A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 5334/99 prezentate de Giovanni GRANATA împotriva Franței La Curtea Europeană a Drepturilor LUI Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 16 iunie 1999, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAVOAREA reclamantului, Giovanni Granata, este un resortisant italian, născut în 1939 și rezident în Aix-en-Provence. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Bernardet, sociolog. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează Reclamantul contracta căsătoria la 29 septembrie 1972 cu B.T. Cuplul a adoptat patru copii. Reclamantul a fost internat din oficiu la centrul spitalicesc din Montperrin în perioada 15-21 mai 1990. Considerând acest intern abuziv, reclamantul a formulat ulterior acțiuni în anulare împotriva deciziilor de admitere și de menținere în funcție din oficiu și a formulat cereri de despăgubire.
Aceste acțiuni nu fac obiectul prezentei cereri. La 9 noiembrie 1990, B.T. a introdus o cerere de separare de drept. La 19 martie 1991, soții au prezentat în fața judecătorului cauzele familiale ale tribunalului pendinte din Aix-en-Provence. Prin ordonanță din aceeași zi, magistratul a constatat că nu a reușit să concilieze și i-a autorizat pe soți să locuiască separat. El a încredințat autoritatea părintească împreună tatălui și mamei, a fixat reședința obișnuită a copiilor acasă la mamă, i-a acordat tatălui un drept de vizită și cazare și-a fixat partea sa contributivă la întreținerea și educația copiilor.
Prin concluziile incidente depuse în fața judecătorului cu privire la punerea în stare în aplicare a Tribunalului de Mare Instanță din Aix-en-Provence din 17 octombrie 1991, reclamantul a denunțat plecarea soției sale cu copiii pentru regiunea Dalangers și a solicitat, printre altele, atribuirea domiciliului conjugal situat în Aix-en-Provence și transferul reședinței obișnuite a copiilor în beneficiul său. Acceptând cererea privind dreptul la domiciliul conjugal, B.T. a făcut referire la celelalte pretenții ale reclamantului și a solicitat reconvențional o creștere a cuantumului pensiei alimentare și a contribuției la întreținerea și educația copiilor. Dezbaterile au rămas în ședința din 6 decembrie 1991, apoi a fost pusă în deliberare.
Prin ordonanța din 20 decembrie 1991, judecătorul pentru punerea în stare de funcționare i-a dat B.T. un act de aprobare a atribuirii soțului său de la domiciliul conjugal, a respins cererea de transfer al reședinței obișnuite a copiilor, a mărit cuantumul pensiei alimentare și al contribuției la întreținerea și educarea copiilor și a modificat dreptul de vizită al reclamantului. La 7 iunie 1991, B.T. l-a numit pe reclamant în fața instanței de judecată de mare instanță din Aix-en-Provence pentru pronunțarea separării de drept. La 8 ianuarie 1993, reclamantul a formulat o cerere reconvențională de divorț.
La 25 februarie 1994 s-a emis o ordonanță de închidere, iar dezbaterile în camera consiliului au avut loc la 16 martie 1994. Data deliberării a fost stabilită la 12 mai 1994, apoi prelungită la 14 septembrie, apoi la 21 septembrie 1994. Prin hotărârea din 21 septembrie 1994, tribunalul de mare instanță din Aix Provence a pronunțat divorțul pentru greșelile împărțite, a spus că autoritatea părintească ar fi exercitată în comun de ambii părinți și că reședința obișnuită a copiilor ar fi stabilită la casa mamei. El a stabilit dreptul de vizită și cazare al tatălui, contribuția sa la întreținerea și educarea copiilor și o prestație compensatorie care trebuie plătită la B.T. Recurentul a făcut apel la această hotărâre, iar B.T.
a formulat un apel incident. Dezbaterile au avut loc la 16 ianuarie 1997. Hotărârea a fost stabilită la 27 februarie 1997 și prelungită la 27 martie 1997. Prin Hotărârea din 27 martie 1997, Tribunalul de apel din Aix-en-Provence a confirmat hotărârea formulată în toate dispozițiile sale. Reclamantul a formulat un recurs în Casație. Prin hotărârea din 11 februarie 1999, Curtea de Casație a respins recursul reclamantului. Invocând art. 6 alin. (1) din Convenție, reclamantul se plânge cu privire la procedura în fața instanțelor civile. El susține că judecătorii divorțului ar fi trebuit să suspende acțiunea până când instanța competentă s-a pronunțat asupra legalității internalizării pe care a făcut-o.
