrisoare profesorului Hakon Aune,
Audiencia provincial
nu s-a pronunțat. Cât privește fondul litigiului,
Audiencia provincial
a estimat că :
„
(…) Din punct de vedere penal, nu se poate pretinde de la medicii acuzați o informație care să meargă dincolo de riscurile tipice sau în mod normal previzibile pentru intervenția care trebuie realizată, pe baza experienței obișnuite și a rezultatelor statistice (…)
(…) Este evident că nu se poate cere informație asupra consecințelor fatale care au survenit, printre altele, deoarece nu apăreau previzibile
ex ante
, și în plus, dacă ar fi furnizată o informație atât de detaliată, refuzul de a se supune intervenției ar fi sigur (…)
"
Pentru rest,
Audiencia provincial
a preluat la socoteala ei faptele declarate dovedite, precum și fundamentele în drept reținute de către jurisdicția de primă instanță.
Invocând articolele 24 (dreptul la un proces echitabil) și 15 (dreptul la viață și integritate fizică și morală) ale Constituției spaniole, reclamanta a sesizat Tribunalul Constituțional de o cale de atac de
amparo
. Reclamanta a cerut înaltei jurisdicții nulitatea sentinței pronunțate de către
Audiencia provincial,
ordonând retragerea procedurii la momentul în care această jurisdicție trebuia să se pronunțe asupra admisibilității și administrării dovezii documentare, și ținerea unei ședințe publice.
Prin decizie din 13 iulie 1998, notificată reclamantei pe 17 iulie 1998, Tribunalul Constituțional a respins calea de atac de
amparo
. Pentru ceea ce privește grievul tras din absența unei ședințe publice în fața
Audiencia provincial
din Barcelona, înalta jurisdicție a precizat că aceasta motivase respingerea cererii sale. Cât privește grievul tras din încălcarea dreptului de a folosi mijloacele de probă relevante pentru apărare, Tribunalul Constituțional a declarat că garanția constituțională cuprinsă în art. 24.2 al Constituției spaniole cuprindea doar cazurile în care proba era decisivă din perspectiva apărării. Or încălcarea denunțată nu s-a produs în măsura în care calea de atac de
amparo
angajată de reclamantă nu permitea să se deducă în ce măsură documentul respectiv (care fusese propus ca dovadă documentară) ar fi putut schimba raționamentele și decizia
Audiencia provincial
.
Pentru rest, Tribunalul Constituțional a precizat că
Audiencia provincial
se pronunțase pe baza probelor practicate în cursul procesului și răspunsese în mod motivat și rezonabil la argumentele ridicate.
Pe 25 ianuarie 1999, reclamanta a intentat o acțiune civila de răspundere împotriva doctorilor E.R.G. și B.G. M. în fața tribunalului de primă instanță nr. 5 din Barcelona.
b.
Dreptul intern relevant
i)
art. 24 al Constituției spaniole
„
1.Orice persoană are dreptul să obțină protecție efectivă a magistraților și tribunalelor în exercitarea drepturilor și intereselor sale legitime, fără ca în niciun caz să nu poată fi pusă în imposibilitate de a se apăra.
2.De asemenea, orice persoană are dreptul (...) la un proces public (...) cu toate garanțiile, de a folosi mijloacele de probă potrivite pentru apărare (...)
"
ii)
Codul de procedură penală
(
Ley de Enjuiciamiento Criminal)
Dispozițiile Codului de procedură penală referitoare la admisibilitatea probelor în fața curții de apel (
Audiencia provincial
) și ținerea unei ședințe publice se citesc după cum urmează :
art. 795
„
3.În memoriul de prezentare a recursului, apelantul va putea cere practicarea mijloacelor de probă pe care nu a putut să le propună în primă instanță (…)
(…)
5.(…) dacă nicio dovadă nu a fost propusă,
Audiencia provincial
va examina dosarul și va pronunța o sentință (…)
6.
Audiencia provincial
va putea decide ținerea unei ședințe publice atunci când o va considera necesară (…)
7.Dacă memoriile conțin o propunere de dovadă,
Audiencia provincial
va decide în termen de trei zile asupra admisibilității și, în același act, va fixa o dată pentru ședința publică în următoarele cincisprezece zile.
8.Ședința va începe cu administrarea dovezii. Apoi, părțile vor rezuma oral rezultatul dovezii și fundamentul pretențiilor lor
".
1.
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanta se plânge de faptul că
Audiencia provincial
din Barcelona a omis să răspundă, în niciun fel, la cererea sa de admisibilitate a unei noi dovezi care, potrivit ei, era esențială pentru rezultatul litigiului în instanța de apel.
