FERRAGUT PALLACH contre l'ESPAGNE

Orice persoană are dreptul să obțină protecție efectivă a magistraților și tribunalelor în exercitarea drepturilor și intereselor sale legitime, fără ca în niciun caz să nu poată fi pusă în imposibilitate de a se apăra.

De asemenea, orice persoană are dreptul (...) la un proces public (...) cu toate garanțiile, de a folosi mijloacele de probă potrivite pentru apărare (...) " ii) Codul de procedură penală ( Ley de Enjuiciamiento Criminal) Dispozițiile Codului de procedură penală referitoare la admisibilitatea probelor în fața curții de apel ( Audiencia provincial ) și ținerea unei ședințe publice se citesc după cum urmează : art. 795 „

În memoriul de prezentare a recursului, apelantul va putea cere practicarea mijloacelor de probă pe care nu a putut să le propună în primă instanță (…) (…)

(…) dacă nicio dovadă nu a fost propusă, Audiencia provincial va examina dosarul și va pronunța o sentință (…)

Audiencia provincial va putea decide ținerea unei ședințe publice atunci când o va considera necesară (…)

Dacă memoriile conțin o propunere de dovadă, Audiencia provincial va decide în termen de trei zile asupra admisibilității și, în același act, va fixa o dată pentru ședința publică în următoarele cincisprezece zile.