Pe același temei, reclamantul se plânge de durata procedurii civile. Invocând art. 8 alineatul (2) din Convenție, reclamantul se plânge că durata procedurii a constituit o imigrație în viața sa privată și de familie. Pe baza articolului 13 din Convenție, reclamantul se plânge de lipsa unei căi de atac interne efective prin intermediul căreia ar fi putut formula obiecții întemeiate pe dreptul la apărare și pe durata procedurii civile și a încălcării vieții sale private și familiale. În temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, al cărui dispoziții relevante sunt formulate astfel, orice persoană are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Curtea amintește că, atunci când examinează cererile cu care este sesizată, aceasta nu poate acționa ca un al patrulea grad de competență.
În special, aceasta nu poate să cunoască erori de drept sau de fapt săvârșite de instanțele naționale și nu are competența de a rupe sau de a modifica deciziile acestora. Curtea are ca funcție unică, în ceea ce privește art. 6 din Convenție, de a examina acțiunile care pretind că instanțele naționale nu au respectat garanțiile procedurale specifice prevăzute de această dispoziție sau că procedura, în ansamblul său, nu a garantat un proces echitabil reclamantului. Or, Curtea consideră că acest lucru nu este cazul în speță, deoarece reclamantul a putut, în toate etapele procedurii, să își prezinte argumentele și să obțină decizii interne motivate. Prin urmare, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și cu art. 4 din Convenție.
6 alin. (1) din Convenție, ale cărei dispoziții relevante sunt formulate astfel: În stadiul actual al dosarului, Curtea nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât, în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamantul consideră că durata procedurii a constituit o imigrare în viața sa privată și de familie și că: art. 8 alineatul (2) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și familiale, a domiciliului și a corespondenței.
O autoritate publică poate interveni în exercitarea acestui drept numai în măsura în care această interferență este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară securității naționale, securității publice, binelui să fie economic al țării, să apere ordinea și să prevină infracțiunile, să protejeze sănătatea sau moralitatea sau să protejeze drepturile și libertățile altora. Curtea a examinat cauza reclamantului așa cum a fost prezentată. Având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, aceasta a ridicat nicio aparență de încălcare a dispoziției invocate. Prin urmare, acest aspect trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 alineatul (3) și art. 4 din convenție.
Reclamantul se plânge de faptul că nu dispunea de o cale de atac internă efectivă, prin intermediul căreia ar fi putut formula obiecțiunile întemeiate pe durata procedurii și pe durata acesteia, precum și de încălcarea vieții sale private și de familie. Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute în (...) convenție au fost încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe naționale, chiar dacă încălcarea ar fi fost săvârșită de persoane care acționează în exercitarea funcțiilor lor oficiale. Curtea a examinat obiecțiunile reclamantului întemeiate pe lipsa unei căi de atac interne efective prin care ar fi putut să își prezinte obiecțiunile întemeiate pe procedură și pe încălcarea vieții sale private și de familie, astfel cum au fost prezentate.