2.
Invocând art. 2 în relație cu articolele 3 și 8 din Convenție, reclamanta subliniază că fiul ei a luat decizia de a se supune intervenției de radiochirurgie (raze gamma) fără să știe că aceasta putea duce la moarte. În acest sens, ea estimează că informația primită fiind incompletă, consimțământul pe care l-a dat la intervenție nu era liber. El s-a supus tratamentului litigios fiind sigur că viața sa nu era în pericol. Invocând art. 3 din Convenție, ea se plânge că, în cadrul demersurilor anterioare intervenției, fiul ei a fost tratat ca un obiect și nu ca o persoană, cu disprețul pentru demnitatea și integritatea sa fizică.
1.
Reclamanta se plânge de faptul că
Audiencia provincial
din Barcelona a omis să răspundă, în niciun fel, la cererea sa de admisibilitate a unei noi dovezi care, potrivit ei, era esențială pentru rezultatul litigiului în instanța de apel. Ea invocă art. 6 § 1 din Convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc după cum urmează
:
„
1.
Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie ascultată în mod echitabil (...) de un tribunal (...) care va decide, fie asupra contestațiilor privitoare la drepturi și obligații de caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală adusă împotriva ei (...)
"
a.
Cu privire la excepția preliminară trasă din neepuizarea căilor de recurs interne.
Ca o chestiune preliminară, Guvernul susține că reclamanta pare să fi intentat o acțiune civilă pentru aceleași fapte ca acelea ale prezentei cereri. Dacă ar fi cazul, cererea ar fi inadmisibilă din neepuizare a căilor de recurs interne.
Reclamanta contestă teza Guvernului și subliniază că a epuizat toți recusurile posibile în dreptul spaniol în calea penală obiect al cererii. Faptul că a decis să intenteze o acțiune civilă nu afectează în niciun fel procedura efectuată pe cale penală, la originea prezentei cereri în fața Curții.
Curtea constată că reclamanta a depus o plângere penală cu constituire de parte civilă împotriva doctorilor E.R.G. și B.G.M. pentru greșeală profesională (
imprudencia temeraria
). Curtea estimează că un astfel de recurs constituia un mijloc eficace de corectare a grievurilor referitoare la presupuse neglijențe comise de medicii care au tratat pe fiul ei. Acesta recurs ar fi putut produce efectul dorit de reclamantă, și anume condamnarea penală a medicilor și repararea civilă a prejudiciului cauzat. Curtea estimează că procedura civilă angajată ulterior de reclamantă nu coincide complet cu acțiunea penală obiect al prezentei cereri. Într-adevăr, problema unei eventuale responsabilități penale a medicilor pentru o posibilă contravenție de greșeală profesională diferă de o simplă condamnare pentru culpă civilă. De aceea, această din urmă procedură nu este de natură să corecteze aceleași grievuri pe care reclamanta le prezintă acum în fața Curții (hotărârea Lopez Ostra c. Spania din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-C, pp. 51-52, §§ 36-37). Urmează că excepția de inadmisibilitate nu poate fi primită favorabil.
b.
Asupra fondului
Guvernul observă în primul rând că, pentru a concluziona că inadmisibilitatea cererii de nouă dovadă prezentate în apel de reclamantă a încălcat dreptul la un proces echitabil, reclamanta ar fi trebuit să demonstreze că neprezentarea acestei dovezi în prima instanță se datorase unor circumstanțe străine voii ei și că inadmisibilitatea acestei dovezi cauzase un real prejudiciu apărării cauzei sale. Or reclamanta nu explică de ce nu a propus proba în prima instanță. Pe lângă aceasta, a solicitat admisibilitatea acestei dovezi doar „
pentru o mai bună înțelegere a tribunalului și în redundanță a probelor deja prezentate
". În ultimă analiză, scrisoarea medicului norvegian nu era propusă ca dovadă ci ca simplu complement de informație. La aceasta se adaugă faptul că reclamanta nu a respectat cerințele de procedură prevăzute în materie de prezentare a noilor dovezi în apel. Oricum, Guvernul subliniază că în prima instanță reclamanta estimă că existau indici suficienți de criminalitate pentru a trece la faza de judecată fără a trebui să practice noi dovezi și aceasta, chiar și în cazul în care un alt raport norvegian cerut în cursul investigației nu fusese transmis. El adaugă că în cursul investigației au fost administrate numeroase dovezi, în special expertize și rapoarte medicale, precum și audierile unor numeroși martori.