Ședința va începe cu administrarea dovezii. Apoi, părțile vor rezuma oral rezultatul dovezii și fundamentul pretențiilor lor ". GRIEVURI 1. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamanta se plânge de faptul că Audiencia provincial din Barcelona a omis să răspundă, în niciun fel, la cererea sa de admisibilitate a unei noi dovezi care, potrivit ei, era esențială pentru rezultatul litigiului în instanța de apel. 2. Invocând art. 2 în relație cu articolele 3 și 8 din Convenție, reclamanta subliniază că fiul ei a luat decizia de a se supune intervenției de radiochirurgie (raze gamma) fără să știe că aceasta putea duce la moarte. În acest sens, ea estimează că informația primită fiind incompletă, consimțământul pe care l-a dat la intervenție nu era liber. El s-a supus tratamentului litigios fiind sigur că viața sa nu era în pericol. Invocând art. 3 din Convenție, ea se plânge că, în cadrul demersurilor anterioare intervenției, fiul ei a fost tratat ca un obiect și nu ca o persoană, cu disprețul pentru demnitatea și integritatea sa fizică. ÎN DREPT 1. Reclamanta se plânge de faptul că Audiencia provincial din Barcelona a omis să răspundă, în niciun fel, la cererea sa de admisibilitate a unei noi dovezi care, potrivit ei, era esențială pentru rezultatul litigiului în instanța de apel. Ea invocă art. 6 § 1 din Convenție, ale cărei dispoziții relevante se citesc după cum urmează : „ 1. Orice persoană are dreptul ca cauza ei să fie ascultată în mod echitabil (...) de un tribunal (...) care va decide, fie asupra contestațiilor privitoare la drepturi și obligații de caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală adusă împotriva ei (...) " a. Cu privire la excepția preliminară trasă din neepuizarea căilor de recurs interne. Ca o chestiune preliminară, Guvernul susține că reclamanta pare să fi intentat o acțiune civilă pentru aceleași fapte ca acelea ale prezentei cereri. Dacă ar fi cazul, cererea ar fi inadmisibilă din neepuizare a căilor de recurs interne. Reclamanta contestă teza Guvernului și subliniază că a epuizat toți recusurile posibile în dreptul spaniol în calea penală obiect al cererii. Faptul că a decis să intenteze o acțiune civilă nu afectează în niciun fel procedura efectuată pe cale penală, la originea prezentei cereri în fața Curții. Curtea constată că reclamanta a depus o plângere penală cu constituire de parte civilă împotriva doctorilor E.R.G. și B.G.M. pentru greșeală profesională ( imprudencia temeraria ). Curtea estimează că un astfel de recurs constituia un mijloc eficace de corectare a grievurilor referitoare la presupuse neglijențe comise de medicii care au tratat pe fiul ei. Acesta recurs ar fi putut produce efectul dorit de reclamantă, și anume condamnarea penală a medicilor și repararea civilă a prejudiciului cauzat. Curtea estimează că procedura civilă angajată ulterior de reclamantă nu coincide complet cu acțiunea penală obiect al prezentei cereri. Într-adevăr, problema unei eventuale responsabilități penale a medicilor pentru o posibilă contravenție de greșeală profesională diferă de o simplă condamnare pentru culpă civilă. De aceea, această din urmă procedură nu este de natură să corecteze aceleași grievuri pe care reclamanta le prezintă acum în fața Curții (hotărârea Lopez Ostra c. Spania din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-C, pp. 51-52, §§ 36-37). Urmează că excepția de inadmisibilitate nu poate fi primită favorabil. b. Asupra fondului Guvernul observă în primul rând că, pentru a concluziona că inadmisibilitatea cererii de nouă dovadă prezentate în apel de reclamantă a încălcat dreptul la un proces echitabil, reclamanta ar fi trebuit să demonstreze că neprezentarea acestei dovezi în prima instanță se datorase unor circumstanțe străine voii ei și că inadmisibilitatea acestei dovezi cauzase un real prejudiciu apărării cauzei sale. Or reclamanta nu explică de ce nu a propus proba în prima instanță. Pe lângă aceasta, a solicitat admisibilitatea acestei dovezi doar „ pentru o mai bună înțelegere a tribunalului și în redundanță a probelor deja prezentate ". În ultimă analiză, scrisoarea medicului norvegian nu era propusă ca dovadă ci ca simplu complement de informație. La aceasta se adaugă faptul că reclamanta nu a respectat cerințele de procedură prevăzute în materie de prezentare a noilor dovezi în apel. Oricum, Guvernul subliniază că în prima instanță reclamanta estimă că existau indici suficienți de criminalitate pentru a trece la faza de judecată fără a trebui să practice noi dovezi și aceasta, chiar și în cazul în care un alt raport norvegian cerut în cursul investigației nu fusese transmis. El adaugă că în cursul investigației au fost administrate numeroase dovezi, în special expertize și rapoarte medicale, precum și audierile unor numeroși martori. Reclamanta subliniază că este responsabilitatea tribunalelor să motiveze rațional decizia admisibilității sau respingerii unei cereri de admisibilitate a dovezii și o absență de reacție a tribunalului nu poate fi justificată. Ea precizează că elementul de probă produsă în sprijinul apelului declarat avea o dată ulterioară sentinței de primă instanță, motiv pentru care era total imposibil să-l verse mai devreme în dosar. Faptul