Granata și Pulvirenti împotriva Franței

SECȚIUNEA A TREIA DECIZIA FINALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 396206/98 a cererii nr. 41226/98 prezentate de Giovanni GRANATA prezentate de Maria PULVIRENTI împotriva Franței Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se întrunește la mai 2000 într-o cameră compusă din W. Fuhrmann, președintele J.-P.

Costa, L. Loucapes, P. Kūris, F. Tulkens, K. Jungwiert; K. Traja, judecători și de S. Dolle, graffière de secțiune, având în vedere cererea nr. 396206/98 depusă în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 16 ianuarie 1998 și înregistrată la 3 februarie 1998, având în vedere cererea nr. 41526/98 prezentată în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 18 mai 1998 și înregistrată la 8 iunie 1998, Având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererile, având în vedere decizia parțială adoptată de Comisie la 21 octombrie 1998 privind cererea nr. 996/98, având în vedere decizia parțială adoptată de Curte la 23 martie 1999 privind cererea nr. 41226/98, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul în cererea nr. 396266/98 este un resortisant italian, născut în 1939 și rezident în Aix-en-Provence (Franța).

Recurenta în cererea nr. 41226/98 este mama sa, resortisant italian născut în 1910 și rezident în Catania (Italia). Ele sunt reprezentate în fața Curții de către domnul Philippe Bernardet, sociolog, rezident la Fresnaye-sur-Chedouet. Faptele, așa cum au fost prezentate de părți, se pot rezuma după cum urmează. La 15 mai 1990, Dr. D., numit de soția reclamantului, stabilește un certificat medical care indică faptul că reclamantul, periculos pentru sine și pentru alții, avea nevoie de spitalizare de urgență într-o instituție de psihiatrie în legătură cu modul de plasare din oficiu. La cererea medicului, poliția a solicitat transportul și admiterea reclamantului la centrul spitalicesc specializat (CHS) din Aix-en-Provence.

Într-un proces-verbal de audiere întocmit a doua zi de ofițerul de poliție judiciară, soția reclamantului a raportat un număr de incidente legate de copiii cuplului. Prin decretul din 16 mai 1990, primarul Aix-en-Provence a ordonat plasarea temporară de urgență a reclamantului, referindu-se la certificatul medical. La 17 mai 1990, prefectul Bouches-du-Rhonse a luat un decret care confirmă plasarea din oficiu și care vizează, de asemenea, certificatul dr. D. La 21 mai 1990, prefectul a ordonat ridicarea poziției din oficiu a reclamantului, care a continuat tratamentul în spitalizare liberă. Reclamantul a inițiat o procedură administrativă pentru a se pronunța cu privire la regularitatea deciziilor administrative de internare și o procedură civilă pentru a obține repararea tuturor prejudiciilor suferite.

Procedura administrativă La 8 iunie 1991, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Marsilia cu privire la mai multe acțiuni în anulare împotriva hotărârilor primarului și prefectului, precum și împotriva deciziilor de admitere și de menținere în plasament ale directorului HHS. La 9 noiembrie 1993, Tribunalul Administrativ a anulat decretele primarului și prefectului, pe motiv că acestea nu erau suficient de motivate în ceea ce privește reglementarea aplicabilă. Tribunalul a respins, de asemenea, recursurile împotriva deciziilor directorului CHS, considerând că acesta din urmă nu a comis nicio cale de atac prin admiterea reclamantului în unitate și că, fiind limitat la executarea hotărârilor de internare, nu luase nicio nouă decizie.

Reclamantul a făcut apel la Consiliul de Stat la 13 ianuarie 1994, limitând apelul său la partea din hotărâre care a respins recursul său împotriva deciziilor directorului. Comuna Aix-en-Provence a formulat un apel incident. Prin Hotărârea din 17 noiembrie 1997, Consiliul de Stat a confirmat hotărârea Tribunalului Administrativ și a declarat inadmisibilă apelul incident al comunei. Procedura civilă Prin actele din 2, 3, 4 și 9 decembrie 1991, reclamanții, precum și unul dintre frații reclamantului, G.G., au numit statul, orașul Aix-en-Provence, HHS, Dr. D. și medicii HHS în fața Tribunalului de Mare Instanță din Paris, în vederea reparării prejudiciului cauzat de internarea reclamantului.

