A.V. împotriva Italiei

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 4390/98 prezentate de A. V. împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la 4 iulie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta B. Conforti, L. Ferrari Bravo, G. Jörundsson, R. Türmen, T. Panțiru, R. Maruste, judecători și de domnul O Având în vedere cererea depusă la 10 martie 1997 și înregistrată la 13 noiembrie 1998 După ce a deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamantul este un resortisant italian, născut în 1946 și rezident în La Spezia. La 29 octombrie 1988, reclamantul, angajat din a cincea categorie pe lângă societatea anonimă O., a recurs la grefa judecătorului judecătoresc din La Spezia, în calitate de judecător al muncii pentru a declara că funcțiile îndeplinite efectiv se încadrează în cea de a șaptea categorie sau, pe cale subordonată, în cea de a șasea, și a obținut plata diferențelor de retribuție la care se considera că are dreptul.

La 10 noiembrie 1988, judecătorul a stabilit prima audiere la 16 mai 1989. Din cele trei audieri care au avut loc între 22 decembrie 1989 și 30 noiembrie 1990, două au vizat o tentativă de conciliere și una a vizat cererea reclamantului de a prezenta pârâtului anumite documente în temeiul articolului 210 din Codul de procedură civilă. La 20 septembrie 1991 a avut loc audierea părților și la 24 ianuarie 1992 audierea martorilor. La 29 septembrie 1992, instanța din oficiu a respins recursul reclamantului prin hotărârea din 23 februarie 1993, al cărei text a fost depus la grefă la 30 aprilie 1993. La data de 15 aprilie 1994, reclamantul a solicitat recurs la Tribunalul din La Spezia. Lanch a avut loc la 21 noiembrie 1994 și, printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefă la 27 decembrie 1994, instanța a recunoscut reclamantului dreptul de a fi angajat la cea de a șasea categorie profesională.

La 14 aprilie 1995, reclamantul s-a asigurat de casare, susținând că judecătorii nu au dispus prezentarea anumitor documente în conformitate cu art. 210 din Codul de procedură civilă, așa cum a solicitat. Societatea O. a prezentat o acțiune incidentă. Prin hotărârea din 18 aprilie 1996, al cărei text a fost depus la grefă la 23 ianuarie 1997, Curtea de Casație a respins acțiunea principală pe motiv că ordinul de a prezenta documente intră sub incidența puterii discreționare a judecătorilor care acționează asupra fondului, ceea ce nu poate face obiectul unei examinări din partea Curții de Casație. Aceasta din urmă a primit recursul incident și a trimis cazul la tribunalul din Massa Carrara. La 23 iunie 1997, societatea O., devenită între timp societate F., a reînceput procedura în fața Tribunalului din Massa Carrara.

La 2 iulie 1997, președintele Tribunalului a stabilit data primei audieri la 8 mai 2001. La 23 iulie 1997, reclamantul a prezentat o cerere de avansare a datei la care a avut loc încuviințarea și președintele a stabilit data la 4 noiembrie 1997 1997. În ziua următoare, instanța a amânat cazul la 2 decembrie 1997 la cererea societății F. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 15 aprilie 1998, Tribunalul a declarat că funcțiile exercitate de reclamant începând cu 1 ianuarie 1980 intră în categoria a șasea, că dreptul reclamantului de a percepe diferențele de mai sus până la 24 noiembrie 1983 a fost prescris și l-a condamnat pe reclamant să returneze societății F. diferențele de responsabilitate pe care le-a plătit de la 1 ianuarie 1980 până la 24 noiembrie 1984 în executarea hotărârii Tribunalului din La Spezia.

Între timp, la 22 iulie 1996, reclamantul a pus în întârziere societatea O. pentru a obține executarea hotărârii Tribunalului din La Spezia. La 25 iulie 1996, societatea O. prezentase opoziție la punerea în întârziere. La 8 octombrie 1996 a avut loc o încercare de conciliere. Prin hotărârea din 15 noiembrie 1996, al cărei text a fost depus la grefa la 1 iulie 1997, judecătorul judecător a respins opoziția. La 30 iulie 1997, societatea F. a introdus recurs la Tribunalul din La Spezia împotriva hotărârii din 15 noiembrie 1996. Prin hotărârea din 15 iunie 1998, al cărei text a fost depus la grefă la 10 septembrie 1998, Tribunalul din La Spezia declarase nulitatea punerii în întârziere prezentate de reclamant și îl condamnase pe acesta la plata cheltuielilor de judecată.

