DEBBASCH contre la FRANCE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable
DEBBASCH contre la FRANCE (CtEDO, 2000)
SECȚIA A TREIA
DECIZIE PARȚIALĂ
PRIVIND ADMISIBILITATEA
cererii nr. 49392/99
prezentată de Charles DEBBASCH
împotriva Franței
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secția a treia), reunită la
27
aprilie
2000 într-o cameră compusă din
Sir
Nicolas Bratza,
președinte
,
dl
J.-P. Costa,
dl
P. Kūris,
dna
me
F. Tulkens,
dl
K. Jungwiert,
dna
me
H.S. Greve,
dl
K. Traja,
judecători
,
și
dna
me
S. Dollé,
grefieră de secție
,
Având în vedere cererea menționată mai sus, introdusă la 16
februarie
1999 și înregistrată la 6
iulie
1999,
După deliberare, pronunță următoarea decizie
:
ÎN FAPT
Reclamantul este cetățean francez, născut în 1937 și având reședința la Paris.
Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de reclamant, pot fi rezumate după cum urmează.
Reclamantul este profesor de drept la Universitatea din Aix-en-Provence. În 1981, pictorul Victor Vasarhelyi, zis Vasarely, a încredințat acestei Universități administrarea fundației pe care o crease. Reclamantul a fost președintele acestei fundații timp de zece ani.
Procedura penală inițiată împotriva reclamantului
La 23 octombrie 1992, Victor Vasarely și cei doi fii ai săi au depus plângere cu constituire de parte civilă împotriva reclamantului pentru abuz de încredere, complicitate și tăinuire. La 30
noiembrie 1992, a fost deschisă o anchetă împotriva persoanelor neidentificate. La 5 ianuarie 1993, aceiași reclamanți s-au constituit din nou parte civilă împotriva reclamantului pentru înșelăciune și tentative de înșelăciune. La 16 februarie 1993, a fost deschisă o nouă anchetă împotriva persoanelor neidentificate. Prin ordonanța din 31 martie 1993, judecătorul de instrucție a pronunțat conexarea acestor două proceduri de anchetă. La 24 februarie 1994, Victor Vasarely a depus plângere cu constituire de parte civilă împotriva persoanelor neidentificate pentru furt, abuz de încredere și tăinuire. La 8 aprilie 1994, a fost deschisă o nouă anchetă împotriva persoanelor neidentificate, conexată cu cele anterioare prin ordonanța din 24 noiembrie 1994. Au fost atunci efectuate numeroase investigații, atât pe teritoriul național, cât și în străinătate prin comisii rogatorii internaționale.
La 25 noiembrie 1994, anchetatori ai jandarmeriei din Aix-en-Provence, prevalându-se de o comisie rogatorie a judecătorului de instrucție, au încercat să procedeze la reținerea reclamantului, care se afla în apropierea Universității din Aix-en-Provence, însoțit de avocații săi. Reclamantul susține că jandarmii ar fi încercat, fără mandat, să îl constrângă cu forța să intre într-un vehicul al jandarmeriei. Reclamantul afirmă că „
intervenția avocaților și a studenților [a] împiedicat această răpire
".
Întrucât comisia rogatorie din 25 noiembrie 1994 nu a putut fi executată, judecătorul de instrucție a emis un mandat de aducere împotriva reclamantului, la 27 noiembrie 1994. Reclamantul, care se afla atunci în incinta universitară din Aix-en-Provence și se pregătea să țină o conferință de presă, susține că judecătorul de instrucție a pătruns în biroul său, însoțit de jandarmi înarmați, cărora le-ar fi dat ordin „
să [îl] dezbrace și să [îl] percheziționeze
". În urma arestării sale, reclamantul afirmă că a fost deținut provizoriu timp de trei luni și că a fost eliberat la 15 februarie 1995.
La 28 noiembrie 1994, judecătorul de instrucție a procedat la punerea sub învinuire a reclamantului pentru abuz de încredere. Reclamantului i se reproșa în special că ar fi deturnat fonduri sau opere de artă în detrimentul Fundației Vasarely sau al consorților Vasarely.
