SECȚIUNEA I DECIZIE PARTENERALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 3543/97 prezentată de Ermanno ERCOLANI împotriva San Marino Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are loc la 9 mai 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta W. Thomassen, L. Ferrari Bravo, C. Bîrsan, J. Casadevall, B. Zupančič, T. Panțiru, judecători și dl O Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 12 martie 1997 și înregistrată la 25 martie 1997, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, după ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamantul este un resortisant al Republicii San Marino, născut în 1951 și are reședința în San Marino. Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul A. S. Belluzzi, avocat în San Marino. Circumstanțele din această cauză Faptele cauzei au făcut deja obiectul examinării Curții în cererea nr. 35396/97, Stefanelli c. San Marino (hotărârea din 8 februarie 2000), reclamantul fiind coinculat de dna Stefanelli. La 24 februarie 1992, Parchetul de la Bologna (Italia) a solicitat Tribunalului din San Marino să percheziționeze biroul reclamantului și acesta a fost suspectat de încălcări legate de comercializarea ilicită a laptelui de uz zootehnic. Autoritatea judiciară din San Marino a decis să își deschidă propria anchetă și ancheta a fost încredințată comisarului pentru lege ( La 28 februarie 1992, reclamantul a fost interogat și arestat. La 2 aprilie 1993, Consiliul celor 12 nume M Z ca procuror (Procuratore del Fisco). După ședința martorilor și depunerea memoriilor apărătorilor, dosarul a fost prezentat dlui G., judecător de primă instanță (Gudice Penale di 1° Grado). Au avut loc audieri publice la audierea martorilor la 19 și 20 aprilie, 25 aprilie și 3 și 4 mai 1994. Giudice Penale di 1° Grado și-a pronunțat judecata fără să țină o audiere publică sau să-l vadă pe acuzat. El l-a condamnat pe acesta la doi ani și zece luni de închisoare împreună cu pedepse auxiliare. Reclamantul a solicitat și-a depus pledoaria la 18 august 1996. Instrucțiunea în recurs a fost efectuată de către Comisarul della Legge, dl E., care fusese deja însărcinat cu instruirea în primă instanță. La 8 octombrie 1996, reclamantul s-a asociat recursului introdus de dna Stefanelli care susținea încălcarea principiilor fundamentale ale dreptului intern și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului. Prin hotărârea definitivă din 31 octombrie 1996, făcută publică la 18 noiembrie 1996, Giudice delle Appellazioni penali În primul rând, a respins acțiunea respectivă pe motivul că legiuitorul a modificat deja legislația în litigiu în noiembrie 1992 și îi revine sarcina de a decide cu privire la aplicarea sau nu a reformei procedurilor pendinte sau, așa cum l-a decis el, numai cu privire la noile proceduri. În ceea ce privește fondul, judecătorul a confirmat condamnarea prin reducerea pedepsei principale la doi ani și cinci luni de închisoare. Dreptul intern relevant de la intrarea în vigoare a Legii nr. 83 din 28 octombrie 1992 privind reorganizarea organelor judiciare, noi norme reglementează procesul penal. Cu toate acestea, în ceea ce privește desfășurarea audierilor, această lege din 1992 nu aduce nicio modificare regimului anterior. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge în primul rând de faptul că Comisarul della Legge nu ar fi fost imparțial pe motiv că a condus ancheta în primă instanță și în apel. În plus, Procuratorul del Fisco nu ar fi fost numit în conformitate cu dreptul intern. Caracterul neregulamentar al acestei numiri ar face nelegală compunerea organului de judecată. Prin urmare, reclamantul consideră că nu a fost judecat de către instanța sa naturală. În cele din urmă, se plânge de lipsa unor dezbateri publice în cursul procesului. ÎN DREPT Reclamantul se plânge în primul rând de faptul că Comisario della Legge nu ar fi fost imparțial pe motivul că a condus ancheta în primă instanță și în recurs. El consideră apoi că neregularitatea numirii Procuratorului del Fisco l-a privat de instanța sa naturală. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...), public (...), printr-o instanță (...) și imparțială, (...), care va hotărî, (...) temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva ei. Hotărârea trebuie pronunțată în mod public, dar accesul sălii de judecată poate fi interzis presei și publicului în timpul întregului proces sau al unei părți a acestuia în interesul moralității, ordinii publice sau securității naționale într-o societate democratică, în cazul în care interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun sau în măsura strict considerată necesară de către instanță, atunci când, în circumstanțe speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției. Curtea reamintește că a examinat deja faptele cauzei în cadrul cererii nr. 35396/97, Stefanelli c. San Marino (hotărârea din 8 februarie 2000, (secțiunea a doua) care urmează să fie prezentată în Recueul Oficial al Curții), reclamantul fiind coinculat de dna Stefanelli. În decizia privind admisibilitatea în această cerere din 1 iunie 1999, Curtea a ajuns la următoarele concluzii: Curtea reamintește jurisprudența sa potrivit căreia imparțialitatea judiciară impusă de art. 6 alin. (1) din Convenție poate fi compromisă în cazul în care un magistrat participă în mai multe faze consecutive ale aceleiași proceduri, inclusiv procedura de apel (a se vedea Curtea Europeană de Justiție. D.H., Hotărârea Piersack din 1 octombrie 1982, seria A 53, pp. 15 ss., și De Cubber din 26 octombrie 1986, seria A 86, p. 14 ss.). Cu toate acestea, Comisia remarcă faptul că situațiile juridice la originea acestei jurisprudențe vizau întotdeauna exercitarea succesoare a funcțiilor care se refereau și la cele ale judecătorului din fond, în timp ce, în prezenta cauză, magistratul în cauză a exercitat numai funcții de inculpat. Curtea constată în prezenta cerere că, prin argumentele sale, recurenta nu pune la îndoială imparțialitatea personală a magistratului instructor, ci se angajează în considerații de natură funcțională și organică și, prin urmare, pune la îndoială imparțialitatea obiectivă. Pe de altă parte, aceasta nu pune la îndoială imparțialitatea judecătorului din fond. Din acest punct de vedere, Curtea consideră că nu ar trebui să se teamă în mod legitim de lipsa de injumătățire a instanței, dat fiind că instanța judecătorească de judecată - a cărei activitate este încă supusă la aprecierea judecătorului de fond - a trebuit să cunoască o cauză, în speță, în primă și în a doua instanță. Prin urmare, Curtea nu descoperă nicio aparență de încălcare care ar putea determina în mod legitim o lipsă de imparțialitate. Prin urmare, acest motiv trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat, în aplicarea art. 35 alin. (4) din Convenție. (...) Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale, art. 6 are ca scop principal, în materie penală, să asigure un proces echitabil în fața unei instanțe competente pentru a decide dacă acuzația este justificată, dar nu rezultă din aceasta că nu se interesează de etapele care se desfășoară înainte de procedura de judecată (hotărârea Imbrioscia din 24 noiembrie 1993, seria A) Hotărârea Curții a Uniunii Europene din 19 decembrie 1995 privind Curtea a Uniunii Europene (JO C 275, 23.11.1995, p. Curtea constată că reclamanta nu i-a furnizat elemente de drept intern care să permită să contracareze declarația guvernului, susținută de jurisprudență, potrivit căreia numirea [procuratore del Fisco] a fost făcută în conformitate cu dreptul intern. În observațiile sale ca răspuns la observațiile guvernului, recurenta sa este limitată să reafirme în mod generic - așa cum a făcut anterior - că numirea în litigiu era ilegală sub aspectul dreptului intern. Cu toate acestea, era de competența sa să furnizeze Curții elemente de evaluare mai precise. Întrucât nu a făcut acest lucru (...) Curtea consideră că această cauză este în mod vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (4) din convenție. Curtea nu vede niciun motiv pentru a se abate în speță de la decizia sa anterioară. În cele din urmă, reclamantul susține că lipsa unei