Acestea ridicau calea de fapt constituită prin admiterea reclamantului la CHS, nelegalitatea menținerii acestuia în această unitate, precum și a hotărârilor primarului și prefectului, lipsa notificării hotărârilor judecătorești către familie, caracterul nejustificat al măsurii de internare, precum și constrângerile privind asistența medicală impuse reclamantului în cursul internei sale. Prin hotărârea din 20 septembrie 1993, Tribunalul de Mare Instanță a decis să suspende judecarea cauzei până la hotărârea instanței administrative. La 12 ianuarie 1998, avocatul reclamantului l-a informat pe președintele Camerei Tribunalului de Mare Instanță că Consiliul de Stat își pronunțase hotărârea la 17 noiembrie 1997 și a solicitat restabilirea cauzei în funcție.

Tribunalul și-a dat sentința la 17 mai 1999. Pe baza dreptului autonom la despăgubiri care rezultă pentru reclamantul articolului 5 alineatul (5) din Convenție, Tribunalul a condamnat orașul d aix-en-Provence să repare prejudiciul care rezultă din decizia provizorie de plasare în perioada 15-16 mai 1990 (30 000 F fiecărui solicitant, 5 000 F fiecărui membru al familiei și fratelui său). Tribunalul a condamnat, de asemenea, statul să despăgubească reclamanții pentru prejudiciul suferit ca urmare a hotărârii prefectale de plasare din oficiu din 17 mai 1990 pe care a considerat că este justificat din punct de vedere medical (100 000 F pentru solicitant, 20 000 F pentru mama sa și 10 000 F pentru fratele său).

Pe de altă parte, instanța a respins cererile formulate împotriva Doctorului D. și medicii de la CHS, pe motiv că nu au comis nici o greșeală. statul și orașul din Aix-en-Provence au făcut apel în fața instanței de apel din Paris. Reclamanții și G.G. au formulat un apel incident. Curtea consideră că este necesar, în temeiul articolului 43 alineatul (1) din regulament, să se atașeze cererile înregistrate la pozițiile 3962/98 și 41226/98. Prima cauză a reclamanților privește durata procedurii în fața instanțelor civile, care a început la 2 decembrie 1991 și este încă în curs de desfășurare și, prin urmare, a durat deja opt ani și mai mult de cinci luni. Potrivit reclamanților, durata procedurii nu îndeplinește cerința privind termenul rezonabil, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție.

cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, deoarece procedura în despăgubire în fața instanțelor civile nu este disociabilă de soluționarea legalității măsurilor de internare, care nu intră în domeniul de aplicare al articolului 6 alineatul (1) menționat anterior. Curtea constată că procedura se referea la dreptul la despăgubiri al reclamanților ca urmare, în special, a cazurilor constatate de instanța administrativă. Prin urmare, problema acordării de despăgubiri reclamanților se referea la un drept pur patrimonial, iar Curtea concluzionează că art. 1 se aplică procedurii (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea Cazenave de la Roche c. Franța din 9 iunie 1998, Rec., 1998-III, p. 1326, 1327, § 41-44.

În ceea ce privește celelalte argumente ale părților, Curtea consideră că (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente) și ținând cont de toate elementele aflate în posesia sa, acest spătarul trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Al doilea SPECIAL al reclamantului este extras din art. 5 alin. (5) din Convenție. În opinia sa, o reparație prea tardivă nu îndeplinește cerințele acestei dispoziții, pe care el consideră că nu o cunoaște din cauza complexității normelor de repartizare a competențelor între instanțele de ordine administrativă și de ordin judiciar. Guvernul a considerat, în observațiile sale inițiale, că reclamantul nu a terminat să epuizeze căile de atac interne, tribunalul nefiind pronunțat; în plus, acesta consideră că această cauză este neîntemeiată, deoarece reclamantul a invocat, în mod expres, dreptul său la despăgubiri prevăzut la art. 5 alineatul (5) menționat anterior.

