Granata (N° 2) împotriva Franței

Cauza are la bază o cerere (nr. 51434/99) îndreptată împotriva Republicii Franceze. D. Giovanni Granata («reclamantul»), cetățean italian, a sesizat Curtea pe 16 iunie 1999 în virtutea articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale («Convenția»).

Reclamantul este reprezentat de D. Philippe Bernardet, sociolog. Guvernul francez («Guvernul») este reprezentat de agentul său, D. Ronny Abraham, Director al Afacerilor Juridice la Ministerul Afacerilor Străine.

Pe 23 aprilie 2002, a doua secție a declarat petiția parțial inadmisibilă și a hotărât ca plângerile privind durata procedurii de divorț și absența unui recurs intern efectiv prin care reclamantul ar fi putut formula plângerea sa privind această durată să fie comunicate Guvernului. Invocând dispozițiile articolului 29 § 3, Curtea a hotărât ca admisibilitatea și fondul cauzei să fie examinați simultan.

Reclamantul s-a căsătorit pe 29 septembrie 1972 cu B.T. Cuplul a adoptat patru copii.

Pe 9 noiembrie 1990, B.T. a depus o cerere de separare de corturi devant judecătorul pentru afaceri familiale de la tribunalul de prim-instantă din Aix-en-Provence. Pe 22 octombrie 1990, judecătorul pentru afaceri familiale a convocat părțile pe 12 februarie 1991 pentru tentativa de reconciliere. La cererea lor, aceasta a fost amânată la 19 martie 1991. Pe 19 martie 1991, soții au apărut devant judecătorul pentru afaceri familiale. Prin ordonanță din aceeași dată, magistratul a constatat eșecul tentativei de reconciliere și a autorizat soții să locuiască separat. El a încredințat autoritatea parentală în comun tatălui și mamei, a stabilit reședința obișnuită a copiilor la mamă, a acordat tatălui dreptul de vizită și cazare și a stabilit contribuția sa la întreținerea și educația copiilor.

Pe 7 iunie 1991, B.T. l-a tras pe reclamant în judecată devant tribunalul de prim-instantă din Aix-en-Provence pentru a obține pronunțarea separării de corturi.

Prin concluzii incidente din 17 octombrie 1991 depuse devant judecătorul pregătitor al tribunalului de prim-instantă din Aix-en-Provence, reclamantul a denunțat plecarea soției sale cu copiii în regiunea Angers și a solicitat, în special, atribuirea domiciliului conjugal situat la Aix-en-Provence și transferul rezidența obișnuită a copiilor în favoarea sa. Acceptând cererea privind folosința domiciliului conjugal, B.T. s-a opus celorlalte pretenții ale reclamantului și a solicitat în contravenire majorarea sumelor de pensie alimentară și a contribuției la întreținerea și educația copiilor. Pe 24 octombrie 1991, B.T. a depus concluziile sa incidente. Dezbaterile s-au desfășurat la ședința din 6 decembrie 1991, iar apoi cauza a intrat în deliberație. Prin ordonanță din 20 decembrie 1991, judecătorul pregătitor a luat act de acordul B.T. privind atribuirea domiciliului conjugal soțului său, a respins cererea de transfer a rezidența obișnuită a copiilor, a majorat sumele de pensie alimentară și a contribuției la întreținerea și educația copiilor și a modificat dreptul de vizită al reclamantului.

Pe 17 ianuarie 1992, judecătorul pregătitor a emis o injonctare de a concluziona adresată reclamantului. Pe 16 aprilie 1992, reclamantul a comunicat dovezi către B.T. Pe 11 iunie 1992, un nou avocat s-a constituit în interesul B.T. Pe 12 iunie 1992, o nouă injonctare de a concluziona a fost emisă reclamantului. Pe 2 și 15 octombrie 1992, părțile și-au comunicat dovezile. Pe 4 și 7 ianuarie 1993, reclamantul a comunicat dovezi către B.T.

Pe 8 ianuarie 1993, reclamantul a depus o contracerere pentru divorț. Prin concluzii din 13 și 20 ianuarie 1993, a sesizat judecătorul pregătitor cu scopul de a-i se atribui custodia copiilor. Pe 10 septembrie 1993, o injonctare de a concluziona a fost emisă B.T., care a depus concluziile sale în răspuns pe 8 octombrie 1993. Pe 4 octombrie 1993, un nou avocat s-a constituit în interesul B.T. Părțile și-au comunicat dovezile pe 7 octombrie, 8 octombrie și 3 noiembrie 1993. O ședință de pregătire s-a desfășurat pe 5 noiembrie 1993. Pe 17 ianuarie 1994, o însoțire de comunicare a fost adresată reclamantului. Părțile și-au comunicat dovezile pe 25, 26, 27, 28 ianuarie, și pe 1 și 23 februarie 1994. B.T. a depus concluzii adiționale pe 4 februarie 1994, la care reclamantul a răspuns pe 9 februarie următor. Ordonanța de închidere a fost dată pe 25 februarie 1994 și dezbaterile în cameră de consiliu s-au desfășurat pe 16 martie 1994. Data deliberației a fost stabilită la 12 mai 1994, apoi prelungită la 14 septembrie, apoi la 21 septembrie 1994.

Prin hotărâre din 21 septembrie 1994, tribunalul de prim-instantă din Aix-en-Provence a pronunțat divorțul cu vini împărțite, a spus că autoritatea parentală va fi exercitată în comun de ambii părinți și că reședința obișnuită a copiilor va fi fixată la mamă. El a stabilit dreptul de vizită și cazare al tatălui, contribuția sa la întreținerea și educația copiilor și o prestație compensatorie care trebuie plătită la B.T.