că au existat anterior alte investigații și că o comisie rogatorie în Norvegia nu putuse reuși, nu i se pare de natură să determine în mod automat și irevocabil respingerea unui asemenea mijloc de probă și, oricum, consideră că un asemenea refuz ar fi trebuit, în orice caz, să fie motivat. Pentru ea, absența răspunsului Audiencia provincial a prejudiciat dreptul ei la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 din Convenție. Curtea reamintește că potrivit articolului 19 din Convenție, îi revine sarcina de a asigura respectarea angajamentelor rezultate din Convenție pentru Părțile contractante. În special, nu-i revine să cunoască erorile de fapt sau de drept pretins comise de o jurisdicție internă, decât dacă și în măsura în care ar fi putut prejudicia drepturile și libertățile salvgardiate de Convenție. De altfel, dacă Convenția garantează în art. 6 dreptul la un proces echitabil, ea nu reglementează totuși admisibilitatea probelor sau aprecierea lor, materie care revine în principal dreptului intern și jurisdicțiilor naționale (a se vedea hotărârile Schenk c. Elveția din 12 iulie 1988, seria A nr. 140, p. 29, §§ 45-46, și García Ruiz c. Spania din 21 ianuarie 1999, Recueil des arrêts et décisions 1999 , § 28 ). Curtea are totuși sarcina de a cerceta dacă procedura considerată în ansamblul ei, inclusiv modul în care proba a fost administrată, a reținut caracterul echitabil dorit de art. 6 § 1 (a se vedea, mutatis mutandis , hotărârea Schenk precitată § 46 și hotărârea Mantovanelli c. Franța din 18 martie 1997, Recueil 1997-II, p. 436, § 33). În cauza de față, Curtea observă că reclamanta a beneficiat de o procedură contradictorie în fața tribunalelor spaniole. Ea a putut, la diferitele stadii ale acesteia, prezenta argumentele pe care le considera relevante pentru apărarea cauzei sale. De altfel, Curtea observă că, atât tribunalul penal nr. 13 din Barcelona cât și Audiencia provincial și-au întemeiat sentințele pe numeroase elemente de probă strânse în cursul investigației și liber dezbătute de către părți în fața tribunalului. Privitor la absența răspunsului din partea Audiencia provincial la admisibilitatea unui element de probă constând dintr-o scrisoare emisă de un profesor norvegian, Curtea observă că, conform textului propunerii făcute de reclamantă, acest element de probă nu era esențial apărării tezei sale ci constituia simplu un complement de informație la toate elementele de probă deja strânse în cursul investigației cauzei și care, conform propriei sale opinii exprimate în cursul investigației, erau suficiente pentru a condamna acuzații. De altfel, potrivit deciziei Tribunalului Constituțional din 13 iulie 1998, încălcarea denunțată nu s-a produs în măsura în care calea de atac de amparo angajată de reclamantă nu permitea să se deducă în ce măsură documentul în cauză ar fi putut schimba raționamentele și decizia Audiencia provincial . În plus, potrivit Tribunalului Constituțional, Audiencia provincial se pronunțase pe baza probelor practicate în cursul procesului și răspunsese în mod motivat și rezonabil la argumentele ridicate. Ținând cont de ansamblul procedurii, Curtea este de părere că grievul denunțat de reclamantă nu a reținut un grad de gravitate care ar fi putut prejudicia caracterul echitabil al procedurii litigioase. Ținând cont de cel de sus, Curtea estimează că reclamanta nu este întemeiată să susțină că cauza sa nu a fost ascultată în mod echitabil de tribunalele spaniole. Urmează că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind manifest nefondat, în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. 2. Invocând art. 2 în relație cu articolele 3 și 8 din Convenție, reclamanta subliniază că fiul ei a luat decizia de a se supune intervenției de radiochirurgie (raze gamma) fără să știe că aceasta putea duce la moarte. În acest sens, ea estimează că informația primită fiind incompletă, consimțământul pe care l-a dat la intervenție nu era liber. El s-a supus tratamentului litigios fiind sigur că viața sa nu era în pericol. Invocând art. 3 din Convenție, ea se plânge că, în cadrul demersurilor anterioare intervenției, fiul ei a fost tratat ca un obiect și nu ca o persoană, cu disprețul pentru demnitatea și integritatea sa fizică. Cu toate acestea, chiar și presupunând că reclamanta ar fi epuizat căile de recurs interne, Curtea, ținând cont de ansamblul elementelor de care dispune, și în măsura în care este competentă să cunoască alegerile formulate, nu a observat nicio apariție de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoalele sale. Într-adevăr, reiese din sentința tribunalului penal nr. 13 din Barcelona din 14 iulie 1997 că intervenția practicată pe fiul reclamantei a fost autorizată de pacient, așa cum o dovedește un document semnat care figurează în dosar și a cărui autenticitate nu a fost contestată. Or, potrivit sentinței tribunalului, același document menționa în mod clar posibilele efecte secundare și complicații datorită tratamentului prin radiații ionizante, chiar dacă nu le specifica. Urmează că această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind manifest nefondat, în aplicarea articolului 35 § 4 din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