În ceea ce privește durata procedurii, Tribunalul amintește că, potrivit jurisprudenței, cererea de despăgubire trebuie precedată de o constatare a încălcării dispozițiilor articolului 5 alineatele (1) - (4) și că, în speță, hotărârea definitivă a fost pronunțată de către Consiliul de Stat la 17 noiembrie 1997. Curtea amintește jurisprudența potrivit căreia art. 5 alineatul (5) menționat anterior este respectat în cazul în care lanson poate solicita despăgubirea șefului unei privări de libertate efectuată în condiții contrare alineatelor (1), (2), (3) sau (4) (hotărârea Wassink c. Țările de Jos din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185-A, p. 14, § 38). Cu toate acestea, acesta este cazul în speță, deoarece reclamantul a putut introduce în fața instanțelor civile o acțiune în despăgubire pentru toate prejudiciile care rezultă din internele sale, în special neregulile constatate de instanțele administrative, și în cazul în care a obținut câștig de cauză în fața instanței judiciare de mare instanță.

Prin urmare, rezultă că acest fapt este vădit nefondat, în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În observațiile sale, reclamantul solicită reinstaurarea datei de la art. 13 din Convenție, declarat inadmisibil de către Comisie, din cauza unor noi fapte Potrivit articolului 35 alineatul (2) litera (b) din Convenție, Curtea nu reține nicio cerere (...) în cazul în care (...) aceaceasta este în esență aceeași ca o instanță care a făcut deja obiectul unei alte instanțe internaționale de investigare și de regulamente și în cazul în care aceasta nu conține fapte noi Curtea constată că această cauză a fost respinsă de către Comisie în decizia sa din 21 iunie 2007. octombrie 1998 și că deciziile la care se referă reclamantul nu constituie fapte noi, în sensul articolului 35 alineatul (2) litera (b) menționat anterior.

Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECIDE DEJA DEJA CHETE înregistrate la pozițiile 396206/98 și 41226/98 DECLARĂ RĂSPUNSUL RECETELOR RECEVALABILE CU PRIVIRE LA PLANUL Excesiv al procedurii inițiate la 2 decembrie 1991 în fața instanțelor civile, toate mijloacele de fond rezervate DECLARĂ REQUEETA NR. 39626/98 IRRECEVABILĂ pentru surplus. S. Dolle W. Fuhrmann Modulul Președinte

TROISIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 39626/98 de la requête n° 41526/98 présentée par Giovanni GRANATA présentée par Maria PULVIRENTI contre la France contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant le 4 mai 2000 en une chambre composée de M. W. Fuhrmann, président , M. J.-P.

Costa, M. L. Loucaides, M. P. Kūris, M me F. Tulkens, M. K. Jungwiert, M. K. Traja, juges , et de M me S. Dollé, greffière de section , Vu la requête n° 39626/98 introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 16 janvier 1998 et enregistrée le 3 février 1998, Vu la requête n°41526/98 introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 18 mai 1998 et enregistrée le 8 juin 1998, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner les requêtes, Vu la décision partielle adoptée par la Commission le 21 octobre 1998 concernant la requête n° 39626/98, Vu la décision partielle adoptée par la Cour le 23 mars 1999 concernant la requête n° 41526/98, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant dans la requête n° 39626/98 est un ressortissant italien, né en 1939 et résidant à Aix-en-Provence (France).

La requérante dans la requête n° 41526/98 est sa mère, ressortissante italienne née en 1910, et résidant à Catane (Italie). Ils sont représentés devant la Cour par M. Philippe Bernardet, sociologue, résidant à la Fresnaye-sur-Chédouet. Les faits, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le 15 mai 1990, le Dr D., appelé par la femme du requérant, établit un certificat médical indiquant que le requérant, dangereux pour lui-même et pour autrui, nécessitait une hospitalisation d'urgence en établissement psychiatrique sur le mode d'un placement d'office. A la demande du médecin, la police requit le transport et l'admission du requérant au centre hospitalier spécialisé (CHS) d'Aix-en-Provence.