Reclamantul a negat în permanență întreaga acuzație ce i se aducea. Într-o cerere depusă la 6 decembrie 1996 în fața camerei de acuzare a curții de apel din Aix-en-Provence, acesta a invocat douăzeci și unu de motive de nulitate în procedura de anchetă urmată împotriva sa. Acesta solicita în special anularea întregii anchete, în măsura în care aceasta ar încălca drepturile apărării și art. 6 din Convenție. Reclamantul a cerut în plus anularea comisiei rogatorii din 25 noiembrie 1994 și a mandatului de aducere emis de judecătorul de instrucție.
La 13 noiembrie 1997, printr-o hotărâre amplu motivată, camera de acuzare a respins cererea de anulare a actelor de procedură și a dispus restituirea procedurii judecătorului de instrucție din Aix-en-Provence pentru continuarea anchetei.
Reclamantul a formulat atunci recurs în casație. Acesta a invocat optsprezece motive de casație, întemeiate pe încălcarea mai multor articole din codul de procedură penală, precum și a articolelor
5
§
2, 6 §§ 1 și 3 și 8 din Convenție.
Prin hotărârea din 3 iunie 1998, Curtea de casație a respins recursul reclamantului, răspunzând tuturor motivelor de casație invocate.
În ceea ce privește în special capătul de cerere
întemeiat pe încălcarea drepturilor apărării, Curtea de casație a notat că reclamantul „
nu a invocat nicio încălcare a secretului anchetei concomitentă cu îndeplinirea unor acte ale procedurii din care ar fi rezultat o atingere a intereselor sale
; (...) pe de altă parte, infracțiunea de subornare de martori, astfel cum este denunțată de reclamant, nu implică încălcarea unei dispoziții de procedură penală
".
În ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe refuzul camerei de acuzare de a anula comisia rogatorie din 25 noiembrie 1994, Curtea de casație a considerat că „
reclamantul nu este îndreptățit să invoce anularea unei comisii rogatorii care nu a fost executată și care nu a putut, în consecință, să aibă ca efect aducerea unei atingeri intereselor sale
".
În ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe refuzul camerei de acuzare de a anula mandatul de aducere emis împotriva reclamantului, Curtea de casație a considerat că „
judecătorul de instrucție putea, în aplicarea (...) Codului de procedură penală, să emită mandatul susmenționat și să controleze executarea acestuia, din care nu a rezultat nicio atingere a intereselor reclamantului
".
Această hotărâre a fost notificată reclamantului la 17 august 1998. Ancheta cauzei este încă în curs. Victor Vasarely a decedat în 1997.
Cererile de desesizare a judecătorilor de instrucție din Aix depuse de reclamant
La 7 noiembrie 1994, reclamantul a sesizat procurorul Republicii de pe lângă curtea de apel din Aix-en-Provence cu o cerere prin care a solicitat desesizarea celor doi judecători de instrucție din Aix, dna
me
Imbert și dl Le Gallo, în favoarea unei alte instanțe de instrucție, exterioare regiunii.
La 10 noiembrie 1994, procurorul Republicii a respins cererea reclamantului, pentru următoarele motive
:
„
În ceea ce privește ancheta deschisă în cabinetul dnei
me
Imbert pe baza plângerii dumneavoastră cu constituire de parte civilă, ați încetat să mai aveți calitatea de președinte al fundației Vasarely (...). Astfel, calitatea dumneavoastră de parte civilă în cadrul anchetei în cauză este restrânsă la apărarea intereselor dumneavoastră personale, fără a fi necesar aici să se analizeze mai în detaliu admisibilitatea acestei intervenții, dar fără a se putea totuși ignora acest aspect al procedurii. 2. În ceea ce privește ancheta deschisă în cabinetul dlui Le Gallo pe baza plângerii cu constituire de parte civilă a consorților Vasarhelyi (...) nu mi se pare că ați fi, sub vreun titlu oarecare, nici parte civilă, nici cercetat. Astfel, întrucât nu sunteți în prezent parte în această procedură, nu pot decât să constat lipsa dumneavoastră de calitate de a propune o măsură de desesizare. 3. Dincolo de aceste prime considerații, lectura cererii dumneavoastră și a documentelor anexate la aceasta m-a determinat să constat că vă expuneți motivele criticând în primul rând desfășurarea celor două anchete în cauză. Dar pe acest punct, nu pot decât să observ că reproșurile vizând desfășurarea unei anchete intră în cadrul dezbaterii judiciare obișnuite, fără a comporta în sine demonstrarea unei insuficiențe oarecare în raport cu regula de imparțialitate impusă tuturor magistraților.