Prima cauză a reclamantului se referă la durata procedurii în litigiu. Această procedură a început la 29 octombrie 1988 și s-a încheiat la 10 septembrie 1998. Potrivit reclamantului, durata procedurii, care este de peste nouă ani și zece luni, nu îndeplinește cerința termenului rezonabil (art. 6 alineatul (1) din Convenție). Curtea consideră că, având în vedere criteriile care decurg din jurisprudența sa în materie de termen rezonabil (complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente și imputarea litigiului pentru solicitant), și având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa, acest Õ trebuie să facă obiectul unei examinări pe fond. Reclamantul, invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, se plânge și de caracterul neechitabil al procedurii din cauza faptului că, pe parcursul diferitelor instanțe, judecătorii și-au respins cererile de depunere a documentelor.

Curtea reamintește că are doar sarcina, în conformitate cu art. 19 din Convenție, de a asigura respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru părțile contractante. În special, aceasta nu este competentă să examineze o cerere privind erori de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care aceste erori par a fi susceptibile să fi condus la o încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție (a se vedea Curtea eur. D.H., Hotărârea Garcia Ruiz c. Spania din 21 ianuarie 1999, Culegerea hotărârilor și a deciziilor § 28. În speță, Curtea arată că reclamantul a putut prezenta elementele de probă pe care le-a considerat necesare mai multor instanțe judiciare.

Curtea ia notă de faptul că reclamantul se limitează la contestarea conținutului hotărârilor pronunțate în privința sa de către instanțele naționale, ceea ce, în sine, nu poate fi considerat drept o încălcare a drepturilor și libertăților garantate prin convenție. și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECURSAREA RECEVABILĂ cu privire la motivul întemeiat de reclamant cu privire la durata excesivă a procedurii inițiate la 29 octombrie 1988 în fața judecătorului de instanță din La Spezia, care funcționează ca judecător al muncii, toate mijloacele de fond rezervate de a declara revendicarea pentru surplus. Michael O.O.

Boyle Elizabeth Palm Moduleer Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 44390/98 présentée par A. V. contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 4 juillet 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, présidente , M. B. Conforti, M. L. Ferrari Bravo, M. G. Jörundsson, M. R. Türmen, M. T. Panțîru, M. R. Maruste, juges , et de M. M. O’Boyle, greffier de section ; Vu la requête introduite le 10 mars 1997 et enregistrée le 13 novembre 1998 ; Après avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant italien, né en 1946 et résidant à La Spezia.

Le 29 octobre 1988, le requérant, employé de cinquième catégorie auprès de la société anonyme O., déposa un recours au greffe du juge d’instance de La Spezia, faisant fonction de juge du travail afin de faire déclarer que les fonctions effectivement exercées relevaient de la septième catégorie, ou, en voie subordonnée, de la sixième, et d’obtenir le paiement des différences de rétribution auxquelles il estimait avoir droit. Le 10 novembre 1988, le juge d’instance fixa la première audience au 16 mai 1989. Des trois audiences qui eurent lieu entre le 22 décembre 1989 et le 30 novembre 1990, deux concernèrent une tentative de conciliation et une concerna la demande du requérant de faire produire à la défenderesse certains documents aux termes de l’article 210 du Code de procédure civile.

Le 20 septembre 1991 se tint l’audition des parties et le 24 janvier 1992 celle de témoins. L’audience prévue au 29 septembre 1992 fut reportée d’office au 10 décembre 1992, date à laquelle continua l’audition des témoins. Par un jugement du 23 février 1993, dont le texte fut déposé au greffe le 30 avril 1993, le juge d’instance rejeta le recours du requérant. Le 15 avril 1994, le requérant interjeta appel devant le tribunal de La Spezia. L’audience se tint le 21 novembre 1994 et, par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 27 décembre 1994, le tribunal reconnut au requérant le droit d’être employé à la sixième catégorie professionnelle. Le 14 avril 1995, le requérant se pourvut en cassation, en alléguant que les juges d’appel n’avaient pas ordonné la production de certains documents aux termes de l’article 210 du Code de procédure civile comme il l’avait demandé.