Dans un procès-verbal d'audition dressé le lendemain par l'officier de police judiciaire, la femme du requérant fit état d'un certain nombre d'incidents concernant les enfants du couple. Par arrêté du 16 mai 1990, le maire d'Aix-en-Provence ordonna le placement provisoire d'urgence du requérant en se référant au certificat médical. Le 17 mai 1990, le préfet des Bouches-du-Rhône prit un arrêté confirmant le placement d'office et visant également le certificat du Dr D. Le 21 mai 1990, le préfet ordonna la levée du placement d'office du requérant, qui poursuivit son traitement en hospitalisation libre. Le requérant engagea une procédure administrative pour faire statuer sur la régularité des décisions administratives d’internement et une procédure civile pour obtenir réparation de l’ensemble des préjudices qu’il avait subis.

Procédure administrative Le 8 juin 1991, le requérant saisit le tribunal administratif de Marseille de plusieurs recours en annulation contre les arrêtés du maire et du préfet, ainsi que contre les décisions d'admission et de maintien en placement du directeur du CHS. Le 9 novembre 1993, le tribunal administratif annula les arrêtés du maire et du préfet, au motif qu'ils n'étaient pas suffisamment motivés au regard de la réglementation applicable. Le tribunal rejeta par ailleurs les recours contre les décisions du directeur du CHS, en considérant que ce dernier n'avait commis aucune voie de fait en admettant le requérant dans l'établissement et que, s'étant borné à exécuter les arrêtés d'internement, il n'avait pris aucune nouvelle décision.

Le requérant fit appel devant le Conseil d’État le 13 janvier 1994, en limitant son appel à la partie du jugement qui avait rejeté ses recours contre les décisions du directeur. La commune d'Aix-en-Provence forma un appel incident. Par arrêt du 17 novembre 1997, le Conseil d’État confirma le jugement du tribunal administratif et déclara irrecevable l'appel incident de la commune. Procédure civile Par actes des 2, 3, 4 et 9 décembre 1991, les requérants, ainsi que l’un des frères du requérant, G.G., assignèrent l’État, la ville d'Aix-en-Provence, le CHS, le Dr D. et les médecins du CHS devant le tribunal de grande instance de Paris, en réparation du préjudice causé par l'internement du requérant.

Ils soulevaient la voie de fait constituée par l'admission du requérant au CHS, l'illégalité de son maintien dans cet établissement, ainsi que celle des arrêtés du maire et du préfet, l'absence de notification des arrêtés à la famille, le caractère injustifié de la mesure d'internement ainsi que la contrainte de soins imposée au requérant durant son internement. Par jugement du 20 septembre 1993, le tribunal de grande instance décida de surseoir à statuer jusqu'à la décision de la juridiction administrative. Le 12 janvier 1998, l'avocat du requérant informa le président de la chambre du tribunal de grande instance que le Conseil d’État avait rendu son arrêt le 17 novembre 1997 et demanda le rétablissement de l'affaire au rôle.

Le tribunal rendit son jugement le 17 mai 1999. Se fondant notamment sur le droit autonome à réparation découlant pour le requérant de l’article 5 § 5 de la Convention, le tribunal condamna la ville d’Aix-en-Provence à réparer le préjudice résultant de l’illégalité de la décision provisoire de placement du 15 au 16 mai 1990, qu’il estima par ailleurs médicalement justifiée (30 000 F au requérant, 5 000 F chacun à sa mère et à son frère). Le tribunal condamna également l’État à indemniser les demandeurs pour le préjudice subi du fait de l’illégalité de la décision préfectorale de placement d’office du 17 mai 1990, qu’il considéra médicalement injustifiée (100 000 F au requérant, 20 000 F à sa mère et 10 000 F à son frère).

Par ailleurs, le tribunal rejeta les demandes dirigées contre le Docteur D. et les médecins du CHS, au motif qu’ils n’avaient commis aucune faute. l’État et la ville d’Aix-en-Provence ont fait appel devant la cour d’appel de Paris. Les requérants et G.G. ont formé un appel incident. L’affaire est actuellement pendante devant la cour d’appel. EN DROIT 1. La Cour considère qu’il y a lieu, en application de l’article 43 § 1 du Règlement, de joindre les requêtes enregistrées sous les nos 39626/98 et 41526/98. 2. Le premier grief des requérants porte sur la durée de la procédure devant les juridictions civiles, qui a débuté le 2 décembre 1991 et est à ce jour encore pendante. Elle a donc déjà duré huit ans et plus de cinq mois.

