SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 41387/98 prezentate de A.L. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 11 mai 2000 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis, președintele A.B. Baka, B. Conforti, G. Bonello, P. Lorenzen, domnul Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, judecători și E. Fribergh, grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 30 aprilie 1998 și înregistrată la 28 mai 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, după ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamantul este un resortisant italian, rezident la La Spezia (Italia). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul B. Micolano, avocat în baroul din Bologna (Italia). Circumstanțele speciale ale cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul a fost agent al Centrului de Cercetare Submarinică al NATO, având sediul la La Spezia. Începând cu 10 mai 1995, acesta era în concediu de lungă boală. Prin scrisoarea din 4 iunie 1996, directorul Centrului l-a informat pe reclamant că, în cadrul unui program de economii bugetare, avea dreptul să propună eliminarea postului său începând cu 1 ianuarie 1997. Această propunere a fost ulterior aprobată de Comitetul pentru buget militar la 18 septembrie 1996. La 4 decembrie 1996, bugetul pentru anul 1997 a fost aprobat, iar postul reclamantului, împreună cu alte posturi, a fost eliminat. Între timp, la 23 septembrie 1996, compania de asigurări din anul 1997, NATO a alocat reclamantului un loc de muncă permanent și să înceteze, în consecință, să-i plătească despăgubirile temporare. Printr-o scrisoare din 29 octombrie 1996, directorul Centrului Notifia către reclamant a rezilierii contractului său prin care se precizează că ar primi o despăgubire în locul preavizului. Printr-o decizie din 2 ianuarie 1997, directorul Centrului a respins acțiunea grațioasă a reclamantului privind anularea deciziei menționate anterior în partea în care nu prevedea prin plata în favoarea sa o despăgubire pentru pierderea locului de muncă. Directorul a precizat că încetarea contractului nu a fost pronunțată ca urmare a anulării postului său, ci din cauza incapacității sale fizice de a exercita funcțiile corespunzătoare locului său de muncă. La 10 martie 1997, reclamantul a atacat în fața Comisiei de apel (Apeals Board) a NATO, instituită prin anexa IX la Regulamentul privind personalul civil al NATO, deciziile din 29 octombrie 1996 și 2 ianuarie 1997. În fața Comisiei de apel, reclamantul a fost reprezentat de trei avocați. La 15 mai 1997, directorul Centrului a depus o memorație privind respingerea cererii. ; La 17 iulie 1997, reclamantul a depus un memoriu în replică. Prin decizia din 19 noiembrie 1997, Comisia de apel, după examinarea memoriilor și a altor dovezi și documente prezentate și anexate la dosar și după audierea părților, a respins cererea reclamantului prin aplicarea articolului 9 din Regulamentul privind personalul civil al NATO, care permite, în anumite condiții, rezilierea contractului de muncă. În special, Comisia a decis că indemnizația pentru pierderea locului de muncă nu a fost datorată în cazul de față, deoarece reclamantul și-a pierdut postul pentru incapacitatea de serviciu. Componența Comisiei de apel a NATO și procedura acesteia sunt reglementate de art. 4 din anexa IX la Regulamentul privind personalul civil al NATO, anexa aprobată de Consiliul Organizației la 20 octombrie 1965 și modificată de același Consiliu la 22 noiembrie 1973. Potrivit articolului 4, Comisia este formată dintr-un președinte și doi membri de naționalitate diferită. Președintele și membrii, care nu trebuie să fie membri ai NATO și nici delegații naționale pe lângă Consiliul NATO, sunt independenți în exercitarea funcțiilor lor, sunt numiți pentru trei ani de Consiliul NATO printre persoanele cu competențe cunoscute ; cel puțin unul dintre aceștia trebuie să aibă competență în domeniul juridic. Procedura în fața Comisiei este contradictorie și părțile au posibilitatea de a prezenta orice documentație sau propunere de audiere a martorilor. Audiențele, la care reclamantul poate participa direct sau poate fi reprezentat, nu sunt publice [art. 4 alineatul (7) din Regulamentul de procedură]. În conformitate cu art. 9 alineatul (1) din Regulamentul privind personalul civil, Organizația are dreptul de a rezilia contractele pentru orice motiv real și valabil, de exemplu (i) dacă agentul nu își îndeplinește funcțiile în mod satisfăcător sau dacă are un loc de muncă, (ii) dacă postul pe care îl ocupă este eliminat. Conform aceluiași regulament, o indemnizație pentru pierderea locului de muncă este datorată agentului