La société O. présenta un recours incident. Par un arrêt du 18 avril 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 23 janvier 1997, la Cour de cassation rejeta le recours principal au motif que l’ordre de produire des documents relève du pouvoir discrétionnaire des juges statuant sur le fonds, ce qui ne peut pas faire l’objet d’un examen de la part de la Cour de cassation. Cette dernière accueillit le recours incident et renvoya l’affaire au tribunal de Massa Carrara. Le 23 juin 1997, la société O., entre-temps devenue société F., reprit la procédure devant le tribunal de Massa Carrara.

Le 2 juillet 1997, le président du tribunal fixa la date de la première audience au 8 mai 2001. Le 23 juillet 1997, le requérant présenta une demande tendant à ce que la date de l’audience fût avancée et le président fixa la date au 4 novembre 1997. Le jour venu, le tribunal ajourna l’affaire au 2 décembre 1997 à la demande de la société F. Par un jugement du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 15 avril 1998, le tribunal déclara que les fonctions exercées par le requérant à partir du 1er janvier 1980 relevaient de la sixième catégorie, que le droit du requérant à percevoir les différences de rétribution jusqu’au 24 novembre 1983 était prescrit et condamna ce dernier à rendre à la société F. les différences de rétribution qu’elle avait versées du 1er janvier 1980 au 24 novembre 1984 en exécution du jugement du tribunal de La Spezia.

Entre-temps, le 22 juillet 1996 le requérant avait mis en demeure la société O. afin d’obtenir l’exécution du jugement du tribunal de La Spezia. Le 25 juillet 1996, la société O. avait présenté une opposition à la mise en demeure. Le 8 octobre 1996 avait eu lieu une tentative de conciliation. Par un jugement du 15 novembre 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 1er juillet 1997, le juge d’instance avait rejeté l’opposition. Le 30 juillet 1997, la société F. avait interjeté appel devant le tribunal de La Spezia à l’encontre du jugement du 15 novembre 1996. Par un jugement du 15 juin 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 10 septembre 1998, le tribunal de La Spezia avait déclaré la nullité de la mise en demeure présentée par le requérant et avait condamné celui-ci au paiement des frais de justice.

EN DROIT Le premier grief du requérant porte sur la durée de la procédure litigieuse. Cette procédure a débuté le 29 octobre 1988 et s'est terminée le 10 septembre 1998. Selon le requérant, la durée de la procédure, qui est de plus de neuf ans et dix mois, ne répond pas à l’exigence du « délai raisonnable » (article 6 § 1 de la Convention). Le Gouvernement s’oppose à cette thèse. La Cour estime qu’à la lumière des critères qui se dégagent de sa jurisprudence en matière de « délai raisonnable » (complexité de l’affaire, comportement du requérant et des autorités compétentes et enjeu du litige pour le requérant), et compte tenu de l’ensemble des éléments en sa possession, ce grief doit faire l’objet d’un examen au fond.

Le requérant, invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, se plaint également du caractère non équitable de la procédure en raison du fait qu’au cours des différentes instances les juges ont rejeté ses demandes visant le dépôt de documents. La Cour rappelle qu’elle a pour seule tâche, conformément à l’article 19 de la Convention, d’assurer le respect des engagements résultant de la Convention pour les parties contractantes. En particulier, elle n’est pas compétente pour examiner une requête relative à des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par une juridiction interne, sauf si et dans la mesure où ces erreurs lui semblent susceptibles d’avoir entraîné une atteinte aux droits et libertés garantis par la Convention (voir Cour eur.

D.H., arrêt Garcia Ruiz c. Espagne du 21 janvier 1999, Recueil des arrêts et décisions , § 28). En l’espèce, la Cour relève que le requérant a pu soumettre les éléments de preuve qu’il a estimé nécessaires à plusieurs instances juridictionnelles. La Cour note que le requérant se limite à contester le contenu des décisions rendues à son égard par les juridictions nationales, ce qui, en soi, ne saurait être considéré comme constituant une atteinte aux droits et libertés garantis par la Convention. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE RECEVABLE

quant au grief tiré par le requérant de la durée excessive de la procédure engagée le 29 octobre 1988 devant le juge d'instance de La Spezia, faisant fonction de juge du travail, tous moyens de fond réservés ;

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

pour le surplus. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente