Debbasch împotriva Franței

În ceea ce privește ancheta deschisă în cabinetul dnei me Imbert pe baza plângerii dumneavoastră cu constituire de parte civilă, ați încetat să mai aveți calitatea de președinte al fundației Vasarely (...). Astfel, calitatea dumneavoastră de parte civilă în cadrul anchetei în cauză este restrânsă la apărarea intereselor dumneavoastră personale, fără a fi necesar aici să se analizeze mai în detaliu admisibilitatea acestei intervenții, dar fără a se putea totuși ignora acest aspect al procedurii.

În ceea ce privește ancheta deschisă în cabinetul dlui Le Gallo pe baza plângerii cu constituire de parte civilă a consorților Vasarhelyi (...) nu mi se pare că ați fi, sub vreun titlu oarecare, nici parte civilă, nici cercetat. Astfel, întrucât nu sunteți în prezent parte în această procedură, nu pot decât să constat lipsa dumneavoastră de calitate de a propune o măsură de desesizare.

Dincolo de aceste prime considerații, lectura cererii dumneavoastră și a documentelor anexate la aceasta m-a determinat să constat că vă expuneți motivele criticând în primul rând desfășurarea celor două anchete în cauză. Dar pe acest punct, nu pot decât să observ că reproșurile vizând desfășurarea unei anchete intră în cadrul dezbaterii judiciare obișnuite, fără a comporta în sine demonstrarea unei insuficiențe oarecare în raport cu regula de imparțialitate impusă tuturor magistraților. Afirmația unei lentori particulare în desfășurarea procedurilor nu poate fi luată în considerare, întrucât nu este nicidecum dovedit că o altă instanță franceză, exterioară circumscripției acestei curți, ar fi mai diligentă. În ceea ce privește capătul de cerere corelativ, dar invers, întemeiat pe acțiuni, în opinia dumneavoastră intempestive, realizate de serviciul anchetator, acesta nu stabilește o părtinire în beneficiul sau în detrimentul cuiva și ține numai de alegerea decizională a magistratului instructor a cărui independență și obiectivitate (care nu ar putea fi discutate decât în cadrul procedurilor de recuzare sau de suspiciune legitimă) nu mi se par, în starea actuală și oricare ar fi campaniile de presă duse de unii ca și de alții pe plan național sau regional, cu adevărat puse la încercare, nici de cererea dumneavoastră, nici de o altă parte, nici chiar, în cele din urmă, de opinia publică (...). " La 14 octombrie 1998, reclamantul a sesizat procurorul Republicii de pe lângă curtea de apel din Aix-en-Provence cu o nouă cerere prin care a solicitat desesizarea judecătorilor de instrucție însărcinați cu cauza sa. La 27 octombrie 1998, procurorul Republicii a respins această cerere, subliniind că „ realitatea acestor afirmații nu este nicidecum stabilită și nu rezultă din înscrisurile depuse la dosarul procedurii (...) ; prin urmare, aceste alegații care nu sunt coroborate de niciun alt element nu pot fi luate în considerare ; celelalte capete de cerere enunțate nu permit, astfel cum susține [reclamantul], să se suspecteze independența și imparțialitatea magistraților din Aix (...) ". Plângerea cu constituire de parte civilă depusă de reclamant La 28 noiembrie 1994, reclamantul a depus o plângere cu constituire de parte civilă împotriva persoanelor neidentificate pentru violențe și vătămări corporale voluntare comise de persoane care dețin autoritatea publică, și acte care aduc atingere libertății individuale. Reclamantul denunța acțiunile anchetatorilor