reședințe publice în primă instanță și în apel ar constitui o a treia încălcare a articolului 6. În Hotărârea Stefanelli menționată anterior, Curtea s-a exprimat astfel cu privire la acest aspect 19. Curtea amintește că publicitatea dezbaterilor judiciare constituie un principiu fundamental consacrat de art. 6 alineatul (1) din Convenție. Aceasta îi protejează pe justițiabili împotriva unei justiții secrete care scapă de controlul public și constituie astfel unul dintre mijloacele de a contribui la menținerea încrederii în instanțe. Prin transparența pe care o oferă administrației justiției, aceasta ajută la atingerea scopului articolului 6 alineatul (1), și anume procesul echitabil, a cărui garanție se numără printre principiile oricărei societăți democratice (a se vedea, în ultimă instanță, Hotărârea Serre c. Franța din 29 septembrie 1999, Recuperarea hotărârilor și deciziilor, § 21 20). Cu toate acestea, Curtea observă că această procedură orală nu ar fi avut loc în fața magistratului chemat să se pronunțe (...) ci în fața comisarului pentru legea E. (...) care nu a exercitat decât funcții de inculpat al cauzei. Procedura în fața magistratului din fond este aceea de a nu avea audiență publică în primă instanță și în recurs. (...) 22. Prin urmare, Curtea consideră că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție, în măsura în care cauza reclamantei nu a fost audiată în mod public de instanțele sesizate în cauza sa. În lumina celor de mai sus și a celor de mai sus, Curtea consideră că este necesar să comunice acest aspect guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu art. 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, a adjuvat examinarea cazului întemeiat pe lipsa unei ședințe publice în primă instanță și în apelul de a indica REQUETE IRRECEVABILE pentru surplusul Michael O acu' Boyle Elizabeth Palm Moduleer Președinte
de la requête n° 35430/97
présentée par Ermanno ERCOLANI
contre Saint-Marin
La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le
9 mai 2000 en une chambre composée de
M
me
présidente
,
M
me
M.
M.
M.
M.
M.
juges
,
et de
M.
greffier de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 12 mars 1997 et enregistrée le 25 mars 1997,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant saint-marinais, né en 1951 et résidant à Saint-Marin. Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Les circonstances de l’espèce
Les faits de la cause ont déjà fait l'objet de l'examen de la Cour dans la requête n°
35396/97, Stefanelli c. Saint-Marin (arrêt du 8 février 2000), le requérant étant coïnculpé de Mme Stefanelli.
Le 24 février 1992, le parquet de Bologne (Italie) demanda par commission rogatoire au tribunal de Saint-Marin de perquisitionner le bureau du requérant. Celui-ci était soupçonné d'infractions liées à la commercialisation illicite de lait à usage zootechnique.
L'autorité judiciaire saint-marinaise décida d'ouvrir ses propres investigations et l'enquête fut confiée au Commissaire pour la loi (
Commissario della Legge
) E. Le 28 février 1992, le requérant fut interrogé et arrêté.
Le 2 avril 1993, le Conseil des Douze nomma M
me
Procuratore del Fisco
). N’ayant pu exercer ses fonctions pour cause d’incompatibilité, le 15
avril 1993 celle-ci fut remplacée par M. S.
Le 15 décembre 1993, le
Commissario della Legge
déposa les charges finales. Après l'audition des témoins et le dépôt des mémoires des défenseurs, le dossier fut remis à M. G., juge de première instance (
Giudice Penale di 1° Grado
). Des audiences publiques consacrées à l’audition de témoins eurent lieu les 19 et 20 avril, 25 avril et 3 et 4 mai 1994. Elle se tinrent devant le
Commissario della Legge
.
Le 19 juin 1996, le
Giudice Penale di 1° Grado
prononça son jugement sans tenir d'audience publique ni voir le prévenu. Il condamna celui-ci à deux ans et dix mois de prison assortis de peines accessoires.
Le requérant interjeta appel et déposa ses moyens le 18 août 1996. L'instruction en appel fut menée par le
Commissario della Legge
, M. E., déjà chargé de l'instruction en première instance.