Pe 10 noiembrie 1994, reclamantul a apelat această hotărâre la curtea de apel din Aix-en-Provence. Avocatul B.T. s-a constituit pe 9 ianuarie 1995. Reclamantul a depus concluziile sale pe 9 martie 1995. Pe 2 mai 1995, o însoțire de comunicare a fost adresată reclamantului. Pe 22 mai 1995, consilierul pregătitor a luat o ordonanță de injonctare pentru reclamant. Pe 25 iulie și 4 septembrie 1995, reclamantul a comunicat dovezi către partea adversă. Pe 7 noiembrie 1996 o însoțire de comunicare a fost adresată reclamantului. Pe 15 noiembrie, 26 noiembrie și 3 decembrie 1996, părțile și-au comunicat dovezile. Pe 18 noiembrie 1996, B.T. a depus concluzii. Pe 17 decembrie 1996, ordonanța de închidere a fost amânată la cererea reclamantului. Pe 24 și 31 decembrie 1996, reclamantul a depus concluzii și a comunicat dovezi. Dezbaterile s-au desfășurat pe 16 ianuarie 1997. Pronunțarea soluției a fost fixată la 27 februarie 1997, apoi prelungită la 27 martie 1997.

Prin hotărâre din 27 martie 1997, curtea de apel din Aix-en-Provence a confirmat hotărârea defeată în toate dispoziții sale.

Pe 9 iulie 1997, reclamantul a depus un caz de cassare. Dosarul a ajuns la Curtea de Cassare pe 12 septembrie 1997. Pe 31 octombrie 1997, reclamantul a depus o memorie ampliativă. O memorie în apărare a fost depusă de partea adversă pe 15 decembrie 1997. Pe 1 iulie 1998, consilierul raportador a fost desemnat. El a depus raportul său pe 1 septembrie 1998. Procurorul general a fost desemnat pe 16 octombrie 1998. Ședința a avut loc pe 13 ianuarie 1999.

Prin hotărâre din 11 februarie 1999, Curtea de Cassare a respins cazul de cassare al reclamantului.

Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. El subliniază în acest sens că reclamantul avea posibilitatea de a depune plângerea sa privind durata procedurii autorităților judiciare franceze în cadrul unei acțiuni în răspundere bazate pe articolul L. 781-1 din codul de organizare judiciară. O evoluție recentă a jurisprudenței interne ar demonstra caracterul «efectiv» al unui astfel de recurs.

Reclamantul contestă această teză.

Curtea reamintește că conform articolului 35 § 1 din Convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne și că a mai fost chemată să se pronunțe asupra articolului L. 781-1 din codul de organizare judiciară cu privire la această cerință. Privind evoluția jurisprudenței citate de Guvern, Curtea a hotărât că recursul bazat pe articolul L. 781-1 din codul de organizare judiciară permite să se remediere o presupusă violare a dreptului de a vedea cauza ascultată într-un «termen rezonabil» în sensul articolului 6 § 1 din Convenție (Giummarra și alții c. Franța (decizie), nr. 61166/00, 12 iunie 2001), indiferent de starea procedurii pe plan intern (Mifsud c. Franța [Marea Cameră] (decizie), nr. 57220/00, 11 septembrie 2002). Ea a precizat că acest recurs a dobândit, la data de 20 septembrie 1999, gradul de certitudine juridică necesar pentru a putea și a trebui să fie utilizat în scopul articolului 35 § 1 din Convenție, ajungând în consecință la concluzia că orice plângere bazată pe durata unei proceduri judiciare, introdusă devant aceasta după 20 septembrie 1999 fără a fi fost anterior depusă autorităților judiciare în cadrul unui recurs bazat pe articolul L. 781-1 din codul de organizare judiciară, este în principiu inadmisibilă, indiferent de starea procedurii pe plan intern. În cauza de față, reclamantul a sesizat Curtea pe 16 iunie 1999 și nu era deci obligat să exercite acest recurs anterior.

Prin urmare, trebuie respingă excepția.

Aceasta făcând, Curtea constată că plângerea nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă, de asemenea, că aceasta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Privind fondul

Guvernul susține că cauza nu prezenta o mare complexitate juridică, dar s-a dovedit delicată din cauza comportamentului părților. La stadiul de reconciliere, părțile ar fi solicitat amânarea ședinței de reconciliere, iar B.T. ar fi așteptat aproape expirarea termenului legal înainte de a trage pe reclamant în judecată pentru separare de corturi. Devant judecătorul pregătitor al tribunalului de prim-instantă, reclamantul ar fi așteptat un an înainte de a depune concluzii sale în ciuda a două injonctări de a concluziona, și o injonctare de a concluziona ar fi trebuit emisă B.T. Devant curtea de apel, reclamantul ar fi comunicat dovezi către partea adversă doar după o injonctare a consilierului de comunicare dovezi. În final, reclamantul ar fi solicitat amânarea ordonanței de închidere pentru a prezenta noi note scrise. Potrivit Guvernului, tribunalele sesizate au pronunțat în termene rezonabile. El remarcă că judecătorul pregătitor a emis două injonctări de a concluziona reclamantului și o injonctare de a concluziona părții adverse, iar consilierul pregătitor al curții de apel a emis reclamantului o injonctare de comunicare dovezi. În schimb, nu rezultă din observații nici din dosarul cauzei că acești magistrați au, pe cursul procedurii, stabilit părților termene pentru a concluziona și pentru a-și comunica dovezile. Pe de altă parte, Curtea constată că procedura a durat patru luni și zece zile la stadiul de reconciliere, trei ani trei luni și paisprezece zile la prima instanță, doi ani patru luni și șaptesprezece zile devant curtea de apel și un an, șapte luni și două zile devant Curtea de Cassare. Ea estimează că întârzierile imputabile părților nu sunt suficiente pentru a explica nici aceste termene, nici durata globală a procedurii. Ea constată perioade de inactivitate care nu pot fi imputate reclamantului, și care nu sunt în niciun fel justificate de Guvern. În special, după dezbaterile în cameră de consiliu din 16 martie 1994, tribunalul de prim-instantă din Aix-en-Provence nu a pronunțat hotărârea decât pe 21 septembrie 1994, adică mai mult de șase luni mai târziu. De asemenea, devant curtea de apel, între 4 septembrie 1995 și 7 noiembrie 1996, adică pentru mai mult de un an și două luni, niciun act nu a fost pus în aplicare, nicio concluzie nici dovezi nu a fost comunicată între părți și consilierul pregătitor nu a intervenit pentru a pune capăt acestei inactivități. În cele din urmă, devant Curtea de Cassare, după cel mai recent depozit al memoriei părții apărătoare pe 15 decembrie 1997, consilierul raportador nu a fost desemnat decât pe 1 iulie 1998, adică mai mult de șase luni și jumătate mai târziu.

