Reclamantul este un cetățean irlandez, născut în 1968 în Dublin. El este reprezentat în fața Curții de Ferry’s, Sollicitors, Dublin. “În sau aproximativ după-amiază din 4 mai 1994 reclamantul a fost arestat într-un cubiu în toaleta publică de <a hotel>. Ușa a fost forțată să fie deschisă. Acuzația susține că la podea între picioarele acuzate a fost un sac marcat “Aer Rianta Duty Free la Shannon”. În interiorul sac era o cantitate de notițe care părea a fi dolari SUA. Acuzația intenționează să cheme dovezi de la un membru al Serviciului Secret al Serviciului de Trezorerie al Statelor Unite că dolari sunt falsificați. Reclamantul a fost transmis la secția de poliție în care a fost reținut în temeiul articolului 4 din Legea privind justiția penală din 1984. Reclamantul a fost dus la o sală de interviu de <doi detectivi>. În cursul interviului <Detective R> susține că a explicat articolele 18 și 19 din Legea privind justiția penală din 1984 la solicitant. Reclamantul și-a dat numele și adresa ca răspuns la întrebări și, într-un caz, a răspuns <cu numele prietenei sale>. La 10.05, reclamantul a fost dus din nou la sala de interviu. Present erau <doi detectivi>. Detectivul R afirmă că a produs o copie a <un manual de poliție> și a citit secțiunile 18 și 19 din Legea privind justiția penală din 1984 către reclamant și că a explicat sensul secțiunilor în limba obișnuită. El a făcut, de asemenea, anumite declarații acuzate cu privire la sensul în lege în ceea ce privește secțiunile. Reclamantul a refuzat să răspundă la întrebările adresate la el în timpul interogatoriului.” Reclamantul nu contează în cererea sa la Curte că atunci când a fost arestat de către detectivi, el a fost într-un cubiu în toaletele hotelului cu transportorul de plastic deasupra sacului de mai sus-descris între picioarele sale. El nu contează că, atunci când a fost întrebat ce era în interiorul sacului, el a răspuns “Ce pungă?” sau că punga de plastic conține dolari falsificați. El acceptă că el a fost avertizat la arestare după cum urmează: „Nu sunteți obligați să spuneți nimic dacă nu doriți să facă acest lucru, dar orice spuneți va fi luat în jos în scris și poate fi dat în dovadă.” El, de asemenea, accepta că el a răspuns o a doua dată “Ce pungă?” atunci când a întrebat despre pungă. El acceptă, de asemenea, că după o oră în secția de poliție el a fost adus la o cameră de interviu și din nou avertizat în termenii de mai sus și că atunci când a fost întrebat din nou despre geanta el a răspuns dand numele și adresa lui numai. Reclamantul nu contesta că a fost intervievat o a doua dată, având în vedere o copie a manualului de poliție, că detectivul în cauză a citit secțiunile 18 și 19 la el și a explicat sensul acestor secțiuni în limba obișnuită. El confirmă că el nu a prezentat nici o explicație pentru detectivi. Când perioada de detenție a reclamantului a expirat, reclamantul a fost arestat pentru o infracțiune în temeiul articolului 8 din Legea Forgery 1913 și a fost adus în judecată în cazul în care a fost furnizată probe de arest, acuzație și precauție. El a impus să nu fie vinovat și a fost retras pe cauțiune din când în când, până când el a fost returnat pentru judecată în Tribunalul Penal Circuitului Dublin. În hotărârea sa din 10 noiembrie 1995, Curtea a citat, cu aprobarea, hotărârea Înaltului Tribunal în cazul lui Heaney v. Ireland ([1994] 3 IR 593) și a considerat că dreptul constituțional de a rămâne tăcut ar putea fi diluat în anumite circumstanțe. Validitatea constituțională a unei astfel de reduceri a protecției ar depinde de faptul că este considerată proporțională având în vedere interesele publice și individuale concurente implicate. Aplicarea acestui test, Curtea Înaltă a constatat că secțiunile nu sunt o intruzie excesivă cu privire la drepturile unui acuzat și, prin urmare, nu sunt neconstituționale. Această instanță a considerat că cazul citat anterior de Heaney v. Irlanda nu dispune în mod automat de problemele din acest caz. După analizarea dispozițiilor articolului 18 (care funcționează în același mod cu art. 19), Curtea Supremă a subliniat că instanțele nu sunt obligate să tragă inferințe negative, dar ar putea trage astfel de inferințe care par să fie adecvate. În acest sens, Curtea a fost obligată să acționeze în conformitate cu principiile justiției constituționale și a avut obligația constituțională de a asigura faptul că nu există indicii necorespunzătoare sau necorespunzătoare care să fie obținute din acest eșec sau refuz. În plus, din dispozițiile articolului 18 s-a