Le 8 octobre 1996, le requérant s'associa au recours introduit par Mme Stefanelli qui alléguait la violation des principes fondamentaux du droit interne et de la Convention européenne des Droits de l'Homme.
Par un arrêt définitif du 31 octobre 1996, rendu public le 18 novembre 1996, le
Giudice delle Appellazioni penali
rejeta tout d'abord ledit recours au motif que le législateur avait déjà modifié la législation litigieuse en novembre 1992, et il lui appartenait de décider de l’application ou non de la réforme aux procédures pendantes ou, comme il l’avait décidé, seulement aux nouvelles procédures. Quant au fond, le juge confirma la condamnation en ramenant la peine principale à deux ans et cinq mois de prison.
B.
Le droit interne pertinent
Depuis l’entrée en vigueur de la loi n° 83 du 28
octobre 1992, concernant la réorganisation des organes judiciaires, de nouvelles règles régissent le procès pénal. Toutefois, en ce qui concerne la tenue des audiences, ladite loi de 1992 n’apporte aucun changement au régime antérieur.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint en premier lieu du fait que le
Commissario della Legge
n'aurait pas été impartial au motif qu'il a mené l'instruction en première instance et en appel.
En outre, le
Procuratore del Fisco
n'aurait pas été nommé conformément au droit interne. Le caractère irrégulier de cette nomination rendrait irrégulière la composition de l'organe de jugement. De ce fait, le requérant estime ne pas avoir été jugé par son « juge naturel ».
En dernier lieu, il se plaint de l’absence de débats publics au cours du procès.
1.
Le requérant se plaint en premier lieu du fait que le
Commissario della Legge
n'aurait pas été impartial au motif qu'il a mené l'instruction en première instance et en appel. Il estime ensuite que l'irrégularité de la nomination du
Procuratore del Fisco
l'a privé de son «
juge naturel
». Il allègue la violation de l'article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé :
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (…), publiquement (…), par un tribunal (…) et impartial, (…), qui décidera, (…) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle. Le jugement doit être rendu publiquement, mais l'accès de la salle d'audience peut être interdit à la presse et au public pendant la totalité ou une partie du procès dans l'intérêt de la moralité, de l'ordre public ou de la sécurité nationale dans une société démocratique, lorsque les intérêts des mineurs ou la protection de la vie privée des parties au procès l'exigent ou dans la mesure jugée strictement nécessaire par le tribunal, lorsque dans des circonstances spéciales la publicité serait de nature à porter atteinte aux intérêts de la justice.
»
2.
La Cour rappelle avoir déjà examiné les faits de la cause dans le cadre de la requête n°
35396/97, Stefanelli c. Saint-Marin (arrêt du 8 février 2000, (deuxième section) à paraître dans le Recueil officiel de la Cour), le requérant étant coïnculpé de Mme Stefanelli. Dans la décision sur la recevabilité dans ladite requête du 1
er
juin 1999, la Cour est parvenue aux conclusions suivantes
:
«
La Cour rappelle sa jurisprudence selon laquelle l'impartialité judiciaire requise par l'article 6 § 1 de la Convention peut être compromise si un magistrat prend part à plusieurs phases consécutives de la même procédure, y compris la procédure d'appel (cf. Cour eur. D.H., arrêts Piersack du 1er octobre 1982, série A n° 53, pp. 15 ss., et De Cubber du 26 octobre 1986, série A n° 86, pp. 14 ss.). Elle note toutefois que les situations juridiques à l’origine de cette jurisprudence visaient toujours l’exercice successif de fonctions qui concernaient aussi celles du juge du fond, tandis que, dans la présente affaire, le magistrat en question a exercé seulement des fonctions d’instruction. Il s’agit là d’une différence de taille. La Cour constate dans la présente requête que, de par ses arguments, la requérante ne met pas en doute l’impartialité personnelle du magistrat instructeur mais elle se livre à des considérations de caractère fonctionnel et organique. Elle met donc en doute l’impartialité objective. Par contre, elle ne met pas en doute l’impartialité du juge du fond. De ce point de vue, la Cour estime que l’on ne saurait légitimement craindre un manque d’impartialité du tribunal étant donné que le juge d’instruction - dont l’activité est toujours soumise à l’appréciation du juge du fond - a eu à connaître de l’affaire, en l’espèce, en première et en deuxième instance. La Cour ne décèle donc aucune apparence de violation qui pourrait légitimement faire craindre un manque d’impartialité.