Perioada care trebuie considerată a început pe 9 noiembrie 1990 și s-a încheiat pe 11 februarie 1999. Procedura a durat deci opt ani și trei luni pentru trei grade de instanță.

Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând seama de criteriile consacrate prin jurisprudența sa, în particular complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente și enjeu al litigiului pentru persoanele interesate (a se vedea, printre mulți alții, Frydlender c. Franța [Marea Cameră], nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII).

Curtea consideră că cauza nu prezenta dificultăți particulare.

Curtea reamintește că art. 2 al noului cod de procedură civilă lasă inițiativa părților: li se încredințează «să îndeplinească actele procedurii în formele și termenele necesare», cu rezultatul că comportamentul lor are o influență particulară asupra desfășurării procedurii. Aceasta nu scutește totuși tribunalele de datoria de a supraveghea ca procesul să se desfășoare într-un termen rezonabil; art. 3 al aceluiași cod prescrie magistratului să supravegheze desfășurarea bună a instanței și îl investește cu «puterea de a stabili termene și de a ordona măsurile necesare».

Curtea reamintește că comportamentul reclamantului constituie un element obiectiv, care nu este imputabil Statului pârât și care intră în calcul pentru a determina dacă a existat sau nu o depășire a termenului rezonabil prevăzut de art. 6 § 1 din Convenție (Wiesinger c. Austria, hotărâre din 30 octombrie 1991, seria A nr. 213, § 57; Erkner și Hofauer, hotărâre din 23 aprilie 1987, seria A nr. 117, § 68). Curtea remarcă în primul rând că nu se poate reproșa reclamantului că a folosit diferitele posibilități procedurale pe care le deschidea dreptul intern. Cu toate acestea, Curtea estimează că trebuie să țină seama de faptul că schimburile de concluzii și dovezi între părți au contribuit la prelungirea procedurii devant tribunalele de fond. Așadar, părțile au schimbat în mod regulat concluzii și dovezi timp de doi ani și opt luni devant tribunalul de prim-instantă, și doi ani și doi luni devant curtea de apel.

Cu toate acestea, trebuie reamintit că art. 6 § 1 din Convenție obligă statele contractante să-și organizeze sistemul judecătoresc în așa fel încât tribunalele lor să poată îndeplini fiecare dintre cerințele sale (a se vedea, printre alții, Duclos c. Franța, hotărâre din 17 decembrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-VI, § 55) și în special să garanteze fiecăruia dreptul de a obține o hotărâre definitivă într-un termen rezonabil (a se vedea, de exemplu, Frydlender citat, § 45). Curtea remarcă mai întâi că judecătorul pregătitor al tribunalului de prim-instantă a emis două injonctări de a concluziona reclamantului și o injonctare de a concluziona părții adverse, iar consilierul pregătitor al curții de apel a emis reclamantului o injonctare de comunicare dovezi. Pe de altă parte, nu rezultă nici din observații nici din dosarul cauzei că acești magistrați au, în cursul procedurii, stabilit părților termene pentru a concluziona și pentru a-și comunica dovezile. Pe de altă parte, Curtea remarcă că procedura a durat patru luni și zece zile la stadiul de reconciliere, trei ani trei luni și paisprezece zile la prima instanță, doi ani patru luni și șaptesprezece zile devant curtea de apel și un an, șapte luni și două zile devant Curtea de Cassare. Ea estimează că întârzierile imputabile părților nu sunt suficiente pentru a explica nici aceste termene, nici durata globală a procedurii. Ea constată perioade de inactivitate care nu pot fi imputate reclamantului, și care nu sunt în niciun fel justificate. În particular, după dezbaterile în cameră de consiliu din 16 martie 1994, tribunalul de prim-instantă din Aix-en-Provence nu a pronunțat hotărârea decât pe 21 septembrie 1994, adică mai mult de șase luni mai târziu. De asemenea, devant curtea de apel, între 4 septembrie 1995 și 7 noiembrie 1996, adică pentru mai mult de un an și două luni, niciun act nu a fost pus în aplicare, nicio concluzie nici dovezi nu a fost comunicată între părți și consilierul pregătitor nu a intervenit pentru a pune capăt acestei inactivități. În cele din urmă, devant Curtea de Cassare, după cel mai recent depozit al memoriei părții apărătoare pe 15 decembrie 1997, consilierul raportador nu a fost desemnat decât pe 1 iulie 1998, adică mai mult de șase luni și jumătate mai târziu.

Curtea consideră, ținând seama de cele de mai sus și privind durata globală a procedurii, că cauza reclamantului nu a fost ascultată într-un termen rezonabil.

Ca urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție. II.

Curtea constată că plângerea nu este în mod evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Curtea observă, de asemenea, că aceasta nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă. B. Privind fondul

Guvernul estimează că există o dispoziție a dreptului intern francez care permite repararea pagubelor cauzate de durate anormal de lungi ale procedurilor judiciare, și anume articolul L. 781-1 din codul de organizare judiciară. Remarcând că se trăiește de un recurs eficace și efectiv, Guvernul concluzionează că cerințele articolului 13 din Convenție sunt satisfăcute.