Reclamanta subliniază că este responsabilitatea tribunalelor să motiveze rațional decizia admisibilității sau respingerii unei cereri de admisibilitate a dovezii și o absență de reacție a tribunalului nu poate fi justificată. Ea precizează că elementul de probă produsă în sprijinul apelului declarat avea o dată ulterioară sentinței de primă instanță, motiv pentru care era total imposibil să-l verse mai devreme în dosar. Faptul că au existat anterior alte investigații și că o comisie rogatorie în Norvegia nu putuse reuși, nu i se pare de natură să determine în mod automat și irevocabil respingerea unui asemenea mijloc de probă și, oricum, consideră că un asemenea refuz ar fi trebuit, în orice caz, să fie motivat. Pentru ea, absența răspunsului
Audiencia provincial
a prejudiciat dreptul ei la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 din Convenție.
Curtea reamintește că potrivit articolului 19 din Convenție, îi revine sarcina de a asigura respectarea angajamentelor rezultate din Convenție pentru Părțile contractante. În special, nu-i revine să cunoască erorile de fapt sau de drept pretins comise de o jurisdicție internă, decât dacă și în măsura în care ar fi putut prejudicia drepturile și libertățile salvgardiate de Convenție. De altfel, dacă Convenția garantează în art. 6 dreptul la un proces echitabil, ea nu reglementează totuși admisibilitatea probelor sau aprecierea lor, materie care revine în principal dreptului intern și jurisdicțiilor naționale (a se vedea hotărârile Schenk c.
Elveția din 12
iulie 1988, seria A nr. 140, p. 29, §§ 45-46, și García Ruiz c.
Spania din 21 ianuarie 1999,
Recueil des arrêts et décisions 1999
, § 28
).
Curtea are
totuși sarcina de a cerceta dacă procedura considerată în ansamblul ei, inclusiv modul în care proba a fost administrată, a reținut caracterul echitabil dorit de art. 6 § 1 (a se vedea,
mutatis mutandis
, hotărârea Schenk precitată § 46
și hotărârea
Mantovanelli c. Franța din 18
martie
1997,
Recueil
1997-II, p. 436, § 33).
În cauza de față, Curtea observă că reclamanta a beneficiat de o procedură contradictorie în fața tribunalelor spaniole. Ea a putut, la diferitele stadii ale acesteia, prezenta argumentele pe care le considera relevante pentru apărarea cauzei sale. De altfel, Curtea observă că, atât tribunalul penal nr. 13 din Barcelona cât și
Audiencia provincial
și-au întemeiat sentințele pe numeroase elemente de probă strânse în cursul investigației și liber dezbătute de către părți în fața tribunalului. Privitor la absența răspunsului din partea
Audiencia provincial
la admisibilitatea unui element de probă constând dintr-o scrisoare emisă de un profesor norvegian, Curtea observă că, conform textului propunerii făcute de reclamantă, acest element de probă nu era esențial apărării tezei sale ci constituia simplu un complement de informație la toate elementele de probă deja strânse în cursul investigației cauzei și care, conform propriei sale opinii exprimate în cursul investigației, erau suficiente pentru a condamna acuzații. De altfel, potrivit deciziei Tribunalului Constituțional din 13 iulie 1998, încălcarea denunțată nu s-a produs în măsura în care calea de atac de
amparo
angajată de reclamantă nu permitea să se deducă în ce măsură documentul în cauză ar fi putut schimba raționamentele și decizia
Audiencia provincial
. În plus, potrivit Tribunalului Constituțional,
Audiencia provincial
se pronunțase pe baza probelor practicate în cursul procesului și răspunsese în mod motivat și rezonabil la argumentele ridicate. Ținând cont de ansamblul procedurii, Curtea este de părere că grievul denunțat de reclamantă nu a reținut un grad de gravitate care ar fi putut prejudicia caracterul echitabil al procedurii litigioase. Ținând cont de cel de sus, Curtea estimează că reclamanta nu este întemeiată să susțină că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de
tribunalele spaniole. Urmează că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind manifest nefondat, în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție.
2.
Invocând art. 2 în relație cu articolele 3 și 8 din Convenție, reclamanta subliniază că fiul ei a luat decizia de a se supune intervenției de radiochirurgie (raze gamma) fără să știe că aceasta putea duce la moarte. În acest sens, ea estimează că informația primită fiind incompletă, consimțământul pe care l-a dat la intervenție nu era liber. El s-a supus tratamentului litigios fiind sigur că viața sa nu era în pericol. Invocând art. 3 din Convenție, ea se plânge că, în cadrul demersurilor anterioare intervenției, fiul ei a fost tratat ca un obiect și nu ca o persoană, cu disprețul pentru demnitatea și integritatea sa fizică.