dovedit clar că nu a interferat în niciun fel cu dreptul persoanei acuzate de a fi presupus nevinovat sau cu obligația urmăririi penale de a stabili vinovăția dincolo de orice îndoială rezonabilă. Sarcina dovezii asupra urmăririi în cadrul unei acuzații penale nu a fost în nici un fel afectată de dispozițiile secțiunilor relevante, care doar a furnizat un factor care ar putea fi adăugat ca dovezi în cursul procesului. În plus, dacă aceste indicii au fost corect trase, acestea au constituit doar dovezi și nu au fost luate ca dovezi. O persoană nu a putut fi condamnată numai pe baza unor astfel de indicii, indiciile fiind corroboratoare cu alte dovezi în legătură cu care eșecul sau refuzul este important. În ceea ce privește dreptul de a rămâne tăcut, în special, Curtea Supremă a remarcat că statul este obligat, în mod constituțional, să protejeze cetățenii săi de atacuri împotriva persoanei sau a proprietăților lor, dar a fost obligat să aibă respectul corespunzător drepturilor constituționale ale persoanelor acuzate. Întrebarea a fost dacă restricțiile pe care le-au pus secțiunile relevante privind dreptul la tăcere au fost mai mari decât cele necesare pentru a permite statului să își îndeplinească obligațiile constituționale, instanța care menționează că „principiul proporționalității” este un principiu bine stabilit al dreptului irlandez. Curtea a considerat că art. 18 și 19 din Legea din 1984 urmărește să obțină acest echilibru. Nu a fost rolul instanței să decidă dacă a fost atins un echilibru perfect, ci doar să decidă dacă legislatorul a acționat în limitele posibilității. Curtea a concluzionat că legislatura a făcut acest lucru, având în vedere două factori care limitează secțiunile 18 și 19 importante; o inferință nu poate constitui baza unei condamnare în absența altor dovezi și o inferință adversă nu poate fi trasă decât atunci când instanța consideră, dacă este potrivit, să facă acest lucru. Un exemplu în cazul în care ar fi necorespunzător ar fi în cazul în care efectul prejudicial al unei indicii ar depăși în întregime valoarea sa probativă ca probă. La 20 octombrie 1998, cazul reclamantului a fost judecat în cadrul Curții penale din Circuitul Dublin. Reclamantul a invocat vinovat și a primit o sentință de cinci ani suspendată cu condiția ca acesta să intre într-o obligație de bun comportament timp de trei ani. Reclamantul a înscris obligația. În cazul în care o persoană a fost deținută fără mandat de către un membru al unei <police> și există; (i) pe persoana sa, sau (ii) în sau pe hainele sau încălcarea sa, sau (iii) în alt mod în posesia sa, sau (iv) în orice loc în care a fost deținut, în cazul în care a fost deținut sau refuzat, în cazul în care a fost deținut, sau în cazul în care a fost deținut, sau în cazul în care a fost deținut, sau în cazul în care a fost deținut, sau în cazul în care a fost deținută o astfel de încălcare, sau în cazul în care a fost deținută o astfel de încălcare acuzație, membrul poate să informeze persoana care a fost deținută, și solicită să ia seama de prezența obiectului, substanța sau marca, și (c) persoana sau refuză să fie de acuzată, atunci, în orice caz în care a fost deținută sau deținută sau în mod contravenit, dacă este o astfel de fapt, persoana în cauză, în mod în cauză, în cauză, în cauză, sau în mod în cauză, în mod în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, în cauză în cauză, în cauză, în cauză, de proa nu, în cauză, în cauză, în cauză, în cauză, sau în cauză, sau în cauză, în cauză, de proa nu, de proa nu este, în mod în cauză, sau în cauză, în cauză, în cauză, de proa că nu, în cauză, în cauză, de proa că nu, de proa nu este, în cauză, de proa că nu, de proa că nu este, de proa că nu, de pronută sau în cauză, de pronută de pronută de pronută, de pronută sau în conformitate cu privire de pronută de pronută, de pronută de pronută, de pronută, de pronută, de pronută de pronută, de pronută, de pronută de pronută, de pronută de pronută, de pronută de pronută de pronută (2) În ceea ce privește examinarea preliminară a unei sarcini, se iau trimiteri la subsecțiunea (1) pentru a include o declarație a dovezii care urmează să fie furnizată de un martor în cadrul procesului. (3) Subsecțiunea (1) se aplică condițiilor de îmbrăcăminte sau de încălțăminte, în măsura în care se aplică unei substanțe sau o marcă în acest sens. (4) Subsecțiunea (1) nu are efect cu excepția cazului în care acuzatul a fost informat în limba obișnuită de către membrul <police> atunci când face cererea menționată la subsecțiunea (1) litera (b) care ar putea fi efectul eșecului sau refuzului. (5) Nimic din prezenta secțiune nu este luat în vederea prezenței unui obiect, a unei substanțe sau a unei mărci sau a unei condiții de îmbrăcăminte sau a încălțămintei care ar putea fi desfășurate în mod corespunzător în afara prezentului secțiune. ...” Secțiunea 19 se referă la prezența unui acuzat într-un loc anume și este similară în efectul său la secțiunea 18. Se citește, în măsura în care este relevant, după cum urmează: (1) În cazul în care (a) o persoană arestat fără mandat de către un membru al <police> a fost găsită de el într-un loc anume sau în momentul în care infracțiunile pentru care a fost arestat este susținută că au fost comise, și (b) membrul consideră în mod rezonabil că prezența persoanei în acel loc și în acel moment poate fi atribuită participării sale la comisioană a infracțiunii, și (c) membrul informează persoana arestată că astfel de fapt crede, și solicită să răspundă pentru această prezență, și (d) persoana nu o face sau refuză să facă acest lucru, atunci dacă, în orice procedură împotriva persoanei pentru infracțiune, dovezile acuzate nu sunt condamnate (sau în orice altă infracțiune, pentru a determina dacă trimite acuzatul pentru proces sau dacă există un caz de răspundere și (spunderea judecătorului), juri) în cazul în cazul în care este condamnat sau în mod contrar. (2) În ceea ce privește examinarea preliminară a unei acuzații, se iau trimiteri la subsecțiunea (1) pentru a include o declarație de dovezi care urmează să fie furnizată de un martor în cadrul procesului. (3) Subsecțiunea (1) nu are efect cu excepția cazului în care acuzatul a fost informat în limba obișnuită de către membrul <police> atunci când face cererea menționată în subsecțiunea (1) (c) care ar putea fi efectul eșecului sau refuzului. (4) Nimic din prezenta secțiune nu este luat în considerare pentru a împiedica extragerea oricărei indicii de la un eșec sau refuz de a răspunde pentru prezența sa, care ar putea fi desfășurată în mod corespunzător în afara prezentei secțiuni.
The applicant is an Irish citizen, born in 1968 living in Dublin. He is represented before the Court by Ferry’s, Solicitors, Dublin. A. “In or about the afternoon of 4 May 1994 the applicant was arrested in a cubicle in the public toilet of <a hotel>. The door had been forced open. The prosecution alleges that on the floor between the legs of the accused was a bag marked “Aer Rianta Duty Free at Shannon”. Inside the bag was a quantity of notes which appeared to be US dollars. The prosecution intends to call evidence from a member of the United States Secret Service Treasury Department that the dollars are forged. The applicant was conveyed to <a police> station where he was detained under Section 4 of the Criminal Justice Act 1984. The applicant was taken to an interview room by <two detectives>. In the course of the interview <Detective R> alleges that he explained sections 18 and 19 of the Criminal Justice Act 1984 to the applicant. The applicant gave his name and address in response to questions and in one instance replied <with the name of his girlfriend>. At 10.05pm the applicant was again taken to the interview room. Present were <two detectives>. Detective R alleges that he produced a copy of <a police manual> and read sections 18 and 19 of the Criminal Justice Act 1984 to the applicant and that he explained the meaning of the sections in ordinary language. He also made certain statements to the accused as to the meaning in law in regard to the sections. The applicant declined to reply to questions put to him during the interrogation.” The applicant does not dispute in his application to the Court that when he was arrested by the detectives, he was in a cubicle in the toilets of the hotel with the plastic carrier above-described bag between his legs. He does not dispute that, when he was asked what was inside the bag, he replied “What bag?” or that the plastic bag contained forged dollars. He accepts that he was cautioned on arrest as follows: “You are not obliged to say anything unless you wish to do so but anything you do say will be taken down in writing and may be given in evidence.” He also accepts that he responded a second time “What bag?” when asked about the bag. He also accepts that after one hour in the police station he was brought to an interview room and again cautioned in the above terms and that when he was again asked about the bag he replied giving his name and address only. The applicant does not dispute that he was interviewed a second time, given a copy of the police manual, that the detective in question read sections 18 and 19 to him and explained the meaning of those sections in ordinary language. He confirms that he did not proffer any explanation to the detectives. When the period of the applicant’s detention expired the applicant was arrested for an offence under section 8 of the Forgery Act 1913 and he was brought before the District Court where evidence was given of arrest, charge and caution. He pleaded not guilty and he was remanded on bail from time to time until he was returned for trial to the Dublin Circuit Criminal Court. His trial was subsequently adjourned pending his constitutional challenge to sections 18 and 19 of the Criminal Justice Act 1984. In its judgment of 10 November 1995, the High Court quoted, with approval, the judgment of the High Court in the case of Heaney v. Ireland ([1994] 3 IR 593) and considered that the constitutional right to remain silent could be diluted in certain circumstances. The constitutional validity of any such reduction in protection would depend on whether it was considered proportionate given the competing public and individual interests involved. Applying that test, the High Court found that the sections were not an excessive intrusion on the rights of an accused and were therefore not unconstitutional. The applicant appealed to the Supreme Court. That court considered that the above-cited case of Heaney v. Ireland did not automatically dispose of the issues in the case. Having analysed the provisions of section 18 (which operated in the same manner as section 19), the Supreme Court pointed out that the courts were not obliged to draw negative inference but could draw such inferences as appeared proper. It was a matter for the court, or the jury subject to the court’s directions, to decide whether any such inferences would be drawn. In so deciding, the court was obliged to act in accordance with the principles of constitutional justice and was under a constitutional obligation to ensure that no improper or unfair inferences were drawn or permitted to be drawn from such failure or refusal. Moreover, it was clear from the provisions of the section 18 that it did not interfere in any way with the accused person’s right to be presumed innocent or with the obligation on the prosecution to establish guilt beyond all reasonable doubt. The burden of proof on the prosecution in a criminal charge was not in any way affected by the provisions of the relevant sections, which merely provided a factor which might be adduced as evidence in the course of the trial. Furthermore, if such inferences were properly drawn, they amounted to evidence only and were not taken as proof. A person could not be convicted solely on the basis of such inferences, the inferences being corroborative of other evidence in relation to which the failure or refusal is material. As regards the right to remain silent, in particular, the Supreme Court noted that the State was constitutionally obliged to protect its citizens from attacks on their person or property but was obliged to have due regard for the constitutional rights of accused persons. The question was whether the restrictions which the relevant sections placed on the right to silence were any greater than was necessary to enable the State to fulfil its constitutional obligations, the court noting that the “principle of proportionality” was a well established tenet of Irish law. The court considered that sections 18 and 19 of the 1984 Act sought to achieve that balance. It was not the court’s role to decide whether a perfect balance had been reached but merely to decide whether the legislature had acted within the range of what was permissible. The court found that the legislature had done so, considering two factors limiting sections 18 and 19 important; an inference could not form the basis of a conviction in the absence of other evidence and an adverse inference could only be drawn where the court deemed if proper to do so. An example of where it would be improper would be where the prejudicial effect of an inference would wholly outweigh its probative value as evidence. On 20 October 1998 the applicant’s case came on for trial in the Dublin Circuit Criminal Court. The applicant pleaded guilty and he was given a five-year suspended sentence on condition that he enter a bond of good behaviour for three years. The applicant entered the bond. B. Relevant domestic law and practice Section 18 of the 1984 Act, in so far as relevant, reads as follows: “(1) Where (a) a person is arrested without warrant by a member of the <police>, and there is; (i) on his person, or, (ii) in or on his clothing or footwear, or (iii) otherwise in his possession, or (iv) in any place in which he is at the time of his arrest any object, substance or mark, or there is any mark on any such object, and the member reasonably believes that the presence of the object, substance or mark may be attributable to the participation of the person arrested in the commission of the offence in respect of which he was arrested, and (b) The member informs the person arrested that he so believes, and requests him to account for the presence of the object, the substance or mark, and (c) The person fails or refuses to do so, then if, in any proceedings against the person for the offence, evidence of the said matters is given, the court, in determining whether to send forward the accused for trial or whether there is a case to answer and the court (or subject to the judge’s directions, the jury) in determining whether the accused is guilty of the offence charged (or of any other offence of which he could lawfully be convicted on that charge) may draw such inferences from the failure or refusal as appear proper; and the failure or refusal may, on the basis of such inferences, be treated as, or as capable of amounting to, corroboration of any other evidence in relation to which the failure or refusal is material, but a person shall not be convicted of an offence solely on an inference drawn from such refusal or failure. (2) References in subsection (1) to evidence shall, in relation to the preliminary examination of a charge, be taken to include a statement of evidence to be given by a witness at the trial. (3) Subsection (1) shall apply to the condition of clothing or footwear as it applies to a substance or mark thereon. (4) Subsection (1) shall not have effect unless the accused was told in ordinary language by the member of the <police> when making the request mentioned in subsection (1)(b) what the effect of the failure or refusal might be. (5) Nothing in this section shall be taken to preclude the drawing of any inference from a failure or refusal to account for the presence of an object, substance or mark or from the condition of clothing or footwear which could properly be drawn apart from this section. …” Section 19 relates to the presence of an accused at a particular place and is similar in its effect to section 18. It reads, in so far as relevant, as follows: (1) Where (a) a person arrested without warrant by a member of the <police> was found by him at a particular place on or about the time the offence in respect of which he was arrested is alleged to have been committed, and (b) the member reasonably believes that the presence of the person at that place and at that time may be attributable to his participation in the commission of the offence, and (c) the member informs the person arrested that he so believes, and requests him to account for such presence, and (d) the person fails or refuses to do so, then if, in any proceedings against the person for the offence, evidence of the said matters is given, the court, in determining whether to send forward the accused for trial or whether there is a case to answer and the court (or subject to the judge’s directions, the jury) in determining whether the accused is guilty of the offence charged (or any other offence of which he could lawfully be convicted on that charge) may draw such inferences from the failure or refusal as appear proper; and the failure or refusal may, on the basis of such inferences, be treated as, or as capable of amounting to, corroboration of any other evidence in relation to which the failure or refusal is material, but a person shall not be convicted of an offence solely on an inference drawn from such refusal or failure. (2) References in subsection (1) to evidence shall, in relation to the preliminary examination of a charge, be taken to include a statement of evidence to be given by a witness at the trial. (3) Subsection (1) shall not have effect unless the accused was told in ordinary language by the member of the <police> when making the request mentioned in subsection (1)(c) what the effect of the failure or refusal might be. (4) Nothing in this section shall be taken to preclude the drawing of any inference from a failure or refusal to account for his presence which could properly be drawn apart from this section. …”