Reclamantul contestă poziția Guvernului.

Curtea reamintește că în hotărârea Kudła c. Polonia ([Marea Cameră], nr. 30210/96, § 156, CEDO 2000-XI), ea a hotărât că art. 13 din Convenție «garantează [un drept la] un recurs efectiv devant o instanță națională care să permită să se plângă de o încălcare a obligației, impusă de art. 6 § 1, de a asculta cauzele într-un termen rezonabil». Rezultă atât din hotărârea Kudła citat cât și din decizia Mifsud c. Franța ([Marea Cameră] (decizie), nr. 57220/00, CEDO 2002-VIII) că, pentru a fi efectiv, un recurs trebuie să permită fie să intervin mai devreme hotărârea tribunalelor sesizate, fie să furnizeze justiciabililor o reparație adecvată pentru întârzierile deja acumulate (Kudła, § 159, Mifsud, § 17 citate). Curtea subliniază că a mai avut ocazia să se pronunțe asupra acestei probleme în cauza Nouhaud și alții c. Franța (nr. 33424/96, §§ 44-45, 9 iulie 2002, nepublicată). Curtea reamintește că, în ceea ce privește procedurile judiciare, ea a considerat că recursul articolului L. 781-1 din codul de organizare judiciară a dobândit, la data de 20 septembrie 1999, un grad de certitudine juridică suficient pentru a putea și a trebui să fie utilizat în scopul articolului 35 § 1 din Convenție (Mifsud citate). Trebuie constatat că această dată este posterioară datei introducerii prezentei cereri devant Curte. Or, acesta în data introducerii cererei devant Curte că «efectivitatea» recursului în sensul articolului 13 trebuie apreciată, la fel ca și existența căilor de atac interne de epuizat în sensul articolului 35 § 1 din Convenție, aceste două dispoziții prezentând «afinități strânse» (Kudła citat, § 152).

Ca urmare, pentru a concluziona în cauza de față la încălcarea articolului 13 din Convenție, este suficient pentru Curte să constate că în orice caz, la data introducerii cererei, nu exista în dreptul intern niciun «recurs efectiv» care să permită reclamantului să valorifice plângerea sa bazată pe durata acestei proceduri. III.

Reclamantul cere 123 000 euro (EUR), dintre care 15 000 EUR la titlu al «pretium doloris creat de stresul provocat de procedura de divorț» și 108 000 EUR la titlu de daună morală.

Guvernul estimează că constatarea încălcării dispozițiilor invocate de reclamant ar constitui o măsură de reparație suficientă, ținând seama de comportamentul reclamantului în procedura internă.

Curtea consideră că prelungirea procedurii litigioase dincolo de «termenul rezonabil» a cauzat reclamantului cu certitudine o daună morală, justificând acordarea unei despăgubiri. Pronunțând în echitate așa cum cere art. 41, ea acordă 1 000 EUR la acest titlu; ea estimează, în schimb, că nu trebuie să dea curs celorlalte cereri ale reclamantului privind prejudiciul. B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere rambursarea parțială a sumelor expuse devant primele două grade de jurisdicție în cadrul procedurii interne. El prezintă la aceasta scop diverse facturi de la avocații săi pentru o sumă totală de 20 000 EUR. El susține, fără a-și justifica adevărurile prin dovezi pertinente, că 5% din aceste sume, și anume 594 EUR, ar fi «direct datorate preluării cheltuielilor rezultând din lungimea procedurii, fie pentru că consilierii [reclamantului] au trebuit să relanseze tribunalele sesizate pentru a încerca să avanseze cauza, fie pentru că perioadele de inactivitate ale tribunalelor au fost puse la profit de partea adversă, forțând consilierii reclamantului să replice mai mult». Reclamantul cere, de asemenea, 1 919,90 EUR pentru cheltuieli și costuri suportate devant Curte. El prezintă facturi estabelite de persoana care o reprezintă devant Curte, D. Philippe Bernardet, cu mențiunea «TVA netaxată».

Guvernul consideră că doar cheltuielile și costurile suportate devant Curte și corect justificate ar putea eventual fi luate în considerare.

Atunci când constată o încălcare a Convenției, Curtea poate acorda plata cheltuielilor și costurilor suportate devant instanțele interne, dar doar atunci când au fost angajate «pentru a preveni sau a face să corecteze acestea presupusa încălcare» (a se vedea, în particular, Zimmermann și Steiner c. Elveția, hotărâre din 13 iulie 1983, seria A nr. 66, § 36). Curtea concluzionând exclusiv la o încălcare a dreptului reclamantului de a vedea cauza ascultată într-un «termen rezonabil» și a dreptului de a se bucura de un recurs care i-ar fi permis să obțină sancțiunea acestui drept, aceasta nu este în mod evident cazul în cauza de față privind cheltuielile și costurile suportate devant instanțele interne. Curtea remarcă la aceasta scop că reclamantul nu prezintă nicio justificare de natură să stabilească adevărurile sale potrivit cărora cheltuielile ar fi fost angajate la aceasta scop. Prin urmare, trebuie respingă cererea reclamantului. Curtea reamintește că, în faza procedurii următoare deciziei asupra admisibilității cererei sale, un reclamant nu poate în principiu fi reprezentat devant ea decât de un consilier autorizat să exercite într-una din Părțile contractante (art. 36 §§ 3 și 4 din Regulament). Curtea a concluzionat că, atunci când reprezentantul său nu îndeplinește această condiție (cum este cazul de față), un reclamant poate obține rambursarea cheltuielilor de reprezentare angajate anterior deciziei asupra admisibilității, dar nu pe acelea angajate în urma (hotărâre Vermeersch c. Franța, nr. 39273/98, § 35). În cauza de față, Curtea având în vedere examinarea simultan a admisibilității și a fondului cauzei, reclamantul este autorizat să ceară totalitatea cheltuielilor de reprezentare, cu condiția ca acestea să fie justificate și rezonabile. Aceasta făcând, Curtea estimează că suma solicitată nu poate fi considerată rezonabilă și hotărâș să acorde suma de 1 000 EUR reclamantului pentru cheltuieli și costuri, toate taxele incluse. C. Dobânzi pentru neplată