Având în vedere toate elementele aflate în posesia sa și în măsura în care este competentă să cunoască afirmațiile formulate, aceasta nu a ridicat nicio aparență de încălcare a dispozițiilor invocate. În consecință, aceste obiecții trebuie respinse ca fiind vădit nefondate, în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. În schimb, în stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră că este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității cauzei întemeiat pe faptul că reclamantul nu dispune de o cale de atac internă efectivă prin intermediul căreia ar fi putut să-și prezinte cauza întemeiat pe durata procedurii și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât, în conformitate cu articolul (b) Regulamentului său de procedură.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, amână în ceea ce privește examinarea obiecțiunilor formulate, pe de o parte, de art. 6 alineatul (1) și referitoare la durata procedurii în fața instanțelor civile și, pe de altă parte, de art. 13 coroborat cu art. 6 alineatul (1) și referitor la lipsa unei acțiuni interne efective prin care reclamantul ar fi putut să își exprime cauza întemeiat pe durata procedurii; se precizează cererea inadmisibilă pentru surplus. S. Dolé A.B. Baka Moduleer Președinte
de la requête n° 51434/99 présentée par Giovanni GRANATA contre la France La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 23 avril 2002 en une chambre composée de MM. A.B. Baka , président , J.-P. Costa , Gaukur Jörundsson , K. Jungwiert , V. Butkevych , M me W. Thomassen , M. M. Ugrekhelidze , juges , et de M me S. D ollé , greffière de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 16 juin 1999, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant, Giovanni Granata, est un ressortissant italien, né en 1939 et résidant à Aix-en-Provence. Il est représenté devant la Cour par M. Bernardet, sociologue. A. Les circonstances de l’espèce Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit : Le requérant contracta mariage le 29 septembre 1972 avec B.T.
Le couple adopta quatre enfants. Le requérant fut interné d’office au centre hospitalier de Montperrin du 15 au 21 mai 1990. Estimant cet internement abusif, le requérant forma par la suite des recours en annulation à l’encontre des décisions d’admission et de maintien en placement d’office et forma des demandes d’indemnisation. Ces recours ne font pas l’objet de la présente requête. Le 9 novembre 1990, B.T. introduisit une requête en séparation de corps. Le 19 mars 1991, les époux comparurent devant le juge aux affaires familiales du tribunal de grande instance d’Aix-en-Provence. Par ordonnance du même jour, le magistrat constata l’échec de la tentative de conciliation et autorisa les époux à résider séparément.
Il confia l’autorité parentale conjointement au père et à la mère, fixa la résidence habituelle des enfants chez la mère, accorda au père un droit de visite et d’hébergement et fixa sa part contributive à l’entretien et l’éducation des enfants. Par conclusions incidentes déposées devant le juge de la mise en état du tribunal de grande instance d’Aix-en-Provence du 17 octobre 1991, le requérant dénonça le départ de son épouse avec les enfants pour la région d’Angers et sollicita, notamment, l’attribution du domicile conjugal situé à Aix-en-Provence et le transfert de la résidence habituelle des enfants à son profit. Acquiesçant à la demande concernant la jouissance du domicile conjugal, B.T. s’opposa aux autres prétentions du requérant et sollicita reconventionnellement une augmentation du montant de la pension alimentaire et de la contribution à l’entretien et l’éducation des enfants.
Les débats se tinrent à l’audience du 6 décembre 1991 puis l’affaire fut mise en délibéré. Par ordonnance du 20 décembre 1991, le juge de la mise en état donna acte à B.T. de son accord pour l’attribution à son mari du domicile conjugal, rejeta la demande de transfert de la résidence habituelle des enfants, augmenta les montants de la pension alimentaire et de la contribution à l’entretien et à l’éducation des enfants et modifia le droit de visite du requérant. Le 7 juin 1991, B.T. assigna le requérant devant le tribunal de grande instance d’Aix-en-Provence pour voir prononcer la séparation de corps. Le 8 janvier 1993, le requérant forma une demande reconventionnelle en divorce.
L’ordonnance de clôture fut rendue le 25 février 1994 et les débats en chambre du conseil se tinrent le 16 mars 1994. La date du délibéré fut fixée au 12 mai 1994, puis prorogée au 14 septembre, puis au 21 septembre 1994. Par jugement du 21 septembre 1994, le tribunal de grande instance d’Aix ‑ en ‑ Provence prononça le divorce aux torts partagés, dit que l’autorité parentale serait exercée en commun par les deux parents et que la résidence habituelle des enfants serait fixée chez la mère. Il fixa le droit de visite et d’hébergement du père, sa contribution à l’entretien et à l’éducation des enfants et une prestation compensatoire à verser à B.T. Le requérant interjeta appel de ce jugement, et B.T.
forma un appel incident. Les débats se tinrent le 16 janvier 1997. Le prononcé de l’arrêt fut fixé au 27 février 1997 puis prorogé au 27 mars 1997. Par arrêt du 27 mars 1997, la cour d’appel d’Aix-en-Provence confirma le jugement déféré en toutes ses dispositions. Le requérant forma un pourvoi en cassation. Par arrêt du 11 février 1999, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant. GRIEFS 1. Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de l’iniquité de la procédure devant les juridictions civiles. Il affirme que les juges du divorce auraient dû surseoir à statuer, jusqu’à ce que la juridiction compétente se soit prononcée sur la légalité de l’internement dont il avait fait l’objet.
2. Sur le même fondement, le requérant se plaint de la durée de la procédure civile. 3. Invoquant l’article 8 § 2 de la Convention, le requérant se plaint de ce que la durée de la procédure a constitué une immixtion dans sa vie privée et familiale. 4. Sur le fondement de l’article 13 de la Convention, le requérant se plaint de l’absence de recours internes effectifs au travers desquels il aurait pu formuler ses griefs tirés de l’iniquité et de la durée de la procédure civile et de la violation de sa vie privée et familiale.
EN DROIT 1. Le requérant se plaint de l’iniquité de la procédure de divorce, sur le fondement de l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes sont ainsi libellées : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » La Cour rappelle que, lorsqu’elle examine les requêtes dont elle est saisie, elle ne peut agir comme un quatrième degré d’instance. En particulier, elle ne peut connaître des erreurs de droit ou de fait prétendument commises par les juridictions nationales et n’a pas le pouvoir de casser ou de modifier leurs décisions.
La Cour a pour seule fonction, au regard de l’article 6 de la Convention, d’examiner les requêtes alléguant que les juridictions nationales ont méconnu des garanties procédurales spécifiques énoncées par cette disposition ou que la conduite de la procédure, dans son ensemble, n’a pas garanti un procès équitable au requérant. Or, la Cour estime que tel n’est pas le cas en l’espèce, puisque le requérant a pu, à tous les stades de la procédure, faire valoir ses arguments et obtenir des décisions internes motivées. Il s’ensuit que ce grief doit dès lors être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. Le requérant se plaint de la durée de la procédure civile.
Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont les dispositions pertinentes sont ainsi libellées : «Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)». En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur, conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement. 3. Le requérant estime que la durée de la procédure a constitué une immixtion dans sa vie privée et familiale et invoque l’article 8 § 2 de la Convention, ainsi libellé : « 1. Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.
2. Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien ‑ être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. » La Cour a examiné le grief du requérant tel qu’il a été présenté. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, elle n’a relevé aucune apparence de violation de la disposition invoquée.
Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme manifestement mal fondé, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 4. Le requérant se plaint de ce qu’il ne disposait pas de recours internes effectifs, au travers desquels il aurait pu formuler ses griefs tirés de l’iniquité et de la durée de la procédure, et de la violation de sa vie privée et familiale. Il invoque l’article 13 de la Convention, aux termes duquel : « Toute personne dont les droits et libertés reconnus dans la (...) Convention ont été violés, a droit à l’octroi d’un recours effectif devant une instance nationale, alors même que la violation aurait été commise par des personnes agissant dans l’exercice de leurs fonctions officielles.
» a. La Cour a examiné les griefs du requérant tirés de l’absence de recours internes effectifs au travers desquels il aurait pu faire valoir ses griefs tirés de l’iniquité de la procédure et de la violation de sa vie privée et familiale, tels qu’ils ont été présentés. Compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, et dans la mesure où elle est compétente pour connaître des allégations formulées, elle n’a relevé aucune apparence de violation des dispositions invoquées. Il s’ensuit que ces griefs doivent être rejetés comme manifestement mal fondés, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
b. En revanche, en l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité du grief tiré de ce que le requérant ne disposait pas d’un recours interne effectif au travers duquel il aurait pu faire valoir son grief tiré de la durée de la procédure et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur, conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, Ajourne l’examen des griefs tirés, d’une part, de l’article 6 § 1 et relatif à la durée de la procédure devant les juridictions civiles et, d’autre part, de l’article 13 combiné à l’article 6 § 1 et relatif à l’absence de recours interne effectif au travers duquel le requérant aurait pu formuler son grief tiré de la durée de la procédure ; Déclare la requête irrecevable pour le surplus.
S. D ollé A.B. Baka Greffier Président