Cu toate acestea, chiar și presupunând că reclamanta ar fi epuizat căile de recurs interne, Curtea, ținând cont de ansamblul elementelor de care dispune, și în măsura în care este competentă să cunoască alegerile formulate, nu a observat nicio apariție de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele sale. Într-adevăr, reiese din sentința tribunalului penal nr. 13 din Barcelona din 14 iulie 1997 că intervenția practicată pe fiul reclamantei a fost autorizată de pacient, așa cum o dovedește un document semnat care figurează în dosar și a cărui autenticitate nu a fost contestată. Or, potrivit sentinței tribunalului, același document menționa în mod clar posibilele efecte secundare și complicații datorită tratamentului prin radiații ionizante, chiar dacă nu le specifica. Urmează că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind manifest nefondat, în aplicarea articolului
35
§
4 din Convenție.
Prin aceste motive, Curtea, cu unanimitate,
.
Michael O'Boyle
Elisabeth Palm
Grefier
Președintă
de la requête n° 44174/98
présentée par Isabel FERRAGUT PALLACH
contre l'Espagne
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
27
avril
2000 en une chambre composée de
M
me
présidente
,
M.
M.
M.
M.
M.
M.
juges
,
et de
M.
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite le 28 octobre 1998 et enregistrée le 3
novembre 1998,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
La requérante est une ressortissante espagnole, résidant à Barcelone. Elle est veuve et retraitée.
Elle est représentée devant la Cour par M
e
Javier Bruna Reverter, avocat au barreau de Valencia.
Les faits de la cause, tels qu'ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
a.
Circonstances particulières de l'affaire
i)
Maladie et décés de Arturo Navarra Ferragut, fils de la requérante
Souffrant d'une névrose obsessionnelle chronique, le fils de la requérante, Arturo Navarra Ferragut, après avoir suivi les traitements conventionnels et en l’absence d’amélioration de son état de santé, prit contact avec le service du docteur E.R.G., chef du service de neurochirurgie de l'hôpital
Residencia Valle Hebron
de Barcelone, afin de faire l'objet d'une intervention chirurgicale moyennant une électrocoagulation (
radiofrecuencia)
d'une partie de son cerveau. Toutefois, estimant qu'il encourait trop de risques, le fils de la requérante décida de ne pas se soumettre à cette intervention. Un médecin du même service de l’hôpital l'informa alors de l'existence d'un autre traitement de radiochirurgie à base de cobalt 60, et du fait que cette technique était pratiquée dans une clinique privée (
Clinica Dexeus)
par le docteur E.R.G., en association avec le docteur B.G.M., spécialiste en oncologie radiothérapeutique.
Le 3 mars 1988 eut lieu, dans les installations de la
Clinica Dexeus
de Barcelone et sous la direction des médecins mentionnés, une intervention au cours de laquelle le fils de la requérante fut soumis pendant 140 minutes (70 minutes dans chaque lobule) à une radiation ionisante de cobalt 60. Selon les médecins, les effets curatifs de ce traitement devaient se manifester après quelques mois. Cependant, aucune amélioration de l’état de santé du patient ne s’ensuivit.
Le 10 novembre 1988, le fils de la requérante fit l’objet d’une capsulotomie droite par
radiofréquence
réalisée par le docteur B. du centre hospitalier
Fundación Jiménez Diaz
de Madrid. Toutefois, aucun traitement ne put être pratiqué sur le lobule gauche, l'examen pratiqué l'ayant
déconseillé.
A la suite de cette dernière intervention, le fils de la requérante constata une nette amélioration de son état de santé mentale.
Le 22 juin 1989, le fils de la requérante dut être hospitalisé à l'Hôpital
Ntra. Sra. Del Mar
de Barcelone, souffrant d'un processus secondaire à radionécrose.
Le 27 décembre 1993, le fils de la requérante décéda.
ii)
La plainte pénale déposée par la requérante
Suite à la mort de son fils, la requérante déposa une plainte pénale avec constitution de partie civile contre les docteurs E.R.G. et B.G.M. pour faute professionnelle (
imprudencia temeraria
).