Curtea consideră potrivit de a baza rata dobânzilor pentru neplată pe rata dobânzii asupra facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară restul cererei admisibil; 2. Declară că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție; 3. Declară că a existat o încălcare a articolului 13 din Convenție; 4. Declară a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, 1 000 EUR (o mie de euro) pentru daună morală și 1 000 EUR (o mie de euro) pentru cheltuieli și costuri; b) că de la expirarea acestui termen și până la plată, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata dobânzii asupra facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, mărită cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Redactat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 15 iulie 2003 în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulament. S. Dollé A.B. Baka Grefier Președinte

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 51434/99) dirigée contre la République française. M. Giovanni Granata (« le requérant »), ressortissant italien, a saisi la Cour le 16 juin 1999 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M. Philippe Bernardet, sociologue. Le gouvernement français (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Ronny Abraham, Directeur des Affaires juridiques au ministère des Affaires étrangères.

Le 23 avril 2002, la deuxième section a déclaré la requête partiellement irrecevable et a décidé de communiquer au Gouvernement les griefs tirés de la durée de la procédure de divorce et de l'absence de recours interne effectif au travers duquel le requérant aurait pu formuler son grief relatif à cette durée. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT

Le requérant est né en 1939 et réside à Aix-en-Provence.

Le requérant contracta mariage le 29 septembre 1972 avec B.T. Le couple adopta quatre enfants.

Le 9 novembre 1990, B.T. introduisit une requête en séparation de corps devant le juge aux affaires familiales du tribunal de grande instance d'Aix-en-Provence. Le 22 octobre 1990, le juge aux affaires familiales fit convoquer les parties le 12 février 1991 pour la tentative de conciliation. A leur demande, celle-ci fut renvoyée au 19 mars 1991. Le 19 mars 1991, les époux comparurent devant le juge aux affaires familiales. Par ordonnance du même jour, le magistrat constata l'échec de la tentative de conciliation et autorisa les époux à résider séparément. Il confia l'autorité parentale conjointement au père et à la mère, fixa la résidence habituelle des enfants chez la mère, accorda au père un droit de visite et d'hébergement et fixa sa part contributive à l'entretien et à l'éducation des enfants.

Le 7 juin 1991, B.T. assigna le requérant devant le tribunal de grande instance d'Aix-en-Provence pour voir prononcer la séparation de corps.

Par conclusions incidentes du 17 octobre 1991 déposées devant le juge de la mise en état du tribunal de grande instance d'Aix-en-Provence, le requérant dénonça le départ de son épouse avec les enfants pour la région d'Angers et sollicita, notamment, l'attribution du domicile conjugal situé à Aix-en-Provence et le transfert de la résidence habituelle des enfants à son profit. Acquiesçant à la demande concernant la jouissance du domicile conjugal, B.T. s'opposa aux autres prétentions du requérant et sollicita reconventionnellement une augmentation du montant de la pension alimentaire et de la contribution à l'entretien et à l'éducation des enfants. Le 24 octobre 1991, B.T. déposa ses conclusions d'incident. Les débats se tinrent à l'audience du 6 décembre 1991 puis l'affaire fut mise en délibéré. Par ordonnance du 20 décembre 1991, le juge de la mise en état donna acte à B.T. de son accord pour l'attribution à son mari du domicile conjugal, rejeta la demande de transfert de la résidence habituelle des enfants, augmenta les montants de la pension alimentaire et de la contribution à l'entretien et à l'éducation des enfants et modifia le droit de visite du requérant.

Le 17 janvier 1992, le juge de la mise en état délivra une injonction de conclure au requérant. Le 16 avril 1992, le requérant communiqua des pièces à B.T. Le 11 juin 1992, un nouvel avocat se constitua dans l'intérêt de B.T. Le 12 juin 1992, une injonction itérative de conclure fut délivrée au requérant. Les 2 et 15 octobre 1992, les parties se communiquèrent des pièces. Les 4 et 7 janvier 1993, le requérant communiqua des pièces à B.T.

Le 8 janvier 1993, le requérant forma une demande reconventionnelle en divorce. Par conclusions des 13 et 20 janvier 1993, il saisit le juge de la mise en état aux fins de se voir attribuer la résidence des enfants. Le 10 septembre 1993, une injonction de conclure fut délivrée à B.T., qui déposa ses conclusions en réponse le 8 octobre 1993. Le 4 octobre 1993, un nouvel avocat se constitua dans l'intérêt de B.T. Les parties se communiquèrent des pièces les 7 octobre, 8 octobre et 3 novembre 1993. Une audience de mise en état se tint le 5 novembre 1993. Le 17 janvier 1994, une sommation de communiquer fut adressée au requérant. Les parties se communiquèrent des pièces les 25, 26, 27, 28 janvier, et les 1 er et 23 février 1994. B.T. déposa des conclusions additionnelles le 4 février 1994, auxquelles le requérant répondit le 9 février suivant. L'ordonnance de clôture fut rendue le 25 février 1994 et les débats en chambre du conseil se tinrent le 16 mars 1994. La date du délibéré fut fixée au 12 mai 1994, puis prorogée au 14 septembre, puis au 21 septembre 1994.

Par jugement du 21 septembre 1994, le tribunal de grande instance d'Aix-en-Provence prononça le divorce aux torts partagés, dit que l'autorité parentale serait exercée en commun par les deux parents et que la résidence habituelle des enfants serait fixée chez la mère. Il fixa le droit de visite et d'hébergement du père, sa contribution à l'entretien et à l'éducation des enfants et une prestation compensatoire à verser à B.T.