jandarmeriei din Aix-en-Provence, care ar fi încercat să-l rețină, la 25 noiembrie 1994, în apropierea Universității din Aix-en-Provence (a se vedea mai sus). Prin ordonanța din 15 iunie 1995, judecătorul de instrucție a refuzat parțial să se pronunțe asupra faptelor de act care aduce atingere libertății individuale, pe motivul că art. 6 - 1 din codul de procedură penală subordonează exercitarea acțiunii publice constatării definitive a caracterului ilegal al urmăririi sau al actului săvârșit atunci când, ca în cauza reclamantului, infracțiunea denunțată ar fi fost săvârșită cu ocazia unei urmăriri judiciare și ar implica încălcarea unei dispoziții din procedura penală. La 19 iunie 1995, reclamantul a declarat apel împotriva acestei ordonanțe, afirmând printre altele că art. 6 - 1 din codul de procedură penală este contrar Convenției. Prin hotărârea din 8 februarie 1996, camera de acuzare a curții de apel din Aix-en-Provence a confirmat ordonanța atacată, pentru următoarele motive : „ Această dispoziție (art. 6 - 1 din codul de procedură penală) nu este contrară Convenției (...) în măsura în care nu privează persoana victimă a unei încălcări a drepturilor sale de orice recurs efectiv în fața unei instanțe și în măsura în care nu o privează nici de un proces imparțial desfășurat într-un termen rezonabil. Într-adevăr, această dispoziție se mulțumește să reglementeze exercitarea unui asemenea recurs atunci când acesta implică încălcarea unei dispoziții de procedură penală care trebuie, în prealabil, să fi fost constatată de instanța sesizată cu urmărirea judiciară în cursul căreia ar fi fost săvârșită această încălcare (...). În prezenta cauză, rezultă din termenii înșiși ai plângerii cu constituire de parte civilă [a reclamantului] și ai memoriului său, atunci când acesta abordează, in fine, fondul cauzei, că faptele de act care aduce atingere libertății individuale, presupunându-le demonstrate, ar fi fost săvârșite de militarii jandarmeriei din Aix-en-Provence acționând la comisia judecătorului de instrucție din Aix-en-Provence sesizat cu o anchetă (...). Rezultă de asemenea că aceste fapte, presupunându-le demonstrate, ar fi fost săvârșite de acești jandarmi la 25 noiembrie 1994 în momentul în care aceștia ar fi încercat să-l prindă și să-l facă să intre cu forța într-un vehicul al jandarmeriei fără mandat regulat și deci în mod ilegal. Prin urmare, rezultă din cele de mai sus că infracțiunea denunțată, presupunând-o demonstrată, ar fi fost săvârșită de jandarmi cu ocazia unei urmăriri judiciare și ar implica încălcarea unor dispoziții din procedura penală (în special privind ilegalitatea pretinsă a tentativei de reținere [a reclamantului]). Or, până în prezent, caracterul ilegal al acestor acte nu a fost definitiv constatat de instanța penală sesizată cu această urmărire judiciară. În consecință, judecătorul de instrucție a pronunțat în mod întemeiat o ordonanță de refuz de a se pronunța, faptele denunțate neputând, în starea actuală, să comporte legal o urmărire. " Reclamantul a formulat recurs în casație împotriva acestei hotărâri. La 28 ianuarie 1997, Curtea de casație a respins recursul său, pe motiv că era nefondat, hotărând că art. 6 - 1 din codul de procedură penală nu este incompatibil cu articolele 6 și 13 din Convenție, „ de vreme ce persoana în cauză dispune de un recurs judiciar prealabil de anulare a actelor argumentate ca fiind ilegale ".