L'instruction de l'affaire fut attribuée au juge d'instruction n° 8 de Barcelone. Dans le cadre de l’instruction, le juge d'instruction rendit une ordonnance d'inculpation à l'encontre des docteurs E.R.G. et B.G.M.
iii)
Les jugements rendus
Par un jugement contradictoire rendu le 14 juillet 1997, après la tenue d'une audience publique au cours de laquelle furent entendus les parties au procès, des témoins ainsi que des experts, le tribunal pénal n° 13 de Barcelone relaxa E.R.G. et B.G.M. de toute responsabilité criminelle pour les faits qui leur étaient reprochés. Après avoir rappelé la jurisprudence du Tribunal suprême en matière de faute professionnelle et énuméré les éléments constitutifs de l’infraction, le tribunal pénal déclara notamment
:
«
(…) le patient souffrait d'une maladie qui devait être traitée de façon agressive, à savoir selon des méthodes pouvant même entraîner des risques pour sa vie et son intégrité physique (…)
(…) le traitement par radiochirurgie (...) utilisé par les accusés, tenant compte de l'état de la science en 1988, présentait un risque inférieur à celui inhérent de l'intervention par radiofréquence, mais évidemment le patient encourait un risque de radionécrose (…). L'élection du traitement par radiochirurgie avec des rayons gamma était correcte (…)
(…) l'intervention pratiquée par les accusés a été autorisée par le patient, le document signé qui se trouve à la page 359 le prouve, son authenticité n'a pas été mise en doute. Il n'existe aucune évidence, ni preuve qui puissent faire penser que ce document fut signé sans y prêter attention (…). Ce même document mentionne expressément les possibles effets secondaires et complications dus au traitement par radiations ionisantes, même s'il ne les spécifie pas.(…)
(…) E.R.G., au cours de l'interrogatoire, s'est exprimé dans le sens que si l'on informait de façon totalement détaillée les patients, ceux-ci n'accepteraient jamais les traitements. Cela ne change pas la conviction de ce tribunal quant au fait que le consentement a été prêté (…). L’information fournie l'a été comme d'habitude, suffisante pour permettre de prendre librement la décision (…). On ne doit pas inquiéter de façon inutile un malade lorsque, en tout état de cause, il doit assumer un risque (....) pour sa guérison (…)
(…) La radiation appliquée par les accusés causa un processus nécrotique non voulu, principalement dans l'hémisphère gauche du cerveau d’Arturo Navarra Ferragut, provoquant un œdème avec un effet masse, qui nécessairement devait être traité avec de fortes doses de corticoïdes de manière permanente, ce qui se prolongea pendant plus de quatre ans, causant une maladie dite syndrome de
cushing yatrogénique
qui entraîne nécessairement la mort
par infection. C' est ce qui est arrivé. (…)
(…) en principe, aucune faute de diligence n’a été commise dans l'application du traitement, selon les connaissances scientifiques existant au moment de l'intervention. (…) le seul indice à charge qui existe à l'encontre des accusés est le résultat produit, c'est à dire que des zones différentes et proches des deux points sur lesquels on voulait initialement causer une lésion, ont été irradiées, entraînant une radionécrose (…) mais même dans le cas où l'intervention aurait été effectuée conformément à la
lex artis
, il n’est pas exclu de causer une radionécrose dans un petit pourcentage de cas (…)
(…) étant donné que l'infraction de la norme objective de diligence commise par les accusés, n'est pas prouvée dans la forme requise dans une procédure pénale, il convient de les relaxer (…)
»
Contre ce jugement, la requérante interjeta appel devant l'
Audiencia provincial
de Barcelone
.
Dans son recours, la requérante sollicita expressément de la cour d'appel la tenue d'une audience publique, afin de parvenir à un meilleur éclaircissement des faits litigieux. En outre, pour une meilleure compréhension du tribunal et en redondance des preuves déjà soumises, la requérante demanda à
l’Audiencia provincial
l'admissibilité et l'administration d’une preuve documentaire consistant en une lettre datée du 25 juin 1997 émanant du professeur Hakon Aune de l'hôpital norvégien de radiologie d’Oslo, dont il ressortait que ce centre n'appliquait pas de radiothérapie aux patients souffrant de troubles mentaux. La requérante joignit cette pièce à son recours d'appel.