Le 10 novembre 1994, le requérant interjeta appel de ce jugement devant la cour d'appel d'Aix-en-Provence. L'avocat de B.T. se constitua le 9 janvier 1995. Le requérant déposa ses conclusions le 9 mars 1995. Le 2 mai 1995, une sommation de communiquer fut adressée au requérant. Le 22 mai 1995, le conseiller de la mise en état prit, à l'égard du requérant, une ordonnance d'injonction de communiquer. Les 25 juillet et 4 septembre 1995, le requérant communiqua des pièces à la partie adverse. Le 7 novembre 1996 une sommation de communiquer fut adressée au requérant. Les 15 novembre, 26 novembre et 3 décembre 1996, les parties se communiquèrent des pièces. Le 18 novembre 1996, B.T. déposa des conclusions. Le 17 décembre 1996, l'ordonnance de clôture fut reportée à la demande du requérant. Les 24 et 31 décembre 1996, le requérant déposa des conclusions et communiqua des pièces. Les débats se tinrent le 16 janvier 1997. Le prononcé de l'arrêt fut fixé au 27 février 1997 puis prorogé au 27 mars 1997.

Par arrêt du 27 mars 1997, la cour d'appel d'Aix-en-Provence confirma le jugement déféré en toutes ses dispositions.

Le 9 juillet 1997, le requérant se pourvut en cassation. Le dossier arriva à la Cour de cassation le 12 septembre 1997. Le 31 octobre 1997, le requérant produisit un mémoire ampliatif. Un mémoire en défense fut déposé par la partie adverse le 15 décembre 1997. Le 1 er juillet 1998, le conseiller rapporteur fut désigné. Il déposa son rapport le 1 er septembre 1998. L'avocat général fut désigné le 16 octobre 1998. L'audience eut lieu le 13 janvier 1999.

Par arrêt du 11 février 1999, la Cour de cassation rejeta le pourvoi du requérant. EN DROIT I.

Le Gouvernement soutient que le requérant n'a pas épuisé les voies de recours internes au sens de l'article 35 § 1 de la Convention. Il souligne à cet égard que le requérant avait la possibilité de soumettre son grief tiré de la durée de la procédure aux juridictions françaises dans le cadre d'une action en responsabilité fondée sur l'article L. 781-1 du code de l'organisation judiciaire. Une récente évolution de la jurisprudence interne démontrerait le caractère « effectif » d'un tel recours.

Le requérant conteste cette thèse.

La Cour rappelle qu'aux termes de l'article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu'après l'épuisement des voies de recours internes et qu'elle a déjà eu à se prononcer sur l'article L. 781-1 du code de l'organisation judiciaire au regard de cette exigence. Au vu de l'évolution jurisprudentielle dont fait état le Gouvernement, la Cour a jugé que le recours fondé sur l'article L. 781-1 du code de l'organisation judiciaire permet de remédier à une violation alléguée du droit de voir sa cause entendue dans un « délai raisonnable » au sens de l'article 6 § 1 de la Convention ( Giummarra et autres c. France (déc.), n o 61166/00, 12 juin 2001), quel que soit l'état de la procédure au plan interne ( Mifsud c. France [GC] (déc.), n o 57220/00, 11 septembre 2002). Elle a précisé que ce recours avait acquis, à la date du 20 septembre 1999, le degré de certitude juridique requis pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l'article 35 § 1 de la Convention, parvenant en conséquence à la conclusion que tout grief tiré de la durée d'une procédure judiciaire, introduit devant elle après le 20 septembre 1999 sans avoir préalablement été soumis aux juridictions internes dans le cadre d'un recours fondé sur l'article L. 781-1 du code de l'organisation judiciaire, est en principe irrecevable, quel que soit l'état de la procédure au plan interne. En l'espèce, le requérant a saisi la Cour le 16 juin 1999 et n'était donc pas tenu d'exercer ce recours préalablement.

Il y a donc lieu de rejeter l'exception.

Ceci étant, la Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement affirme que l'affaire ne présentait pas une grande complexité juridique mais qu'elle s'avéra délicate en raison du comportement des parties. Au stade de la conciliation, les parties auraient sollicité le renvoi de l'audience de conciliation, puis B.T. aurait presque attendu l'expiration du délai légal avant d'assigner le requérant en séparation de corps. Devant le juge de la mise en état du tribunal de grande instance, le requérant aurait attendu un an avant de déposer ses conclusions malgré deux injonctions de conclure, de même qu'une injonction de conclure aurait dû être délivrée à B.T. Devant la cour d'appel, le requérant n'aurait communiqué ses pièces à la partie adverse qu'après une injonction de communiquer du conseiller chargé de la mise en état. Enfin, le requérant aurait sollicité le report de l'ordonnance de clôture pour présenter de nouvelles écritures. Selon le Gouvernement, les juridictions saisies statuèrent dans des délais raisonnables. Il relève que le juge de la mise en état délivra plusieurs injonctions de conclure aux parties et notamment au requérant. Devant la cour d'appel, les autorités auraient usé de leurs pouvoirs pour obliger les parties à communiquer leurs pièces. Le Gouvernement ne relève aucune période de latence devant la Cour de cassation. Le Gouvernement en conclut que la durée de la procédure est pour l'essentiel imputable au comportement des parties, qui multiplièrent les demandes de renvoi, les incidents de procédure et déposèrent, notamment devant les juges du fond, de nombreuses pièces et conclusions.

Le requérant estime quant à lui que la multiplication des conclusions des parties et des sommations de communiquer ne sauraient expliquer certains délais exclusivement imputables aux autorités judiciaires. Ainsi, ne seraient pas justifiés le délai de quatre mois écoulé entre l'ordonnance du 22 novembre 1999 et l'ordonnance de renvoi du 12 février 1991, le fait que le juge de la mise en état n'adressa son injonction de conclure à B.T. que le 10 septembre 2003 et le fait que le délibéré dura plus de six mois après la date d'audience devant le tribunal de grande instance. De même, devant la cour d'appel, rien n'expliquerait le délai de latence d'un an et deux mois entre le 4 septembre 1995 et le 7 novembre 1996. Devant la Cour de cassation, le délai de six mois et demi pris pour la désignation d'un conseiller rapporteur serait déraisonnable. Le requérant estime que le report de clôture qu'il sollicita n'eut aucun effet significatif sur le délai d'instruction de l'affaire. Le requérant insiste enfin sur la nature particulière de l'affaire qui impliquait une certaine célérité.

La période à considérer a débuté le 9 novembre 1990 et pris fin le 11 février 1999. La procédure a donc duré huit ans et trois mois pour trois degrés d'instance.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure s'apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l'affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l'enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d'autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, § 43, CEDH 2000-VII).

La Cour considère que l'affaire ne présentait pas de difficulté particulière.

La Cour rappelle que l'article 2 du nouveau code de procédure civile laisse l'initiative aux parties : il leur incombe « d'accomplir les actes de la procédure dans les formes et délais requis », de sorte que leur comportement a une influence particulière sur le déroulement de la procédure. Cela ne dispense pourtant pas les tribunaux de veiller à ce que le procès se déroule dans un délai raisonnable ; l'article 3 du même code prescrit d'ailleurs au juge de veiller au bon déroulement de l'instance et l'investit du « pouvoir d'impartir les délais et d'ordonner les mesures nécessaires ».

La Cour rappelle que le comportement du requérant constitue un élément objectif, non imputable à l'Etat défendeur et qui entre en ligne de compte pour déterminer s'il y a eu ou non dépassement du délai raisonnable de l'article 6 § 1 de la Convention ( Wiesinger c. Autriche, arrêt du 30 octobre 1991, série A n o 213, § 57 ; Erkner et Hofauer, arrêt du 23 avril 1987, série A n o 117, § 68). La Cour relève en premier lieu qu'on ne saurait reprocher au requérant d'avoir fait usage des diverses possibilités procédurales que lui ouvrait le droit interne. En revanche, la Cour estime devoir tenir compte de ce que les échanges de conclusions et de pièces entre les parties contribuèrent à rallonger la procédure devant les juridictions du fond. Ainsi, les parties échangèrent régulièrement des conclusions et pièces pendant deux ans et huit mois devant le tribunal de grande instance, et deux ans et deux mois devant la cour d'appel.

Il convient cependant de rappeler que l'article 6 § 1 de la Convention oblige les Etats contractants à organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs cours et tribunaux puissent remplir chacune de ses exigences (voir, parmi beaucoup d'autres, Duclos c. France , arrêt du 17 décembre 1996, Recueil des arrêts et décisions 1996 ‑ VI, § 55) et, notamment, garantir à chacun le droit d'obtenir une décision définitive dans un délai raisonnable (voir, par exemple, Frydlender précité, § 45). La Cour relève d'abord que le juge de la mise en état du tribunal de grande instance délivra deux injonctions de conclure au requérant et une injonction de conclure à la partie adverse, et que le conseiller de la mise en état de la cour d'appel délivra au requérant une injonction de communiquer des pièces. En revanche, il ne ressort ni des observations des parties ni des pièces du dossier que ces magistrats aient, au cours de la procédure, fixé aux parties des délais pour conclure et échanger leurs pièces. Par ailleurs, la Cour relève que la procédure a duré quatre mois et dix jours au stade de la conciliation, trois ans trois mois et quatorze jours en première instance, deux ans quatre mois et dix-sept jours devant la cour d'appel et un an, sept mois et deux jours devant la Cour de cassation. Elle estime que les retards imputables aux parties ne suffisent à expliquer ni ces délais, ni la durée globale de la procédure. Elle relève des périodes de latence qui ne sauraient être imputées au requérant, et qui ne sont aucunement justifiées par le Gouvernement. En particulier, après les débats en chambre du conseil du 16 mars 1994, le tribunal de grande instance d'Aix-en-Provence ne rendit son arrêt que le 21 septembre 1994, soit plus de six mois plus tard. En outre, devant la cour d'appel, entre le 4 septembre 1995 et le 7 novembre 1996, soit pendant plus d'un an et deux mois, aucun acte ne fut pris, aucune conclusion ni pièce ne fut échangée entre les parties et le conseiller de la mise en état n'intervint pas pour mettre fin à cette inactivité. Enfin, devant la Cour de cassation, suite au dernier dépôt de mémoire de la partie défenderesse le 15 décembre 1997, le conseiller rapporteur ne fut désigné que le 1 er juillet 1998, soit plus de six mois et demi plus tard.

La Cour considère, au vu de ce qui précède et eu égard à la durée globale de la procédure, que la cause du requérant n'a pas été entendue dans un délai raisonnable.

Partant, il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention. II.

La Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. La Cour relève par ailleurs que celui-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le Gouvernement estime qu'il existe une disposition en droit interne français permettant de réparer les dommages causés par les durées de procédures judiciaires anormalement longues, à savoir l'article L. 781-1 du code de l'organisation judiciaire. Relevant qu'il s'agit d'un recours efficace et effectif, le Gouvernement conclut que les exigences de l'articles 13 de la Convention sont satisfaites.

Le requérant conteste la thèse du Gouvernement.

La Cour rappelle que dans l'arrêt Kudła c. Pologne ([GC], n o 30210/96, § 156, CEDH 2000 ‑ XI), elle a jugé que l'article 13 de la Convention « garantit [un droit à] un recours effectif devant une instance nationale permettant de se plaindre d'une méconnaissance de l'obligation, imposée par l'article 6 § 1, d'entendre les causes dans un délai raisonnable ». Il résulte tant de l'arrêt Kudła précité que de la décision Mifsud c. Franc e ([GC] (déc.), n o 57220/00, CEDH 2002–VIII ) que, pour être effectif, un recours doit permettre soit de faire intervenir plus tôt la décision des juridictions saisies, soit de fournir aux justiciables une réparation adéquate pour les retards déjà accusés ( Kudła , § 159, Mifsud , § 17 précités). La Cour souligne qu'elle a déjà eu l'occasion de se prononcer sur cette question dans l'affaire Nouhaud et autres c. France ( n o 33424/96, §§ 44-45, 9 juillet 2002, non publié). La Cour rappelle que, s'agissant des procédures judiciaires, elle a considéré que le recours de l'article L. 781-1 du code de l'organisation judiciaire avait, à la date du 20 septembre 1999, acquis un degré de certitude juridique suffisant pour pouvoir et devoir être utilisé aux fins de l'article 35 § 1 de la Convention ( Mifsud précitée). Force est de constater que cette date est postérieure à la date d'introduction de la présente requête devant la Cour. Or, c'est à la date d'introduction de la requête devant la Cour que l'« effectivité » du recours au sens de l'article 13 doit être appréciée, à l'instar de l'existence de voies de recours internes à épuiser au sens de l'article 35 § 1 de la Convention, ces deux dispositions présentant « d'étroites affinités » (Kudła précité, § 152).

En conséquence, pour conclure en l'espèce à la violation de l'article 13 de la Convention, il suffit à la Cour de constater qu'en tout état de cause, à la date d'introduction de la requête, il n'existait en droit interne aucun « recours effectif » permettant au requérant de faire valoir son grief tiré de la durée de cette procédure. III.

Le requérant réclame 123 000 euros (EUR) dont 15 000 EUR au titre du « pretium doloris né du stress occasionné par la procédure de divorce » et 108 000 EUR au titre du préjudice moral.

Le Gouvernement estime que le constat de violation des dispositions invoquées par le requérant constituerait une mesure de réparation suffisante, au regard du comportement du requérant dans la procédure interne.

La Cour considère que le prolongement de la procédure litigieuse au-delà du « délai raisonnable » a causé au requérant un tort moral certain, justifiant l'octroi d'une indemnité. Statuant en équité comme le veut l'article 41, elle alloue 1 000 EUR à ce titre ; elle estime en revanche qu'il n'y a pas lieu de faire droit aux autres demandes du requérant relatives au dommage. B. Frais et dépens

Le requérant demande le remboursement partiel des sommes exposées devant les deux premiers degrés de juridiction dans le cadre de la procédure interne. Il produit à cet égard diverses factures de ses avocats d'un montant total de 20 000 EUR. Il affirme, sans justifier ses allégations par des pièces pertinentes, que 5 % de ces sommes, à savoir 594 EUR, seraient « directement dues à la prise en charge de frais issus de la longueur de la procédure, soit parce que les conseils [du requérant] durent relancer les juridictions saisies afin de tenter de faire avancer l'affaire, soit parce que les temps de latence des juridictions furent mis à profit par la partie adverse, forçant les conseils du requérant à répliquer davantage ». Le requérant demande également 1 919,90 EUR pour les frais et dépens encourus devant la Cour. Il produit des factures établies par la personne le représentant devant la Cour, M. Philippe Bernardet, portant la mention « TVA non facturée ».

Le Gouvernement considère que seuls les frais et dépens exposés devant la Cour et dûment justifiés pourront éventuellement être pris en compte.

Lorsqu'elle constate une violation de la Convention, la Cour peut accorder le paiement des frais et dépens exposés devant les juridictions internes, mais uniquement lorsqu'ils ont été engagés « pour prévenir ou faire corriger par celles-ci ladite violation » (voir, notamment, Zimmermann et Steiner c. Suisse , arrêt du 13 juillet 1983, série A n o 66, § 36). La Cour concluant exclusivement à une violation du droit du requérant à voir sa cause entendue dans un « délai raisonnable » et de son droit à bénéficier d'un recours qui lui eût permis d'obtenir la sanction de ce droit, tel n'est à l'évidence pas le cas en l'espèce s'agissant des frais et dépens engagés devant les juridictions internes. La Cour relève à cet égard que le requérant ne produit aucun justificatif de nature à établir ses allégations selon lesquelles les frais auraient été engagés à cette fin. Il y a donc lieu de rejeter la demande du requérant. La Cour rappelle que, dans la phase de la procédure consécutive à la décision sur la recevabilité de sa requête, un requérant ne peut en principe être représenté devant elle que par un conseil habilité à exercer dans l'une des Parties contractantes (article 36 §§ 3 et 4 du règlement). La Cour en a déduit que, lorsque son représentant ne remplit pas cette condition (comme en l'espèce), un requérant peut obtenir le remboursement des frais de représentation engagés antérieurement à la décision sur la recevabilité mais pas de ceux engagés postérieurement (arrêt Vermeersch c. France , n o 39273/98, § 35). En l'espèce, la Cour ayant examiné en même temps la recevabilité et le fond de l'affaire, le requérant est habilité à réclamer la totalité de ses frais de représentation, à supposer qu'ils soient justifiés et qu'ils soient raisonnables. Ceci étant, la Cour estime que le montant sollicité ne saurait être considéré comme raisonnable et décide d'allouer la somme de 1 000 EUR au requérant pour frais et dépens, toutes taxes comprises. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare le restant de la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 de la Convention ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 13 de la Convention ; 4. Dit a) que l ' Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, 1 000 EUR (mille euros) pour dommage moral et 1 000 EUR (mille euros) pour frais et dépens ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 juillet 2003 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. S. Dollé A.B. Baka Greffière Président