Il s'ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, en application de l'article 35 § 4 de la Convention.
»
(…)
«
La Cour rappelle que selon sa jurisprudence, l'article 6 a pour finalité principale, au pénal, d'assurer un procès équitable devant un tribunal compétent pour décider du bien-fondé de l'accusation, mais il n'en résulte pas qu'il se désintéresse des phases qui se déroulent avant la procédure de jugement (arrêt Imbrioscia du 24 novembre 1993, série A n°
275, p. 13, § 36). Et d'ajouter : d'autres exigences, (...), peuvent elles aussi jouer un rôle avant la saisine du juge de fond si et dans la mesure où leur inobservation initiale risque de compromettre gravement le caractère équitable du procès (ibidem).
La Cour constate que la requérante ne lui a pas fourni d’éléments de droit interne permettant de contrecarrer l’affirmation du Gouvernement, supportée par la jurisprudence, selon laquelle la nomination [du
Procuratore del Fisco
]
avait été faite en conformité du droit interne. Dans ses observations en réponse à celles du Gouvernement, la requérante s’est limitée à réaffirmer de façon générique - comme elle l’avait fait auparavant - que la nomination litigieuse était illégale sous l’angle du droit interne. Or il lui appartenait de fournir à la Cour des éléments d’évaluation plus précis.
Ne l’ayant pas fait, (…) la Cour estime que ce grief est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 §
3, et doit être rejeté en application de l'article 35 § 4 de la Convention.
»
3.
La Cour ne voit aucune raison pour s'écarter en l'espèce de sa précédente décision.
4.
Enfin, le requérant allègue que l’absence d’audience publique en première instance et en appel constituerait une troisième violation de l’article 6.
5.
Dans l'arrêt Stefanelli précité, la Cour s'est exprimée ainsi au sujet de ce grief
:
«
19.
La Cour rappelle que la publicité des débats judiciaires constitue un principe fondamental consacré par l’article 6 § 1 de la Convention. Elle protège les justiciables contre une justice secrète échappant au contrôle du public et constitue ainsi l’un des moyens de contribuer à préserver la confiance dans les tribunaux. Par la transparence qu’elle donne à l’administration de la justice, elle aide à atteindre le but de l’article 6 § 1, à savoir le procès équitable, dont la garantie compte parmi les principes de toute société démocratique (voir, en dernier lieu, arrêt Serre c. France du 29 septembre 1999, Recueil des arrêts et décisions, § 21).
20.
Dans le cas d’espèce, des audiences consacrées à l’audition des témoins ont eu lieu en première instance et, comme indiqué par le Gouvernement, auraient pu se tenir aussi en appel si la requérante l’avait demandé. Néanmoins, la Cour observe que ladite procédure orale ne se serait pas déroulée devant le magistrat appelé à statuer (…) mais devant le Commissaire pour la loi E. (…) qui n’a exercé que des fonctions d’instruction de l’affaire. La procédure devant le magistrat du fond s’est déroulée sans audience publique en première instance et en appel.
(…)
22.
Dès lors, la Cour considère qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en ce que la cause de la requérante n’a pas été entendue publiquement par les juridictions saisies de son affaire.
»
6.
Compte tenu de ce qui précède et e
n l’état actuel du dossier, la Cour juge nécessaire de communiquer ce grief au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article 54 § 3 b) de son règlement.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
l'examen du grief tiré de l'absence d'une audience publique en première instance et en appel
;
pour le surplus
Michael O’Boyle
Elisabeth Palm
Greffier
Présidente