Afirmația unei lentori particulare în desfășurarea procedurilor nu poate fi luată în considerare, întrucât nu este nicidecum dovedit că o altă instanță franceză, exterioară circumscripției acestei curți, ar fi mai diligentă. În ceea ce privește capătul de cerere corelativ, dar invers, întemeiat pe acțiuni, în opinia dumneavoastră intempestive, realizate de serviciul anchetator, acesta nu stabilește o părtinire în beneficiul sau în detrimentul cuiva și ține numai de alegerea decizională a magistratului instructor a cărui independență și obiectivitate (care nu ar putea fi discutate decât în cadrul procedurilor de recuzare sau de suspiciune legitimă) nu mi se par, în starea actuală și oricare ar fi campaniile de presă duse de unii ca și de alții pe plan național sau regional, cu adevărat puse la încercare, nici de cererea dumneavoastră, nici de o altă parte, nici chiar, în cele din urmă, de opinia publică
(...). "
La 14 octombrie 1998, reclamantul a sesizat procurorul Republicii de pe lângă curtea de apel din Aix-en-Provence cu o nouă cerere prin care a solicitat desesizarea judecătorilor de instrucție însărcinați cu cauza sa.
La 27 octombrie 1998, procurorul Republicii a respins această cerere, subliniind că „
realitatea acestor afirmații nu este nicidecum stabilită și nu rezultă din înscrisurile depuse la dosarul procedurii (...)
; prin urmare, aceste alegații care nu sunt coroborate de niciun alt element nu pot fi luate în considerare
; celelalte capete de cerere enunțate nu permit, astfel cum susține [reclamantul], să se suspecteze independența și imparțialitatea magistraților din Aix (...)
".
Plângerea cu constituire de parte civilă depusă de reclamant
La 28 noiembrie 1994, reclamantul a depus o plângere cu constituire de parte civilă împotriva persoanelor neidentificate pentru violențe și vătămări corporale voluntare comise de persoane care dețin autoritatea publică, și acte care aduc atingere libertății individuale. Reclamantul denunța acțiunile anchetatorilor jandarmeriei din Aix-en-Provence, care ar fi încercat să-l rețină, la 25 noiembrie 1994, în apropierea Universității din Aix-en-Provence (a se vedea mai sus).
Prin ordonanța din 15 iunie 1995, judecătorul de instrucție a refuzat parțial să se pronunțe asupra faptelor de act care aduce atingere libertății individuale, pe motivul că art. 6 - 1 din codul de procedură penală subordonează exercitarea acțiunii publice constatării definitive a caracterului ilegal al urmăririi sau al actului săvârșit atunci când, ca în cauza reclamantului, infracțiunea denunțată ar fi fost săvârșită cu ocazia unei urmăriri judiciare și ar implica încălcarea unei dispoziții din procedura penală.
La 19 iunie 1995, reclamantul a declarat apel împotriva acestei ordonanțe, afirmând printre altele că art. 6 - 1 din codul de procedură penală este contrar Convenției.
Prin hotărârea din 8 februarie 1996, camera de acuzare a curții de apel din Aix-en-Provence a confirmat ordonanța atacată, pentru următoarele motive
:
„
Această dispoziție (art. 6 - 1 din codul de procedură penală) nu este contrară Convenției (...) în măsura în care nu privează persoana victimă a unei încălcări a drepturilor sale de orice recurs efectiv în fața unei instanțe și în măsura în care nu o privează nici de un proces imparțial desfășurat într-un termen rezonabil.
Într-adevăr, această dispoziție se mulțumește să reglementeze exercitarea unui asemenea recurs atunci când acesta implică încălcarea unei dispoziții de procedură penală care trebuie, în prealabil, să fi fost constatată de instanța sesizată cu urmărirea judiciară în cursul căreia ar fi fost săvârșită această încălcare (...).
În prezenta cauză, rezultă din termenii înșiși ai plângerii cu constituire de parte civilă [a reclamantului] și ai memoriului său, atunci când acesta abordează, in fine, fondul cauzei, că faptele de act care aduce atingere libertății individuale, presupunându-le demonstrate, ar fi fost săvârșite de militarii jandarmeriei din Aix-en-Provence acționând la comisia judecătorului de instrucție din Aix-en-Provence sesizat cu o anchetă (...).
Rezultă de asemenea că aceste fapte, presupunându-le demonstrate, ar fi fost săvârșite de acești jandarmi la 25 noiembrie 1994 în momentul în care aceștia ar fi încercat să-l prindă și să-l facă să intre cu forța într-un vehicul al jandarmeriei fără mandat regulat și deci în mod ilegal.
Prin urmare, rezultă din cele de mai sus că infracțiunea denunțată, presupunând-o demonstrată, ar fi fost săvârșită de jandarmi cu ocazia unei urmăriri judiciare și ar implica încălcarea unor dispoziții din procedura penală (în special privind ilegalitatea pretinsă a tentativei de reținere [a reclamantului]).
Or, până în prezent, caracterul ilegal al acestor acte nu a fost definitiv constatat de instanța penală sesizată cu această urmărire judiciară.
În consecință, judecătorul de instrucție a pronunțat în mod întemeiat o ordonanță de refuz de a se pronunța, faptele denunțate neputând, în starea actuală, să comporte legal o urmărire.
"
Reclamantul a formulat recurs în casație împotriva acestei hotărâri.
La 28 ianuarie 1997, Curtea de casație a respins recursul său, pe motiv că era nefondat, hotărând că art. 6 - 1 din codul de procedură penală nu este incompatibil cu articolele 6 și 13 din Convenție, „
de vreme ce persoana în cauză dispune de un recurs judiciar prealabil de anulare a actelor argumentate ca fiind ilegale
".
CAPETE DE CERERE
1.
Invocând art. 6 §§ 1, 2 și 3 din Convenție, reclamantul se plânge că ancheta cauzei sale nu face obiectul unei proceduri echitabile și că aceasta este condusă de instanțe parțiale care ar fi adus atingere principiului prezumției de nevinovăție și drepturilor sale de apărare. Reclamantul se plânge în plus de durata anchetei.
2.
Reclamantul se plânge de incidentele din 25 noiembrie 1994. Acesta afirmă că a fost bătut în stradă și că a făcut obiectul unei tentative de răpire de către jandarmi. Acesta invocă articolele 5 și 6 din Convenție.
3.
Reclamantul se plânge de arestarea sa și de detenția sa provizorie. Acesta afirmă că a făcut obiectul unei detenții arbitrare bazate pe un fals și că nu a fost informat despre motivele arestării sale și nici despre natura sau cauza acuzației aduse împotriva sa. Reclamantul se plânge în plus de durata detenției sale provizorii. Acesta invocă art. 5
§§
2 și 3 și art. 6 din Convenție. Reclamantul, invocând art. 10 din Convenție, se plânge în plus că, din cauza arestării sale, a fost împiedicat să țină o conferință de presă.
4.
Reclamantul se plânge de asemenea că art. 6 - 1 din codul de procedură penală este contrar Convenției, și în special drepturilor de apărare. Acesta afirmă că a făcut obiectul unei denegări de dreptate, în măsura în care nu a putut urmări anchetatorii însărcinați cu ancheta dosarului său pentru crimele și delictele pe care aceștia le-ar fi săvârșit împotriva sa.