Par un arrêt du 27 janvier 1998,
l'
Audiencia provincial
de Barcelone confirma le jugement entrepris. Concernant la demande d'audience, l
’Audiencia provincial
, se référant
à
l'article 795.4 du Code de procédure pénale (
Ley de Enjuiciamiento Criminal
), rejeta la demande, l’affaire étant en état pour jugement. S’agissant de l’admissibilité et de l’administration de la preuve documentaire consistant dans la lettre du professeur Hakon Aune, l'
Audiencia provincial
ne se prononça pas. Quant au fond du litige, l'
Audiencia provincial
estima que :
«
(…) Sur le plan pénal, on ne peut pas exiger des médecins accusés une information qui aille au-delà des risques typiques ou normalement prévisibles pour l'intervention à réaliser, en fonction de l'expérience habituelle et des résultats statistiques (…)
(…) Il est évident que l'on ne peut pas exiger une information sur l’issue fatale survenue, entre autres, car elle n'apparaissait pas prévisible
ex ante
, et en outre, si une telle information détaillée était fournie, la négative à se soumettre à l'intervention serait sûre (…)
»
Pour le reste, l'
Audiencia provincial
reprit à son compte les faits déclarés prouvés, ainsi que les fondements en droit retenus par la juridiction du premier ressort.
Invoquant les articles 24 (droit à un procès équitable) et 15 (droit à la vie et à l'intégrité physique et morale) de la Constitution espagnole, la requérante saisit alors le Tribunal constitutionnel d'un recours d'
amparo
. La requérante sollicita de la haute juridiction la nullité du jugement rendu par l
’Audiencia provincial,
en ordonnant la rétroaction de la procédure au moment où cette juridiction devait se prononcer sur l'admissibilité et l'administration de la preuve documentaire, et la tenue d'une audience publique.
Par une décision du 13 juillet 1998, notifiée à la requérante le 17 juillet 1998, le Tribunal constitutionnel rejeta le recours d’
amparo
. Pour ce qui relève du grief tiré de l'absence d'une audience publique devant l'
Audiencia provincial
de Barcelone, la haute juridiction précisa que celle-ci avait motivé le rejet de sa demande. Quant au grief tiré de la violation du droit à utiliser les moyens de preuve pertinents pour sa défense, le Tribunal constitutionnel déclara que la garantie constitutionnelle contenue dans l'article 24.2 de la Constitution espagnole couvrait uniquement les cas où la preuve était décisive en termes de défense. Or la violation dénoncée ne s’était pas produite dans la mesure où le recours d'
amparo
engagé par la requérante ne permettait pas de déduire dans quelle mesure le document concerné (qui avait été proposé comme preuve documentaire) aurait pu faire changer les raisonnements et la décision de l'
Audiencia provincial
.
Pour le reste, le Tribunal constitutionnel précisa que l'
Audiencia provincial
s’était prononcée sur la base des preuves pratiquées durant le procès et avait répondu de manière motivée et raisonnable aux arguments soulevés.
Le 25 janvier 1999, la requérante a introduit une action civile en responsabilité contre les docteurs E.R.G. et B.G. M. devant le tribunal de première instance n° 5 de Barcelone.
b.
Droit interne pertinent
i)
Article 24 de la Constitution espagnole
«
1.Toute personne a le droit d'obtenir la protection effective des juges et des tribunaux dans l'exercice de ses droits et intérêts légitimes, sans qu'en aucun cas elle ne puisse être mise dans l’impossibilité de se défendre.
2.De même, toute personne a droit (…) d’avoir un procès public (…) avec toutes les garanties, d’utiliser les moyens de preuve appropriés pour sa défense (…)
»
ii)
Code de procédure pénale
(
Ley de Enjuiciamiento Criminal)
Les dispositions du Code de procédure pénale relatives à l’admissibilité de preuves devant la cour d'appel (
l’Audiencia provincial
) et sur la tenue d'une audience publique se lisent ainsi :
Article 795
«
3.Dans son mémoire de présentation du recours, l’appelant pourra demander la pratique des moyens de preuve qu'il n'a pas pu proposer en première instance (…)
(…)
5.(…) si aucune preuve n'a été proposée, l’
Audiencia provincial
examinera le dossier et rendra son jugement (…)
Audiencia provincial
pourra décider la tenue d'une audience publique lorsqu'elle l'estimera nécessaire (…)
7.Si les mémoires contiennent une proposition de preuve, l’
Audiencia provincial
décidera dans un délai de trois jours sur son admissibilité et, dans le même acte, fixera une date pour l'audience publique dans les quinze jours suivants.
8.L'audience débutera par l’administration de la preuve. Ensuite, les parties résumeront oralement le résultat de la preuve et le fondement de leurs prétentions
».
1.
Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de ce que l'
Audiencia provincial
de Barcelone omit de répondre, de quelque façon que ce soit, à sa demande tendant à l'admissibilité d'une nouvelle preuve qui, selon elle, était essentielle pour l'issue du litige en seconde instance.
2.