căruia i s-a pus capăt de către organizație din anumite motive, printre care se numără eliminarea postului bugetar ocupat de agent, dar nu și de către funcția de funcționar. În conformitate cu art. 8 din Hotărârea de la Paris din 26 iulie 1961 dintre Italia și Comandamentul Suprem Aliat al Atlanticului, Acord executat în Italia de către Decretul președintelui Republicii 18 septembrie 1962 n. 2083, instanța judecătorilor italieni este exclusă atunci când este vorba de contracte de muncă ale personalului civil din cartierele generale aliate din Italia. GRIFS Invocând articolele 6 și 13 din Convenție, reclamantul se plânge că nu are acces la justiția italiană. În opinia sa, statul italian, prin încheierea Hotărâreaui de la Paris (a se vedea partea în drept) atunci când era deja parte contractantă a Convenției, a privat cetățenii italieni de dreptul lor la un proces echitabil în fața unui judecător independent și imparțial și de orice cale de atac. Reclamantul se plânge că nu poate avea acces la instanțele italiene și invocă art. 6 și 13 din Convenție. La art. 6 alin. (1) din partea sa relevantă, orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...). Hotărârea trebuie pronunțată public, însă accesul la sala de judecată poate fi interzis presei și publicului în timpul întregului proces sau al unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice sau al securității naționale într-o societate democratică, în cazul în care interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces la Õ ï sau în măsura în care este strict necesar de către instanță, atunci când, în circumstanțe speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției. Curtea reamintește că art. 6 alin. (1) garantează oricărei persoane dreptul la ca o instanță să cunoască orice litigiu referitor la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil. Astfel, acesta consacră dreptul de a avea o instanță judecătorească, al cărei drept de acces, și anume dreptul de a sesiza instanța în materie civilă, nu constituie decât un Dreptul de acces la instanțe, recunoscut prin art. 6 alin. (1), nu este absolut: acesta este gata pentru restricții admise implicit, deoarece, prin natura sa, comandă chiar o reglementare prin lan. Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere. Cu toate acestea, este de competența Curții să se pronunțe în ultimă instanță cu privire la respectarea cerințelor Convenției ; ea trebuie să se convingă că restricțiile puse în aplicare nu restricționează accesul la persoana respectivă într-un mod sau într-un punct cum ar fi dreptul său la substanța sa. În plus, o astfel de limitare nu se referă la art. 6 alineatul (1) decât dacă tinde să aibă un scop legitim și dacă există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (hotărârea Waite și Kennedy c. Germania din 18 februarie 1999, care să apară în Codul Oficial al Curții, §§ 50, 59). Curtea amintește, de asemenea, că acordarea privilegiilor și a imunităilor pentru organizaiile internaionale este un mijloc indispensabil pentru buna funcionare a acestora, fără intervenia unilaterală a unui anumit guvern. Faptul că statele membre acordă, în general, imunitatea de jurisdicție organizațiilor internaționale în temeiul instrumentelor lor constitutive sau al acordurilor adiționale constituie o practică de lungă durată, destinată să asigure buna funcționare a acestor organizații. Importanța acestei practici este consolidată de tendința de extindere și de intensificare a cooperării internaționale care se manifestă în toate domeniile societății contemporane. Cu toate acestea, atunci când statele creează organizații internaționale pentru a coopera în anumite domenii de activitate sau pentru a-și consolida cooperarea și când transferă competențe acestor organizații și le acordă imunități, protecția drepturilor fundamentale poate fi afectată și ar fi contrar scopului și scopului Convenției ca statele contractante să fie astfel exonerate de orice răspundere în ceea ce privește Convenția în domeniul de activitate respectiv. Pentru a stabili dacă imunitatea unei organizații internaționale în fața instanțelor din unul dintre statele contractante la convenție este admisibilă în raport cu aceasta, este important să se examineze dacă există alte căi rezonabile pentru a asigura în mod eficient protecția drepturilor protejate prin convenție (hotărârea Waite și Kennedy menționată anterior, §§ 67, 68). Curtea observă în primul rând că ar putea apărea o problemă în ceea ce privește aplicabilitatea articolului 6 în speță (hotărârea Pellegrin c. Franța din 8 decembrie 1999, care urmează să fie formulată, §§ 64-67). Cu toate acestea, aceasta consideră că nu este necesar să se soluționeze această problemă, deoarece, presupunând că art. 6 se aplică, cererea este inadmisibilă din motivele expuse mai jos. Cauza reclamantului a fost audiată de Comisie de acțiunile NATO, înființată de Consiliul acestei organizații pentru a judeca litigiile în materie de muncă cu membrii personalului civil. Cu toate acestea, reclamantul susține că Comisia pentru acțiuni nu este independentă. Cu toate acestea, Curtea observă că, în temeiul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul privind personalul civil, membrii acestei Comisii nu sunt nici membri ai NATO, nici delegații parlamentare pe lângă Consiliul NATO, sunt independenți în exercitarea funcțiilor lor și sunt numiți pentru trei ani printre persoanele cu o competență cunoscută. În plus, procedura în fața Comisiei este contradictorie și deciziile sale sunt motivate. În speță, reclamantul a fost reprezentat de trei avocați și nu a pus în discuție desfășurarea procedurii. Este adevărat că audierile în fața Comisiei de recurs au loc cu ușile închise, excluderea publicului și a presei se poate justifica în sensul art. 6 alin. (1) în interesul ordinii publice și al securității naționale într-o societate democratică, NATO fiind o organizație a cărei activitate se desfășoară în domeniul militar. În concluzie, Curtea consideră că Comisia de recurs a NATO îndeplinește în principal condițiile prevăzute la art. 6 din convenție și nu are motive să se îndoiască că această Comisie constituie o cale rezonabilă de protecție eficientă Prin urmare, nu se poate spune că restricția accesului la instanțele italiene pentru soluționarea diferendului reclamantului cu NATO a afectat substanța dreptului acestuia de a avea acces la o instanță sau că aceaceasta a fost disproporționată din punct de vedere al articolului 1 din Convenție. În plus, Curtea consideră că nu există nicio problemă sub aspectul articolului 13 din Convenție, ale cărei garanții sunt mai puțin stricte decât cele prevăzute la art. 6 (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Hentrich c. Franța din 22 septembrie 1994, Seria A nr. 296-A, p. 24 § 65). 35 alin. (3) și trebuie respinsă prin aplicarea art. 35 alin. (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară Recurența IRRECEVABILĂ Erik Fribergh Christos Rozakis Prezidențial
de la requête n° 41387/98
présentée par A.L.
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le
11 mai 2000 en une chambre composée de
M.
C.L. Rozakis,
président
,
M.
A.B. Baka,
M.
M.
M.
M
me
M.
juges
,
et de
M.
greffier
de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 30 avril 1998 et enregistrée le 28 mai 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant italien, résidant à La Spezia (Italie). Il est représenté devant la Cour par M
e
A.
Circonstances particulières de l’affaire
Les faits de la cause, tels que présentés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
Le requérant était agent du Centre de recherche sous-marine de l'OTAN, ayant son siège à La Spezia. A partir du 10 mai 1995, il était en congés de longue maladie. Par une lettre du 4 juin 1996, le Directeur du Centre informa le requérant que, dans le cadre d’un programme d’économies budgétaires, il avait l’intention de proposer la suppression de son poste à partir du 1er janvier 1997. Cette proposition fut par la suite approuvée par le Comité du Budget militaire le 18 septembre 1996. Le 4 décembre 1996, le budget de l’année 1997 fut approuvé et le poste du requérant, avec d’autres postes, fut supprimé.
Entre-temps, le 23 septembre 1996, la compagnie d’assurances de l’OTAN décida d’allouer au requérant une rente d’invalidité permanente et de cesser en conséquence de lui verser les indemnités d’incapacité temporaire.
Par une lettre du 29 octobre 1996, le Directeur du Centre notifia au requérant la résiliation de son contrat précisant qu’il recevrait une indemnité en remplacement du préavis.
Par une décision datée du 2 janvier 1997, le Directeur du Centre rejeta le recours gracieux du requérant visant l’annulation de ladite décision dans la partie où elle ne prévoyait par le paiement en sa faveur d’une indemnité pour perte d’emploi. Le Directeur précisa que la résiliation du contrat n’avait pas été prononcée en conséquence de la suppression de son poste, mais en raison de son incapacité physique à exercer les fonctions correspondant à son emploi.
Le 10 mars 1997, le requérant attaqua devant la Commission de recours (Appeals Board) de l'OTAN, instituée par l'Annexe IX au Règlement du personnel civil de l'OTAN, les décisions du 29 octobre 1996 et du 2 janvier 1997.
Devant la Commission de recours le requérant était représenté par trois avocats.
Le 15 mai 1997, le Directeur du Centre déposa un mémoire tendant au rejet de la requête
; le 17 juillet 1997, le requérant déposa un mémoire en réplique.
Par une décision du 19 novembre 1997, la Commission de recours, après avoir examiné les mémoires et les autres preuves et documents produits et joints au dossier, et après avoir entendu les parties, rejeta la demande du requérant par application de l'article 9 du Règlement du personnel civil de l'OTAN qui permet, sous certaines conditions, la résiliation du contrat d'emploi. En particulier la Commission décida que l'indemnité pour perte d’emploi n'était pas due en l'espèce, car le requérant avait perdu son poste pour incapacité de service.
B.
Droit pertinent
La composition de la Commission de recours de l'OTAN et sa procédure sont régies par l'article 4 de l'Annexe IX du Règlement du personnel civil de l'OTAN, Annexe approuvée par le Conseil de l'Organisation le 20 octobre 1965 et amendé par le même Conseil le 22
novembre 1973.
Aux termes de l'article 4, la Commission se compose d’un Président et deux membres de nationalité différente. Le Président et les membres, qui ne doivent pas être membres de l’OTAN ni des délégations nationales auprès du Conseil de l’OTAN, sont indépendants dans l'exercice de leurs fonctions, sont nommés pour trois ans par le Conseil de l'OTAN parmi des personnes possédant une compétence notoire
; au moins un parmi eux doit avoir une compétence dans le domaine juridique.
La procédure devant la Commission est contradictoire et les parties ont la faculté de présenter toute documentation ou proposition d'audition de témoins. Les audiences, auxquelles le plaignant peut participer directement ou se faire représenter, ne sont pas publiques (article 4 § 7 du Règlement). La décision est prise,
in camera
, à la majorité, et doit être motivée.
Aux termes de l’article 9 § 1 du Règlement du Personnel civil l’Organisation a le droit de résilier les contrats pour tout motif réel et valable, par exemple (i) si l’agent ne s’acquitte pas de ses fonctions de manière satisfaisante ou s’il est frappé d’incapacité de service, (ii) si le poste qu’il occupe est supprimé. Aux termes de l’Annexe V au même Règlement, une indemnité pour perte d’emploi est due à l’agent aux services duquel il aura été mis fin par l’Organisation pour certaines raisons parmi lesquelles figure la suppression du poste budgétaire occupé par l’agent, mais non pas l’incapacité de service.
Selon l'article 8 de l'Accord de Paris du 26 juillet 1961 entre l'Italie et le Commandement Suprême allié de l'Atlantique, Accord exécuté en Italie par le Décret du Président de la République 18 septembre 1962 n. 2083, la juridiction des juges italiens est exclue lorsqu'il s'agit de contrats de travail du personnel civil des quartiers généraux alliés en Italie.
Invoquant les articles 6 et 13 de la Convention, le requérant se plaint de n'avoir pas accès à la justice italienne. Selon lui l'Etat italien, en concluant l'Accord de Paris (voir partie en droit) lorsqu'il était déjà Partie Contractante de la Convention, a privé les citoyens italiens de leur droit à un procès équitable devant un juge indépendant et impartial, et de tout moyen de recours.
1.
Le requérant se plaint de ne pouvoir accéder aux juridictions italiennes, et invoque les articles 6 et 13 de la Convention.
L’article 6 § 1, dans sa partie pertinente, dispose
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...). Le jugement doit être rendu publiquement, mais l’accès de la salle d’audience peut être interdit à la presse et au public pendant la totalité ou une partie du procès dans l’intérêt de la moralité, de l’ordre public ou de la sécurité nationale dans une société démocratique, lorsque les intérêts des mineurs ou la protection de la vie privée des parties au procès l’exigent, ou dans la mesure jugée strictement nécessaire par le tribunal, lorsque dans des circonstances spéciales la publicité serait de nature à porter atteinte aux intérêts de la justice.
»
La Cour rappelle que l’article 6 § 1 garantit à toute personne le droit à ce qu’un tribunal connaisse de toute contestation relative à ses droits et obligations de caractère civil. Il consacre de la sorte le «
droit à un tribunal
», dont le droit d’accès, à savoir le droit de saisir le tribunal en matière civile, ne constitue qu’un aspect. Le droit d’accès aux tribunaux, reconnu par l’article 6 § 1, n’est pas absolu : il se prête à des limitations implicitement admises car il commande de par sa nature même une réglementation par l’Etat. Les Etats contractants jouissent en la matière d’une certaine marge d’appréciation. Il appartient pourtant à la Cour de statuer en dernier ressort sur le respect des exigences de la Convention
; elle doit se convaincre que les limitations mises en œuvre ne restreignent pas l’accès offert à l’individu d’une manière ou à un point tels que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même. En outre, pareille limitation ne se concilie avec l’article 6 § 1 que si elle tend à un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (arrêt Waite et Kennedy c. Allemagne du 18 février 1999, à paraître dans le recueil officiel de la Cour, §§ 50, 59).
La Cour rappelle en outre que l’octroi de privilèges et d’immunités aux organisations internationales est un moyen indispensable au bon fonctionnement de celles-ci, sans ingérence unilatérale de tel ou tel gouvernement. Le fait pour les Etats d’accorder généralement l’immunité de juridiction aux organisations internationales en vertu des instruments constitutifs de celles-ci ou d’accords additionnels constitue une pratique de longue date, destinée à assurer le bon fonctionnement de ces organisations. L’importance de cette pratique se trouve renforcée par la tendance à l’élargissement et à l’intensification de la coopération internationale qui se manifeste dans tous les domaines de la société contemporaine. Toutefois, lorsque des Etats créent des organisations internationales pour coopérer dans certains domaines d’activité ou pour renforcer leur coopération, et qu’ils transfèrent des compétences à ces organisations et leur accordent des immunités, la protection des droits fondamentaux peut s’en trouver affectée et il serait contraire au but et à l’objet de la Convention que les Etats contractants soient ainsi exonérés de toute responsabilité au regard de la Convention dans le domaine d’activité concerné. Pour déterminer si l'immunité d'une organisation internationale devant les juridictions de l’un des Etats contractants de la Convention est admissible au regard de celle-ci, il importe d'examiner s'il existe d'autres voies raisonnables pour assurer efficacement la protection des droits protégés par la Convention (arrêt Waite et Kennedy précité, §§ 67, 68).
La Cour observe en premier lieu qu’un problème pourrait se poser quant à l’applicabilité de l’article 6 en l’espèce (arrêt Pellegrin c. France du 8 décembre 1999, à paraître, §§ 64-67). Elle considère cependant qu’il n’y a pas lieu de trancher cette question car, à supposer que l’article 6 trouve à s’appliquer, la requête est irrecevable pour les motifs exposés ci-dessous.
La cause du requérant a été entendue par la Commission des recours de l'OTAN, créée par le Conseil de cette organisation pour juger des différends en matière de travail avec les membres du personnel civil.
Or, le requérant allègue que la Commission des recours n’est pas indépendante. La Cour observe cependant qu’aux termes de l’article 4 § 1 du Règlement du personnel civil, les membres de cette Commission ne sont membres ni de l’OTAN, ni des délégations parlementaires auprès du Conseil de l’OTAN, sont indépendants dans l'exercice de leurs fonctions, et sont nommés pour trois ans parmi des personnes possédant une compétence notoire.
En outre, la procédure devant la Commission est contradictoire et ses décisions sont motivées. En l’espèce, le requérant était représenté par trois avocats et n’a pas mis en cause le déroulement de la procédure.
S’il est vrai que les audiences devant la Commission de recours se tiennent à huis clos, l’exclusion du public et de la presse peut se justifier au sens de l’article 6 § 1 dans l’intérêt de l’ordre public et de la sécurité nationale dans une société démocratique, l'OTAN étant une organisation dont l'activité se déploie dans le domaine militaire.
En conclusion, la Cour considère que la Commission de recours de l’OTAN remplit essentiellement les conditions prévues par l'article 6 de la Convention et n'a pas de raisons de douter que ladite Commission constitue une «
voie raisonnable pour protéger efficacement
» le droit du requérant à un procès équitable. Par conséquent, on ne saurait dire que la restriction de l’accès aux juridictions italiennes pour régler le différend du requérant avec l’OTAN ait porté atteinte à la substance même du droit de celui-ci à avoir accès à un tribunal ou qu’elle ait été disproportionnée sous l’angle de l’article
6
§
1 de la Convention.
La Cour estime en outre qu’aucun problème ne se pose sous l’angle de l’article 13 de la Convention, dont les garanties sont moins strictes que celles de l’article 6 (voir, par exemple, l’arrêt Hentrich c. France du 22 septembre 1994, Série A n° 296-A, p. 24, § 65).
Il s’ensuit que la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 et doit être rejetée par application de l’article 35 § 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
.
Erik Fribergh
Christos Rozakis
Greffier
Président