ÎN DREPT
1.
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de absența independenței și a imparțialității instanțelor sesizate cu ancheta cauzei sale. Acesta afirmă că judecătorul de instrucție, dl Le Gallo, avea numeroase contacte cu consilierul în comunicare al familiei Vasarely. Acesta consideră că, din cauza comportamentului parțial și a incompetenței acestui judecător, cauza ar fi trebuit să fie trimisă în fața unei alte instanțe. De altfel, reclamantul se plânge de componența camerelor de acuzare, compuse din consilieri aleși de colegii lor de pe liste sindicale. Acesta afirmă că acesta este motivul pentru care aceste instanțe confirmă în aproape 90% din cazuri deciziile judecătorilor de instrucție. Reclamantul adaugă că consilierul raportor al camerei de acuzare a curții de apel din Aix-en-Provence era legat de ministrul Léotard, unul dintre protagoniștii dosarului în opinia reclamantului. În cele din urmă, acesta pune în discuție imparțialitatea Curții de casație, din cauza faptului că judecătorul raportor era fostul director de cabinet al Ministrului Justiției, dl Toubon, care a avut de a face cu cauza în această calitate.
Dispozițiile relevante ale articolului 6 § 1 din Convenție sunt formulate astfel
:
„
Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial (...), care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa (...)
"
Curtea consideră că, în starea actuală a dosarului, aceasta nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui capăt de cerere și consideră necesar să aducă această parte a cererii la cunoștința guvernului pârât, în aplicarea articolului 54 § 3 b) din Regulamentul său interior.
2.
Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge în plus de durata procedurii.
Curtea consideră că, în starea actuală a dosarului, aceasta nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui capăt de cerere și consideră necesar să aducă această parte a cererii la cunoștința guvernului pârât, în aplicarea articolului 54 § 3 b) din Regulamentul său interior.
3.
Invocând paragrafele 2 și 3 ale articolului 6 din Convenție, reclamantul se plânge de o atingere a principiului prezumției de nevinovăție și de o încălcare a drepturilor apărării. Acesta afirmă în special că majoritatea martorilor ar fi fost subornați de jandarmi, care ar fi întocmit de altfel mai multe falsuri. Reclamantul pretinde de asemenea că secretul anchetei ar fi fost încălcat în mod voluntar pentru a-i face rău.
art. 6 §§ 2 și 3 din Convenție se citește după cum urmează
:
„
Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită.
Orice acuzat are, în special, dreptul
:
a)
să fie informat, în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa
;
b)
să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale
; (...)
d)
să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării
(...)
"
Curtea reamintește că problema dacă un proces este conform cu cerințele articolului 6 se apreciază pe baza unei examinări a întregii proceduri. O asemenea examinare nu este posibilă dacă procedura nu este finalizată. Acest principiu este valabil atât pentru garanțiile specifice ale paragrafului 3, cât și pentru noțiunea de proces echitabil din §1. Or, în prezenta cauză, Curtea constată că procedura penală inițiată împotriva reclamantului este încă pendinte în fața instanțelor interne. Capetele de cerere ale reclamantului sunt deci premature.
Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4.
4.
Reclamantul se plânge de incidentele care ar fi avut loc la 25 noiembrie 1994. Acesta afirmă că a fost bătut în stradă și că a făcut obiectul unei tentative de răpire de către jandarmi. Acesta invocă articolele 5 și 6 din Convenție.
Dispozițiile relevante ale articolului 5 din Convenție prevăd că :
„
1.
Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, decât în următoarele cazuri și potrivit căilor legale
: (...)
c)
dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia
;
Presupunând chiar că acest capăt de cerere este introdus în termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție, Curtea nu identifică, la lectura dosarului, niciun indiciu care să permită să se considere că incidentele incriminate au adus atingere drepturilor reclamantului garantate de articolele 5 și 6 din Convenție.
Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35
§§ 3 și 4 din Convenție.
5.
Reclamantul se plânge de arestarea sa și de detenția sa provizorie. Acesta afirmă că a făcut obiectul unei detenții arbitrare bazate pe un fals și că nu a fost informat despre motivele arestării sale și nici despre natura sau cauza acuzației aduse împotriva sa. Reclamantul se plânge în plus de durata detenției sale provizorii. Acesta invocă art. 5
§§
2 și 3 și art. 6 din Convenție. Reclamantul, invocând art. 10 din Convenție, se plânge în plus că, din cauza arestării sale, a fost împiedicat să țină o conferință de presă.
Dispozițiile relevante ale articolului 5 din Convenție sunt formulate astfel
:
„
2.
Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa.
3.
Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la paragraful
1
c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere (...)
"
art. 10 din Convenție garantează dreptul la libertatea de exprimare.
Legalitatea arestării și a detenției provizorii a reclamantului
Curtea constată că reclamantul a fost arestat și plasat în detenție provizorie în cadrul procedurii penale desfășurate împotriva sa și în temeiul unei decizii luate de judecătorul însărcinat cu ancheta cauzei. Nu există niciun indiciu în dosar care să permită să se considere că privarea de libertate a reclamantului ar fi viciată de arbitrariu
; de altfel, Curtea nu este în niciun fel convinsă că acesta din urmă a fost arestat fără a-i cunoaște motivele.
Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4.
Durata detenției provizorii
Presupunând chiar că reclamantul a epuizat căile de recurs interne în această privință (a se vedea hotărârea Civet c. Franței din 28 septembrie 1999, care urmează să apară în Culegerea de hotărâri și decizii 1999) și că respectivul capăt de cerere nu este tardiv (detenția provizorie luând sfârșit la 15
februarie 1995), Curtea constată că un termen de trei luni nu poate fi considerat ca depășind durata rezonabilă a unei detenții provizorii.
Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4.
Atingerea adusă libertății de exprimare
Curtea constată că imposibilitatea reclamantului de a ține conferința de presă pe care o planificase din cauza arestării sale nu poate fi considerată ca aducând atingere dreptului său la libertatea de exprimare, cu atât mai mult cu cât măsura incriminată nu avea ca scop împiedicarea acestuia de a vorbi cu presa.
De altfel, presupunând chiar că imposibilitatea reclamantului de a ține o conferință de presă constituie o ingerință în exercitarea libertății sale de exprimare, Curtea consideră că această ingerință a fost consecința directă a unei arestări legale, care a fost dispusă în cadrul procedurii penale inițiate împotriva reclamantului și care era necesară pentru nevoile anchetei. Prin urmare, dacă există ingerință, aceasta este justificată în raport cu §2 al articolului 10 din Convenție.
Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4.
6.
Reclamantul se plânge în cele din urmă că art. 6 - 1 din codul de procedură penală este contrar Convenției, și în special drepturilor apărării. Acesta afirmă că a făcut obiectul unei denegări de dreptate, în măsura în care nu a putut urmări anchetatorii însărcinați cu ancheta dosarului său pentru crimele și delictele pe care aceștia le-ar fi săvârșit împotriva sa.
Curtea reamintește că, în temeiul articolului 35 § 1 din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne și într-un termen de șase luni de la data deciziei interne definitive.
Aceasta constată că, în prezenta cauză, faptele denunțate au făcut obiectul unei proceduri care s-a încheiat printr-o hotărâre a Curții de casație pronunțată la 28 ianuarie 1997, deci cu mai mult de șase luni înainte de 16 februarie 1999, data introducerii cererii. Capătul de cerere este deci tardiv.
Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35
§
4 din Convenție.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
AMÂNĂ
examinarea capătului de cerere întemeiat pe imparțialitatea pretinsă a magistraților însărcinați cu ancheta cauzei și a celui întemeiat pe durata procedurii
;
DECLARĂ CEREREA INADMISIBILĂ
pentru rest.
S. Dollé
N. Bratza
Grefieră
Președinte