Reclamantul se plânge de asemenea că art. 6 - 1 din codul de procedură penală este contrar Convenției, și în special drepturilor de apărare. Acesta afirmă că a făcut obiectul unei denegări de dreptate, în măsura în care nu a putut urmări anchetatorii însărcinați cu ancheta dosarului său pentru crimele și delictele pe care aceștia le-ar fi săvârșit împotriva sa. ÎN DREPT 1. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge de absența independenței și a imparțialității instanțelor sesizate cu ancheta cauzei sale. Acesta afirmă că judecătorul de instrucție, dl Le Gallo, avea numeroase contacte cu consilierul în comunicare al familiei Vasarely. Acesta consideră că, din cauza comportamentului parțial și a incompetenței acestui judecător, cauza ar fi trebuit să fie trimisă în fața unei alte instanțe. De altfel, reclamantul se plânge de componența camerelor de acuzare, compuse din consilieri aleși de colegii lor de pe liste sindicale. Acesta afirmă că acesta este motivul pentru care aceste instanțe confirmă în aproape 90% din cazuri deciziile judecătorilor de instrucție. Reclamantul adaugă că consilierul raportor al camerei de acuzare a curții de apel din Aix-en-Provence era legat de ministrul Léotard, unul dintre protagoniștii dosarului în opinia reclamantului. În cele din urmă, acesta pune în discuție imparțialitatea Curții de casație, din cauza faptului că judecătorul raportor era fostul director de cabinet al Ministrului Justiției, dl Toubon, care a avut de a face cu cauza în această calitate. Dispozițiile relevante ale articolului 6 § 1 din Convenție sunt formulate astfel : „ Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil (...) într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial (...), care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa (...) " Curtea consideră că, în starea actuală a dosarului, aceasta nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui capăt de cerere și consideră necesar să aducă această parte a cererii la cunoștința guvernului pârât, în aplicarea articolului 54 § 3 b) din Regulamentul său interior. 2. Invocând art. 6 § 1 din Convenție, reclamantul se plânge în plus de durata procedurii. Curtea consideră că, în starea actuală a dosarului, aceasta nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui capăt de cerere și consideră necesar să aducă această parte a cererii la cunoștința guvernului pârât, în aplicarea articolului 54 § 3 b) din Regulamentul său interior. 3. Invocând paragrafele 2 și 3 ale articolului 6 din Convenție, reclamantul se plânge de o atingere a principiului prezumției de nevinovăție și de o încălcare a drepturilor apărării. Acesta afirmă în special că majoritatea martorilor ar fi fost subornați de jandarmi, care ar fi întocmit de altfel mai multe falsuri. Reclamantul pretinde de asemenea că secretul anchetei ar fi fost încălcat în mod voluntar pentru a-i face rău. art. 6 §§ 2 și 3 din Convenție se citește după cum urmează : „ 2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită. 3. Orice acuzat are, în special, dreptul : a) să fie informat, în cel mai scurt termen, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa ; b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale ; (...) d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării (...) " Curtea reamintește că problema dacă un proces este conform cu cerințele articolului 6 se apreciază pe baza unei examinări a întregii proceduri. O asemenea examinare nu este posibilă dacă procedura nu este finalizată. Acest principiu este valabil atât pentru garanțiile specifice ale paragrafului 3, cât și pentru noțiunea de proces echitabil din §1. Or, în prezenta cauză, Curtea constată că procedura penală inițiată împotriva reclamantului este încă pendinte în fața instanțelor interne. Capetele de cerere ale reclamantului sunt deci premature. Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4. 4. Reclamantul se plânge de incidentele care ar fi avut loc la 25 noiembrie 1994. Acesta afirmă că a fost bătut în stradă și că a făcut obiectul unei tentative de răpire de către jandarmi. Acesta invocă articolele 5 și 6 din Convenție. Dispozițiile relevante ale articolului 5 din Convenție prevăd că : „ 1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, decât în următoarele cazuri și potrivit căilor legale : (...) c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia ; Presupunând chiar că acest capăt de cerere este introdus în termenul de șase luni prevăzut de art. 35 § 1 din Convenție, Curtea nu identifică, la lectura dosarului, niciun indiciu care să permită să se considere că incidentele incriminate au adus atingere drepturilor reclamantului garantate de articolele 5 și 6 din Convenție. Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.