Selon les requérants, la durée de la procédure ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » tel que prévu par l’article 6 § 1 de la Convention. Le Gouvernement s’oppose à cette thèse et soutient principalement que ce grief serait incompatible ratione materiae avec l’article 6 § 1 de la Convention, en raison de ce que la procédure en indemnisation devant les juridictions civiles n’est pas dissociable du contentieux de la légalité des mesures d’internement, qui ne rentre pas dans le champ d’application de l’article 6 § 1 précité. La Cour constate que la procédure concernait le droit à indemnisation des requérants à la suite notamment d’illégalités constatées par le tribunal administratif.

Dès lors, la question de l’allocation de dommages-intérêts aux requérants se rapportait à un droit purement patrimonial et la Cour en conclut que l’article 6 § 1 s’applique à la procédure (cf. mutatis mutandis arrêt Cazenave de la Roche c. France du 9 juin 1998, Rec. 1998-III, pp. 1326, 1327, §§ 41 à 44). Quant aux autres arguments des parties, La Cour estime qu’à la lumière des critères dégagés par la jurisprudence des organes de la Convention en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.

2. Le deuxième grief du requérant est tiré de l’article 5 § 5 de la Convention : selon lui, une réparation trop tardive ne répond pas aux exigences de cette disposition, qu’il estime en outre méconnue en raison de la complexité des règles de répartition de compétence entre juridictions de l'ordre administratif et de l'ordre judiciaire. Le Gouvernement estimait dans ses observations initiales que le requérant n’avait pas fini d’épuiser les voies de recours internes, le tribunal ne s’étant pas prononcé. Il considère en outre que ce grief est dénué de fondement, puisque le requérant a fait valoir, en s’y référant expressément, son droit à réparation prévu par l’article 5 § 5 précité.

Quant à la durée de la procédure, il rappelle que, selon la jurisprudence, la demande de réparation doit être précédée d’un constat de violation des dispositions de l’article 5 §§ 1 à 4 et qu’en l’espèce la décision définitive a été rendue par le Conseil d’État le 17 novembre 1997. La Cour rappelle la jurisprudence selon laquelle l’article 5 § 5 précité « se trouve respecté dès lors que l’on peut demander réparation du chef d’une privation de liberté opérée dans des conditions contraires aux paragraphes 1, 2, 3 ou 4 » (arrêt Wassink c. Pays-Bas du 27 septembre 1990, série A n° 185-A, p. 14, § 38). Or, tel est bien le cas en l’espèce, puisque le requérant a pu introduire devant les juridictions civiles un recours en indemnisation de l’ensemble des préjudices résultant de son internement, et notamment des irrégularités constatées par les juridictions administratives, et où il a obtenu gain de cause devant le tribunal de grande instance.

Il s’ensuit que ce grief est manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. 3. Dans ses observations, le requérant demande « la reprise » du grief tiré de l’article 13 de la Convention, déclaré irrecevable par la Commission, en raison de « faits nouveaux » constitués selon lui par d’autres décisions de la Commission où un grief similaire aurait été déclaré recevable. Aux termes de l’article 35 § 2 b) de la Convention, « la Cour ne retient aucune requête (...) lorsque (...) elle est essentiellement la même qu’une requête précédemment examinée par la Cour ou déjà soumise à une autre instance internationale d’enquête et de règlements, et si elle ne contient pas de faits nouveaux ». La Cour constate que ce grief a été rejeté par la Commission dans sa décision du 21 octobre 1998 et que les décisions auxquelles se réfère le requérant ne constituent pas des faits nouveaux, au sens de l’article 35 § 2 b) précité.

Dès lors, cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DECIDE DE JOINDRE LES REQUETES

enregistrées sous les nos 39626/98 et 41526/98 ;

DÉCLARE LE RESTANT DES REQUÊTES RECEVABLE

quant au grief tiré de la durée excessive de la procédure engagée le 2 décembre 1991 devant les juridictions civiles, tous moyens de fond réservés ;

DÉCLARE LA REQUÊTE N° 39626/98 IRRECEVABLE

pour le surplus. S. Dollé W. Fuhrmann Greffière Président