Toute personne a le droit d'obtenir la protection effective des juges et des tribunaux dans l'exercice de ses droits et intérêts légitimes, sans qu'en aucun cas elle ne puisse être mise dans l’impossibilité de se défendre.

De même, toute personne a droit (…) d’avoir un procès public (…) avec toutes les garanties, d’utiliser les moyens de preuve appropriés pour sa défense (…) » ii) Code de procédure pénale ( Ley de Enjuiciamiento Criminal) Les dispositions du Code de procédure pénale relatives à l’admissibilité de preuves devant la cour d'appel ( l’Audiencia provincial ) et sur la tenue d'une audience publique se lisent ainsi : Article 795 «

Dans son mémoire de présentation du recours, l’appelant pourra demander la pratique des moyens de preuve qu'il n'a pas pu proposer en première instance (…) (…)

(…) si aucune preuve n'a été proposée, l’ Audiencia provincial examinera le dossier et rendra son jugement (…)

L’ Audiencia provincial pourra décider la tenue d'une audience publique lorsqu'elle l'estimera nécessaire (…)

Si les mémoires contiennent une proposition de preuve, l’ Audiencia provincial décidera dans un délai de trois jours sur son admissibilité et, dans le même acte, fixera une date pour l'audience publique dans les quinze jours suivants.

L'audience débutera par l’administration de la preuve. Ensuite, les parties résumeront oralement le résultat de la preuve et le fondement de leurs prétentions ». GRIEFS 1. Invoquant l'article 6 § 1 de la Convention, la requérante se plaint de ce que l' Audiencia provincial de Barcelone omit de répondre, de quelque façon que ce soit, à sa demande tendant à l'admissibilité d'une nouvelle preuve qui, selon elle, était essentielle pour l'issue du litige en seconde instance. 2. Invoquant l'article 2 en relation avec les articles 3 et 8 de la Convention, la requérante souligne que son fils prit la décision de se soumettre à l'intervention de radiochirurgie (rayons gamma) sans savoir que celle-ci pouvait entraîner la mort. A ce sujet, elle estime que l'information reçue étant incomplète, le consentement qu’il donna à l’intervention n'était pas libre. Il se soumit au traitement litigieux en étant sûr que sa vie n'était pas en danger. Invoquant l’article 3 de la Convention, elle se plaint que, dans le cadre des démarches préalables à l’intervention, son fils fut traité comme un objet et non pas comme une personne, au mépris de sa dignité et de son intégrité physique. EN DROIT 1. La requérante se plaint de ce que l' Audiencia provincial de Barcelone omit de répondre, de quelque façon que ce soit, à sa demande tendant à l'admissibilité d'une nouvelle preuve qui, selon elle, était essentielle pour l'issue du litige en seconde instance. Elle invoque l'article 6 § 1 de la Convention dont la partie pertinente se lit comme suit : « 1. Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) » a. Sur l’exception préliminaire tirée du non-épuisement des voies de recours internes. A titre préliminaire, le Gouvernement fait valoir que la requérante semble avoir introduit une action civile pour les mêmes faits que ceux de la présente requête. Si tel était le cas, la requête serait irrecevable pour non-épuisement des voies de recours internes. La requérante conteste la thèse du Gouvernement et souligne qu’elle a épuisé tous les recours possibles en droit espagnol dans la voie pénale objet de la requête. Le fait qu’elle ait décidé d’intenter une action civile n’affecte en rien la procédure menée au pénal, à l’origine de la présente requête devant la Cour. La Cour constate que la requérante déposa une plainte pénale avec constitution de partie civile contre les docteurs E.R.G. et B.G.M. pour faute professionnelle ( imprudencia temeraria ). La Cour estime qu’un tel recours constituait un moyen efficace de redresser les griefs relatifs aux prétendues négligences commises par le médecins qui traitèrent son fils. Ledit recours aurait pu produire l’effet voulu par la requérante, à savoir la condamnation pénale des médecins et la réparation civile du dommage causé. La Cour estime que la procédure civile engagée postérieurement par la requérante ne coïncide pas complètement avec l’action pénale objet de la présente requête. En effet, le problème de l’éventuelle responsabilité pénale des médecins pour une possible contravention de faute professionnelle diffère d’une simple condamnation pour faute civile. Partant, cette dernière procédure n’est pas de nature à redresser les mêmes griefs que la requérante soumet maintenant devant la Cour (arrêt Lopez Ostra c. Espagne du 9 décembre 1994, série A n° 303-C, pp. 51-52, §§ 36-37). Il s’ensuit que l’exception d’irrecevabilité ne peut être accueillie favorablement. b. Sur le fond Le Gouvernement fait observer en premier lieu que, pour conclure que l’irrecevabilité de la demande de nouvelle preuve présentée en appel par la requérante a méconnu le droit à un procès équitable, la requérante aurait dû démontrer que la non-présentation de cette preuve en première instance était due à des circonstances étrangères à sa volonté et que l’irrecevabilité de cette preuve avait causé un réel préjudice à la défense de sa cause. Or la requérante n’explique pas pourquoi elle n’a pas proposé la preuve en première instance. Par ailleurs, elle sollicita la recevabilité de cette preuve uniquement « pour une meilleure compréhension du tribunal et en redondance des preuves déjà soumises ». En définitive, la lettre du médecin norvégien n’était pas proposée comme preuve mais comme simple complément d’information. A cela s’ajoute le fait que la requérante n’a pas respecté les exigences de procédure prévues en matière de présentation de nouvelles preuves en appel. Au demeurant, le Gouvernement souligne qu’en première instance la requérante estima qu’il existait des indices suffisants de criminalité pour passer à la phase de jugement sans devoir pratiquer de nouvelles preuves et ce, alors même qu’un autre rapport norvégien demandé durant l’instruction n’avait pas été transmis. Il ajoute que durant l’instruction de nombreuses preuves furent administrées, notamment des expertises et rapports médicaux ainsi que l’audition de nombreux témoignages. La requérante souligne qu’il incombe aux tribunaux de motiver rationnellement la décision d’admission ou de rejet d’une demande de recevabilité de preuve et une absence de réaction du tribunal ne peut être justifiée. Elle précise que l’élément de preuve produit à l’appui de l’appel interjeté comportait une date postérieure au jugement de première instance, raison pour laquelle il était totalement impossible de le verser plus tôt au dossier. Le fait qu’il y ait eu auparavant d’autres enquêtes et qu’une commission rogatoire en Norvège n’ait pu aboutir, ne lui semble pas de nature à devoir entraîner de façon automatique et irréversible le rejet d’un tel moyen de preuve et, en tout état de cause, elle considère qu’un tel refus aurait, de toutes manières, dû être motivé. Pour elle, l’absence de réponse de l’ Audiencia provincial a porté atteinte à son droit à un procès équitable garanti par l’article 6 § 1 de la Convention. La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 19 de la Convention, elle a pour tâche d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les Parties contractantes. Spécialement, il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. Par ailleurs, si la Convention garantit en son article 6 le droit à un procès équitable, elle ne réglemente pas pour autant l’admissibilité des preuves ou leur appréciation, matière qui relève dès lors au premier chef du droit interne et des juridictions nationales (voir les arrêts Schenk c. Suisse du 12 juillet 1988, série A n° 140, p. 29, §§ 45-46, et García Ruiz c. Espagne du 21 janvier 1999, Recueil des arrêts et décisions 1999 , § 28 ). La Cour a néanmoins pour tâche de rechercher si la procédure considérée dans son ensemble, y compris la manière dont la preuve a été administrée, a revêtu le caractère équitable voulu par l'article 6 § 1 (voir, mutatis mutandis , l’arrêt Schenk précité § 46 et l’arrêt Mantovanelli c. France du 18 mars 1997, Recueil 1997-II, p. 436, § 33). En l’espèce, la Cour relève que la requérante a bénéficié d'une procédure contradictoire devant les tribunaux espagnols. Elle a pu, aux différents stades de celle-ci, présenter les arguments qu’elle jugea pertinents pour la défense de sa cause. Par ailleurs, la Cour note que, tant le tribunal pénal n° 13 de Barcelone que l’ Audiencia provincial ont fondé leurs jugements sur de nombreux éléments de preuve recueillis durant l’instruction et librement débattus par les parties devant le prétoire. S’agissant de l’absence de réponse par l’ Audiencia provincial à la recevabilité d’un élément de preuve consistant dans une lettre émise par un professeur norvégien, la Cour relève que, selon le libellé même de la demande faite par la requérante, cet élément de preuve n’était pas essentiel à la défense de sa thèse mais constituait simplement un complément d’information à tous les éléments de preuve déjà recueillis durant l’instruction de l’affaire et qui, de son avis même exprimé durant l’instruction, suffisaient à condamner les accusés. Par ailleurs, d’après la décision du Tribunal constitutionnel du 13 juillet 1998, la violation dénoncée ne s’était pas produite dans la mesure où le recours d' amparo engagé par la requérante ne permettait pas de déduire dans quelle mesure le document concerné aurait pu faire changer les raisonnements et la décision de l' Audiencia provincial . En outre, selon le Tribunal constitutionnel, l' Audiencia provincial s’était prononcée sur la base des preuves pratiquées durant le procès et avait répondu de manière motivée et raisonnable aux arguments soulevés. Eu égard à l’ensemble de la procédure, la Cour est d’avis que le grief dénoncé par la requérante n’a pas revêtu un degré de gravité tel qu’il ait pu porter atteinte au caractère équitable de la procédure litigieuse. Compte tenu de ce qui précède, la Cour estime que la requérante n’est pas fondée à soutenir que sa cause ne fut pas entendue équitablement par les tribunaux espagnols. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, conformément à l’article 35 § 4 de la Convention. 2. Invoquant l'article 2 en relation avec les articles 3 et 8 de la Convention, la requérante souligne que son fils prit la décision de se soumettre à l'intervention de radiochirurgie (rayons gamma) sans savoir que celle-ci pouvait entraîner la mort. A ce sujet, elle estime que l'information reçue étant incomplète, le consentement qu’il donna à l’intervention n'était pas libre. Il se soumit au traitement litigieux en étant sûr que sa vie n'était pas en danger. Invoquant l’article 3 de la Convention, elle se plaint que, dans le cadre des démarches préalables à l’intervention, son fils fut traité comme un objet et non pas comme une personne, au mépris de sa dignité et de son intégrité physique. Toutefois, à supposer même que la requérante ait épuisé les voies de recours internes, la Cour, compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention ou ses Protocoles. En effet, il ressort du jugement du tribunal pénal n° 13 de Barcelone du 14 juillet 1997 que l'intervention pratiquée sur le fils de la requérante fut autorisée par le patient, comme le prouve un document signé figurant dans le dossier et dont l’authenticité n'a pas été mise en doute. Or, selon le jugement du tribunal, ce même document mentionnait expressément les possibles effets secondaires et complications dus au traitement par radiations ionisantes, même s'il ne les spécifiait pas. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée comme étant manifestement mal fondée, en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,