Reclamantul se plânge de arestarea sa și de detenția sa provizorie. Acesta afirmă că a făcut obiectul unei detenții arbitrare bazate pe un fals și că nu a fost informat despre motivele arestării sale și nici despre natura sau cauza acuzației aduse împotriva sa. Reclamantul se plânge în plus de durata detenției sale provizorii. Acesta invocă art. 5 §§ 2 și 3 și art. 6 din Convenție. Reclamantul, invocând art. 10 din Convenție, se plânge în plus că, din cauza arestării sale, a fost împiedicat să țină o conferință de presă. Dispozițiile relevante ale articolului 5 din Convenție sunt formulate astfel : „ 2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa. 3. Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la paragraful 1 c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere (...) " art. 10 din Convenție garantează dreptul la libertatea de exprimare. Legalitatea arestării și a detenției provizorii a reclamantului Curtea constată că reclamantul a fost arestat și plasat în detenție provizorie în cadrul procedurii penale desfășurate împotriva sa și în temeiul unei decizii luate de judecătorul însărcinat cu ancheta cauzei. Nu există niciun indiciu în dosar care să permită să se considere că privarea de libertate a reclamantului ar fi viciată de arbitrariu ; de altfel, Curtea nu este în niciun fel convinsă că acesta din urmă a fost arestat fără a-i cunoaște motivele. Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4. Durata detenției provizorii Presupunând chiar că reclamantul a epuizat căile de recurs interne în această privință (a se vedea hotărârea Civet c. Franței din 28 septembrie 1999, care urmează să apară în Culegerea de hotărâri și decizii 1999) și că respectivul capăt de cerere nu este tardiv (detenția provizorie luând sfârșit la 15 februarie 1995), Curtea constată că un termen de trei luni nu poate fi considerat ca depășind durata rezonabilă a unei detenții provizorii. Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4. Atingerea adusă libertății de exprimare Curtea constată că imposibilitatea reclamantului de a ține conferința de presă pe care o planificase din cauza arestării sale nu poate fi considerată ca aducând atingere dreptului său la libertatea de exprimare, cu atât mai mult cu cât măsura incriminată nu avea ca scop împiedicarea acestuia de a vorbi cu presa. De altfel, presupunând chiar că imposibilitatea reclamantului de a ține o conferință de presă constituie o ingerință în exercitarea libertății sale de exprimare, Curtea consideră că această ingerință a fost consecința directă a unei arestări legale, care a fost dispusă în cadrul procedurii penale inițiate împotriva reclamantului și care era necesară pentru nevoile anchetei. Prin urmare, dacă există ingerință, aceasta este justificată în raport cu §2 al articolului 10 din Convenție. Rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4.

Reclamantul se plânge în cele din urmă că art. 6 - 1 din codul de procedură penală este contrar Convenției, și în special drepturilor apărării. Acesta afirmă că a făcut obiectul unei denegări de dreptate, în măsura în care nu a putut urmări anchetatorii însărcinați cu ancheta dosarului său pentru crimele și delictele pe care aceștia le-ar fi săvârșit împotriva sa. Curtea reamintește că, în temeiul articolului 35 § 1 din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne și într-un termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Aceasta constată că, în prezenta cauză, faptele denunțate au făcut obiectul unei proceduri care s-a încheiat printr-o hotărâre a Curții de casație pronunțată la 28 ianuarie 1997, deci cu mai mult de șase luni înainte de 16 februarie 1999, data introducerii cererii. Capătul de cerere este deci tardiv. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, AMÂNĂ examinarea capătului de cerere întemeiat pe imparțialitatea pretinsă a magistraților însărcinați cu ancheta cauzei și a celui întemeiat pe durata procedurii ;

Concernant l’information ouverte au cabinet de M me Imbert sur votre plainte avec constitution de partie civile, vous avez cessé d’avoir la qualité de président de la fondation Vasarely (...). Ainsi, votre qualité de partie civile dans le cadre de l’instruction considérée est-elle restreinte à la défense de vos intérêts personnels, sans qu’il y ait lieu ici d’analyser plus avant la recevabilité de cette intervention, mais sans toutefois pouvoir ignorer cet aspect de la procédure.