Invoquant l'article 2 en relation avec les articles 3 et 8 de la Convention, la requérante souligne que son fils prit la décision de se soumettre à l'intervention de radiochirurgie (rayons gamma) sans savoir que celle-ci pouvait entraîner la mort. A ce sujet, elle estime que l'information reçue étant incomplète, le consentement qu’il donna à l’intervention n'était pas libre. Il se soumit au traitement litigieux en étant sûr que sa vie n'était pas en danger. Invoquant l’article 3 de la Convention, elle se plaint que, dans le cadre des démarches préalables à l’intervention, son fils fut traité comme un objet et non pas comme une personne, au mépris de sa dignité et de son intégrité physique.
1.
La requérante se plaint de ce que l'
Audiencia provincial
de Barcelone omit de répondre, de quelque façon que ce soit, à sa demande tendant à l'admissibilité d'une nouvelle preuve qui, selon elle, était essentielle pour l'issue du litige en seconde instance. Elle invoque l'article 6 § 1 de la Convention dont la partie pertinente se lit comme suit
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
»
a.
Sur l’exception préliminaire tirée du non-épuisement des voies de recours internes.
A titre préliminaire, le Gouvernement fait valoir que la requérante semble avoir introduit une action civile pour les mêmes faits que ceux de la présente requête. Si tel était le cas, la requête serait irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes.
La requérante conteste la thèse du Gouvernement et souligne qu’elle a épuisé tous les recours possibles en droit espagnol dans la voie pénale objet de la requête. Le fait qu’elle ait décidé d’intenter une action civile n’affecte en rien la procédure menée au pénal, à l’origine de la présente requête devant la Cour.
La Cour constate que la requérante déposa une plainte pénale avec constitution de partie civile contre les docteurs E.R.G. et B.G.M. pour faute professionnelle (
imprudencia temeraria
). La Cour estime qu’un tel recours constituait un moyen efficace de redresser les griefs relatifs aux prétendues négligences commises par le médecins qui traitèrent son fils. Ledit recours aurait pu produire l’effet voulu par la requérante, à savoir la condamnation pénale des médecins et la réparation civile du dommage causé. La Cour estime que la procédure civile engagée postérieurement par la requérante ne coïncide pas complètement avec l’action pénale objet de la présente requête. En effet, le problème de l’éventuelle responsabilité pénale des médecins pour une possible contravention de faute professionnelle diffère d’une simple condamnation pour faute civile. Partant, cette dernière procédure n’est pas de nature à redresser les mêmes griefs que la requérante soumet maintenant devant la Cour (arrêt Lopez Ostra c. Espagne du 9 décembre 1994, série A n° 303-C, pp. 51-52, §§ 36-37). Il s’ensuit que l’exception d’irrecevabilité ne peut être accueillie favorablement.
b.
Sur le fond
Le Gouvernement fait observer en premier lieu que, pour conclure que l’irrecevabilité de la demande de nouvelle preuve présentée en appel par la requérante a méconnu le droit à un procès équitable, la requérante aurait dû démontrer que la non-présentation de cette preuve en première instance était due à des circonstances étrangères à sa volonté et que l’irrecevabilité de cette preuve avait causé un réel préjudice à la défense de sa cause. Or la requérante n’explique pas pourquoi elle n’a pas proposé la preuve en première instance. Par ailleurs, elle sollicita la recevabilité de cette preuve uniquement «
pour une meilleure compréhension du tribunal et en redondance des preuves déjà soumises
». En définitive, la lettre du médecin norvégien n’était pas proposée comme preuve mais comme simple complément d’information. A cela s’ajoute le fait que la requérante n’a pas respecté les exigences de procédure prévues en matière de présentation de nouvelles preuves en appel. Au demeurant, le Gouvernement souligne qu’en première instance la requérante estima qu’il existait des indices suffisants de criminalité pour passer à la phase de jugement sans devoir pratiquer de nouvelles preuves et ce, alors même qu’un autre rapport norvégien demandé durant l’instruction n’avait pas été transmis. Il ajoute que durant l’instruction de nombreuses preuves furent administrées, notamment des expertises et rapports médicaux ainsi que l’audition de nombreux témoignages.
La requérante souligne qu’il incombe aux tribunaux de motiver rationnellement la décision d’admission ou de rejet d’une demande de recevabilité de preuve et une absence de réaction du tribunal ne peut être justifiée. Elle précise que l’élément de preuve produit à l’appui de l’appel interjeté comportait une date postérieure au jugement de première instance, raison pour laquelle il était totalement impossible de le verser plus tôt au dossier. Le fait qu’il y ait eu auparavant d’autres enquêtes et qu’une commission rogatoire en Norvège n’ait pu aboutir, ne lui semble pas de nature à devoir entraîner de façon automatique et irréversible le rejet d’un tel moyen de preuve et, en tout état de cause, elle considère qu’un tel refus aurait, de toutes manières, dû être motivé. Pour elle, l’absence de réponse de l’
Audiencia provincial
a porté atteinte à son droit à un procès équitable garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.
La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 19 de la Convention, elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. Spécialement, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Par ailleurs, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (voir les arrêts Schenk c.
Suisse du 12
juillet 1988, série A n° 140, p. 29, §§ 45-46, et García Ruiz c.
Espagne du 21 janvier 1999,
Recueil des arrêts et décisions 1999
, § 28
).
La Cour a
néanmoins pour tâche de rechercher si la procédure considérée dans son ensemble, y compris la manière dont la preuve a été administrée, a revêtu le caractère équitable voulu par l'article 6 § 1 (voir,
mutatis mutandis
, l’arrêt Schenk précité § 46
et l’arrêt
Mantovanelli c. France du 18
mars
1997,
Recueil
1997-II, p. 436, § 33).
En l’espèce, la Cour relève que la requérante a bénéficié d'une procédure contradictoire devant les tribunaux espagnols. Elle a pu, aux différents stades de celle-ci, présenter les arguments qu’elle jugea pertinents pour la défense de sa cause. Par ailleurs, la Cour note que, tant le tribunal pénal n° 13 de Barcelone que l’
Audiencia provincial
ont fondé leurs jugements sur de nombreux éléments de preuve recueillis durant l’instruction et
librement débattus par les parties devant le prétoire. S’agissant de l’absence de réponse par l’
Audiencia provincial
à la recevabilité d’un élément de preuve consistant dans une lettre émise par un professeur norvégien, la Cour relève que, selon le libellé même de la demande faite par la requérante, cet élément de preuve n’était pas essentiel à la défense de sa thèse mais constituait simplement un complément d’information à tous les éléments de preuve déjà recueillis durant l’instruction de l’affaire et qui, de son avis même exprimé durant l’instruction, suffisaient à condamner les accusés. Par ailleurs, d’après la décision du Tribunal constitutionnel du 13 juillet 1998, la violation dénoncée ne s’était pas produite dans la mesure où le recours d'
amparo
engagé par la requérante ne permettait pas de déduire dans quelle mesure le document concerné aurait pu faire changer les raisonnements et la décision de l'
Audiencia provincial
. En outre, selon le Tribunal constitutionnel, l'
Audiencia provincial
s’était prononcée sur la base des preuves pratiquées durant le procès et avait répondu de manière motivée et raisonnable aux arguments soulevés. Eu égard à l’ensemble de la procédure, la Cour est d’avis que le grief dénoncé par la requérante n’a pas revêtu un degré de gravité tel qu’il ait pu porter atteinte au caractère équitable de la procédure litigieuse. Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime que la requérante n’est pas fondée à soutenir que sa cause ne fut pas entendue équitablement par
les tribunaux espagnols. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, conformément à l’article 35 § 4 de la Convention.
2.
Invoquant l'article 2 en relation avec les articles 3 et 8 de la Convention, la requérante souligne que son fils prit la décision de se soumettre à l'intervention de radiochirurgie (rayons gamma) sans savoir que celle-ci pouvait entraîner la mort. A ce sujet, elle estime que l'information reçue étant incomplète, le consentement qu’il donna à l’intervention n'était pas libre. Il se soumit au traitement litigieux en étant sûr que sa vie n'était pas en danger. Invoquant l’article 3 de la Convention, elle se plaint que, dans le cadre des démarches préalables à l’intervention, son fils fut traité comme un objet et non pas comme une personne, au mépris de sa dignité et de son intégrité physique.
Toutefois, à supposer même que la requérante ait épuisé les voies de recours internes, la Cour, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. En effet, il ressort du jugement du tribunal pénal n° 13 de Barcelone du 14 juillet 1997 que l'intervention pratiquée sur le fils de la requérante fut autorisée par le patient, comme le prouve un document signé figurant dans le dossier et dont l’authenticité n'a pas été mise en doute. Or, selon le jugement du tribunal, ce même document mentionnait expressément les possibles effets secondaires et complications dus au traitement par radiations ionisantes, même s'il ne les spécifiait pas. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l’article
35
§
4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
.
Michael O’Boyle
Elisabeth Palm
Greffier
Présidente