Concernant l’information ouverte au cabinet de M. Le Gallo sur la plainte avec constitution de partie civile des consorts Vasarhelyi (...) il ne m’apparaît pas que vous soyez, à quelque titre que ce soit, ni partie civile ni examiné. Ainsi, faute d’être actuellement partie dans cette procédure, je ne puis que noter votre absence de qualité à proposer une mesure de dessaisissement.

Au-delà de ces premières considérations, la lecture de votre requête et des documents y annexés m’a conduit à constater que vous exposiez vos motifs en critiquant tout d’abord le déroulement des deux informations considérées. Mais sur ce point, je ne puis qu’observer que les reproches visant le déroulement d’une information entrent dans le cadre du débat judiciaire habituel, sans comporter en eux-mêmes la démonstration d’une insuffisance quelconque au regard de la règle d’impartialité imposée à tous les magistrats. L’affirmation d’une lenteur particulière du déroulement des procédures ne saurait être prise en compte puisqu’il n’est nullement avéré qu’une autre juridiction française, extérieure au ressort de cette cour, serait plus diligente. Quant au grief corrélatif mais inverse, tiré d’actions, selon vous intempestives, réalisées par le service enquêteur, il n’établit pas un parti-pris au bénéfice ou au détriment de quiconque et relève du seul choix décisionnel du magistrat instructeur dont l’indépendance et l’objectivité (qui ne pourraient être discutées que dans le cadre des procédures en récusation ou en suspicion légitime) ne me semblent pas, en l’état et quelles que soient les campagnes de presse menées par les uns comme par les autres sur le plan national ou régional, réellement mis à mal, ni par votre requête, ni par une autre partie, ni même enfin par l’opinion publique (...). » Le 14 octobre 1998, le requérant saisit le procureur de la République près la cour d’appel d’Aix-en-Provence d’une nouvelle demande tendant au dessaisissement des juges d’instruction chargés de son affaire. Le 27 octobre 1998, le procureur de la République rejeta cette demande, en soulignant que « la réalité de ces propos n’est nullement établie et ne ressort pas des pièces versées au dossier de la procédure (...) ; dès lors ces allégations qui ne sont corroborées par aucun autre élément ne sauraient être prises en considération ; les autres griefs énoncés ne permettent pas comme le soutient [le requérant] de suspecter l’indépendance et l’impartialité des magistrats aixois (...) ». Plainte avec constitution de partie civile déposée par le requérant Le 28 novembre 1994, le requérant a déposé une plainte avec constitution de partie civile contre X des chefs de violences et blessures volontaires par des personnes dépositaires de l’autorité publique, et actes attentatoires à la liberté individuelle. Le requérant dénonçait les agissements des enquêteurs de la gendarmerie d’Aix-en-Provence, qui auraient tenté de l’interpeller, le 25 novembre 1994, aux abords de l’Université d’Aix-en-Provence (voir ci-dessus). Par ordonnance du 15 juin 1995, le juge d’instruction a refusé partiellement d’informer sur les faits d’acte attentatoire à la liberté individuelle, au motif que l’article 6 - 1 du code de procédure pénale subordonne l’exercice de l’action publique à la constatation définitive du caractère illégal de la poursuite ou de l’acte accompli lorsque, comme dans l’affaire du requérant, l’infraction dénoncée aurait été commise à l’occasion d’une poursuite judiciaire et impliquerait la violation d’une disposition de la procédure pénale. Le 19 juin 1995, le requérant interjeta appel de cette ordonnance, en affirmant entre autres que l’article 6 - 1 du code de procédure pénale est contraire à la Convention. Par arrêt du 8 février 1996, la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Aix-en-Provence confirma l’ordonnance attaquée, aux motifs suivants : « Cette disposition (l’article 6 - 1 du code de procédure pénale) n’est pas contraire à la Convention (...) dans la mesure où elle ne prive pas la personne victime d’une violation de ses droits de tout recours effectif devant une juridiction et où elle ne la prive pas davantage d’un procès impartial tenu dans un délai raisonnable. En effet, cette disposition se contente de réglementer l’exercice d’un tel recours lorsque celui-ci implique la violation d’une disposition de procédure pénale qui doit, au préalable, avoir été constatée par la juridiction saisie de la poursuite judiciaire au cours de laquelle cette violation aurait été commise (...). En l’espèce, il résulte des termes mêmes de la plainte avec constitution de partie civile [du requérant] et de son mémoire, lorsque celui-ci aborde, in fine, le fond de l’affaire, que les faits d’acte attentatoire à la liberté individuelle, à les supposer démontrés, auraient été commis par les militaires de la gendarmerie d’Aix-en-Provence agissant sur commission du juge d’instruction d’Aix-en-Provence saisi d’une information (...). Il en résulte également que ces faits, à les supposer démontrés, auraient été commis par ces gendarmes le 25 novembre 1994 au moment ou ceux-ci auraient tenté de l’appréhender et de le faire pénétrer de force dans un véhicule de gendarmerie sans mandat régulier et donc de façon illégale. Dès lors, il résulte de ce qui précède que l’infraction dénoncée, à la supposer démontrée, aurait été commise par des gendarmes à l’occasion d’une poursuite judiciaire et impliquerait la violation de dispositions de la procédure pénale (notamment sur l’illégalité alléguée de la tentative d’interpellation [du requérant]). Or, à ce jour, le caractère illégal de ces actes n’a pas été définitivement constatée par la juridiction répressive saisie de cette poursuite judiciaire. Dès lors, c’est à bon droit que le juge d’instruction a rendu une ordonnance de refus d’informer, les faits dénoncés ne pouvant, en l’état, légalement comporter une poursuite. » Le requérant se pourvut en cassation contre cet arrêt. Le 28 janvier 1997, la Cour de cassation rejeta son pourvoi, au motif qu’il était mal fondé, en jugeant que l’article 6 - 1 du code de procédure pénale n’est pas incompatible avec les articles 6 et 13 de la Convention, « dès lors que la personne concernée dispose d’un recours judiciaire préalable en annulation des actes argués d’illégalité ». GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 §§ 1, 2 et 3 de la Convention, le requérant se plaint que l’instruction de son affaire ne fait pas l’objet d’une procédure équitable et qu’elle est menée par des juridictions partiales qui auraient porté atteinte au principe de la présomption d’innocence et à ses droits de la défense. Le requérant se plaint en outre de la durée de l’instruction. 2. Le requérant se plaint des incidents du 25 novembre 1994. Il affirme avoir été battu dans la rue et avoir fait l’objet d’une tentative d’enlèvement par des gendarmes. Il invoque les articles 5 et 6 de la Convention. 3. Le requérant se plaint de son arrestation et de sa détention provisoire. Il affirme avoir fait l’objet d’une détention arbitraire appuyée sur un faux et ne pas avoir été informé des raisons de son arrestation ni de la nature ou la cause de l’accusation portée contre lui. Le requérant se plaint en outre de la durée de sa détention provisoire. Il invoque l’article 5 §§ 2 et 3 et l’article 6 de la Convention. Le requérant, invoquant l’article 10 de la Convention, se plaint en outre qu’en raison de son arrestation il a été empêché de donner une conférence de presse.

Le requérant se plaint aussi que l’article 6 - 1 du code de procédure pénale est contraire à la Convention, et en particulier aux droits de la défense. Il affirme avoir fait l’objet d’un déni de justice, en ce qu’il n’a pas pu poursuivre les enquêteurs chargés de l’instruction de son dossier des crimes et délits qu’ils auraient commis à son encontre. EN DROIT 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l’absence d’indépendance et d’impartialité des juridictions saisies de l’instruction de son affaire. Il affirme que le juge d’instruction, M. Le Gallo, avait de nombreux contacts avec le conseil en communication de la famille Vasarely. Il considère qu’en raison du comportement partial et de l’incompétence de ce juge, l’affaire aurait dû être renvoyée devant une autre juridiction. Par ailleurs, le requérant se plaint de la composition des chambres d’accusation, composées de conseillers élus par leurs collègues sur listes syndicales. Il affirme que c’est la raison pour laquelle ces juridictions confirment dans près de 90% des cas les décisions des juges d’instruction. Le requérant ajoute que le conseiller rapporteur de la chambre d’accusation de la cour d’appel d’Aix-en-Provence était lié au ministre M. Léotard, un des protagonistes du dossier selon le requérant. Enfin, celui-ci met en cause l’impartialité de la Cour de cassation, en raison du fait que le juge rapporteur était l’ancien directeur de cabinet du Garde des Sceaux M. Toubon, ayant eu à connaître de l’affaire en cette qualité. Les dispositions pertinentes de l’article 6 § 1 de la Convention sont ainsi libellées : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial (...), qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) » La Cour considère qu'en l’état actuel du dossier, elle n’est pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 b) de son Règlement intérieur. 2. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint en outre de la durée de la procédure. La Cour considère qu’en l’état actuel du dossier, elle n’est pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en application de l’article 54 § 3 b) de son Règlement intérieur. 3. Invoquant les paragraphes 2 et 3 de l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint d’une atteinte au principe de la présomption d’innocence et d’une violation des droits de la défense. Il affirme en particulier que la plupart des témoins auraient été subornés par les gendarmes, lesquels auraient par ailleurs établi plusieurs faux. Le requérant prétend aussi que le secret de l’instruction aurait été volontairement violé pour lui nuire. L’article 6 §§ 2 et 3 de la Convention se lit comme suit : « 2. Toute personne accusée d’une infraction est présumée innocente jusqu’à ce que sa culpabilité ait été légalement établie. 3. Tout accusé a droit notamment à : a) être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui ; b) disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense ; (...) d) interroger ou faire interroger les témoins à charge et obtenir la convocation et l’interrogation des témoins à décharge dans les mêmes conditions que les témoins à charge (...) » La Cour rappelle que la question de savoir si un procès est conforme aux exigences de l’article 6 s’apprécie sur la base d’un examen de l’ensemble de la procédure. Pareil examen n’est pas possible si la procédure n’est pas menée à son terme. Ce principe vaut aussi bien pour les garanties spécifiques du paragraphe 3 que pour la notion de procès équitable du paragraphe 1. Or, dans le cas d’espèce, la Cour note que la procédure pénale engagée à l’encontre du requérant est toujours pendante devant les juridictions internes. Les griefs du requérant sont donc prématurés. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4. 4. Le requérant se plaint des incidents qui auraient eu lieu le 25 novembre 1994. Il affirme avoir été battu dans la rue et avoir fait l’objet d’une tentative d’enlèvement par des gendarmes. Il invoque les articles 5 et 6 de la Convention. Les dispositions pertinentes de l’article 5 de la Convention disposent que : « 1. Toute personne a droit à la liberté et à la sûreté. Nul ne peut être privé de sa liberté, sauf dans les cas suivants et selon les voies légales : (...) c) s’il a été arrêté et détenu en vue d’être conduit devant l’autorité judiciaire compétente, lorsqu’il y a des raisons plausibles de soupçonner qu’il a commis une infraction ou qu’il y a des motifs raisonnables de croire à la nécessité de l’empêcher de commettre une infraction ou de s’enfuir après l’accomplissement de celle-ci ; A supposer même que ce grief soit introduit dans le délai de six mois prévu par l’article 35 § 1 de la Convention, la Cour ne décèle, à la lecture du dossier, aucun indice permettant de penser que les incidents incriminés ont porté atteinte aux droits du requérant garantis par les articles 5 et 6 de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Le requérant se plaint de son arrestation et de sa détention provisoire. Il affirme avoir fait l’objet d’une détention arbitraire appuyée sur un faux et ne pas avoir été informé des raisons de son arrestation ni de la nature ou la cause de l’accusation portée contre lui. Le requérant se plaint en outre de la durée de sa détention provisoire. Il invoque l’article 5 §§ 2 et 3 et l’article 6 de la Convention. Le requérant, invoquant l’article 10 de la Convention, se plaint en outre qu’en raison de son arrestation il a été empêché de donner une conférence de presse. Les dispositions pertinentes de l’article 5 de la Convention sont ainsi libellées : « 2. Toute personne arrêtée doit être informée, dans le plus court délai et dans une langue qu’elle comprend, des raisons de son arrestation et de toute accusation portée contre elle. 3. Toute personne arrêtée ou détenue, dans les conditions prévues au paragraphe 1 c) du présent article, doit être aussitôt traduite devant un juge ou un autre magistrat habilité par la loi à exercer des fonctions judiciaires et a le droit d’être jugée dans un délai raisonnable, ou libérée pendant la procédure. La mise en liberté peut être subordonnée à une garantie assurant la comparution de l’intéressé à l’audience (...) » L’article 10 de la Convention garantit le droit à la liberté d’expression. Légalité de l’arrestation et de la détention provisoire du requérant La Cour note que le requérant a été arrêté et placé en détention provisoire dans le cadre de la procédure pénale diligentée à son encontre et en vertu d’une décision prise par le juge chargé de l’instruction de l’affaire. Il n’y a aucun indice dans le dossier permettant de penser que la privation de liberté du requérant serait entachée d’arbitraire ; par ailleurs, la Cour n’est aucunement convaincue que ce dernier fut arrêté sans en connaître les raisons. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4. Durée de la détention provisoire A supposer même que le requérant ait épuisé les voies de recours internes à cet égard (voir l’arrêt Civet c. France du 28 septembre 1999, à paraître dans Recueil des arrêts et décisions 1999) et que le grief ne soit pas tardif (la détention provisoire ayant pris fin le 15 février 1995), la Cour note qu’un délai de trois mois ne saurait être considéré comme excédant la durée raisonnable d’une détention provisoire. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4. Atteinte à la liberté d’expression La Cour note que l’impossibilité pour le requérant de donner la conférence de presse qu’il avait planifiée en raison de son arrestation ne saurait être considérée comme portant atteinte à son droit à la liberté d’expression, d’autant plus que la mesure incriminée n’avait pas comme but de l’empêcher de parler à la presse. Par ailleurs, à supposer même que l’impossibilité pour le requérant de donner une conférence de presse constitue une ingérence dans l’exercice de sa liberté d’expression, la Cour considère que cette ingérence était la conséquence directe d’une arrestation légale, qui a été ordonnée dans le cadre de la procédure pénale engagée contre le requérant et qui était nécessaire pour les besoins de l’instruction. Dès lors, si ingérence il y a, elle est justifiée au regard du paragraphe 2 de l’article 10 de la Convention. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention, et doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4.

Le requérant se plaint enfin que l’article 6 - 1 du code de procédure pénale est contraire à la Convention, et en particulier aux droits de la défense. Il affirme avoir fait l’objet d’un déni de justice, en ce qu’il n’a pas pu poursuivre les enquêteurs chargés de l’instruction de son dossier des crimes et délits qu’ils auraient commis à son encontre. La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention elle ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes et dans un délai de six mois à partir de la date de la décision interne définitive. Elle note qu’en l’espèce les faits dénoncés ont fait l’objet d’une procédure qui s’est terminée par un arrêt de la Cour de cassation rendu le 28 janvier 1997, donc plus de six mois avant le 16 février 1999, date d’introduction de la requête. Le grief est donc tardif. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée conformément à l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, AJOURNE l’examen du grief tiré de la partialité alléguée des magistrats chargés de l’instruction de l’affaire et celui tiré de la durée de la procédure ;