ANZALONE contre l'ITALIE

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 44778/98 prezentate de Salvatore NANZALONE împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la data de mai 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta B. Conforti, L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, B. Zupančič, R. Maruste, judecători și grefier de secțiune al dlui O Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 13 octombrie 1993 și înregistrată la 13 noiembrie 1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Reclamantul este un resortisant italian, născut în 1950 și rezident în Calcara (Bolonia). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Maurizio Feverati, avocat în baroul Bologna. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La 27 noiembrie 1987, M. C. a depus o acțiune la Tribunalul din Bologna împotriva reclamantului, pentru a obține separarea de drept. Încercarea de conciliere a eșuat la 15 aprilie 1988, printr-o ordonanță din 19 aprilie 1988, președintele Tribunalului a încredințat custodia copiilor dlui C., a stabilit cuantumul pensiei alimentare care trebuia plătită în favoarea acestora și a amânat cauza la 16 iunie 1988. Printr-o ordonanță din 21 iunie 1988, judecătorul de punere în funcțiune le-a ordonat părților să verse la grefă documentele referitoare la veniturile lor și la încuviințarea prevăzută în acest scop a avut loc la 29 noiembrie 1988. La 25 mai 1989 a avut loc audierea martorilor și la 16 noiembrie 1989 judecătorul a stabilit data prezentării concluziilor la 22 martie 1990. Ședința pledoariilor în fața camerei competente a avut loc la 27 noiembrie 1990. printr-o hotărâre din 4 decembrie 1990, al cărei text a fost depus la grefă la 17 ianuarie 1991, Tribunalul a pronunțat separarea de corp a erorilor reclamantului. La 3 aprilie 1991, domnul C. notifia l-a pronunțat în fața reclamantului. În actul său constituțional, dl C. a excitat de la mai 1991 din cauza întârzierii sale. La 4 martie 1992, părțile au depus la dosar documente și, la cererea dlui C., consilierul de punere în întârziere a cauzei la 13 mai 1992. La data respectivă, consilierul de stat a amânat ședința, la cererea reclamantului, la 30 mai 1992. Cu toate acestea, la cererea reclamantului, la 1 iulie 1992, la această dată, la cererea reclamantului, consilierul de punere în funcțiune a amânat cazul la 11 noiembrie 1992. În ziua următoare, consilierul de punere în funcțiune a stabilit în instanță pentru prezentarea concluziilor la 24 februarie 1993. Ședința pledoariilor a avut loc la 2 aprilie 1993. Printr-o hotărâre din aceeași zi, al cărei text a fost depus la grefa din 17 iunie 1993, Tribunalul de apel a declarat recursul reclamantului inadmisibil, deoarece actul de recurs fusese depus la grefa la mai mult de 30 de zile de la notificarea hotărârii de primă instanță (art. 325 din Codul de procedură civilă). GRIEF Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamantul se plânge de durata excesivă a procedurii în litigiu. PROCEDURA Cererea a fost introdusă la 13 octombrie 1993 și a fost înregistrată la 13 noiembrie 1998. Iunie 1999, Curtea a decis să prezinte prezenta cerere guvernului pârât, invitându-l să își prezinte în scris observațiile cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 6 octombrie 1999. Procedura în litigiu, care a început la 27 noiembrie 1987 și sa încheiat la 17 iunie 1993, a durat mai mult de cinci ani și șase luni. Guvernul consideră că reclamantul nu se poate pretinde a fi victima presupusei încălcări, deoarece acesta a fost la originea motivului de inadmisibilitate a apelului și adaugă că durata procedurii ar fi datorată, în parte, de trimiterile solicitate în apel de către solicitant. Curtea amintește că, potrivit jurisprudenței sale constante, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri trebuie să se aprecieze în funcție de circumstanțele cauzei și pe baza următoarelor criterii: complexitatea cauzei, comportamentul părților și comportamentul autorităților sesizate cu cauza (a se vedea Curtea eur. D.H. Hotărârea Vernillo c. Franța din 20 februarie 1991, seria A nr. 198, p. 12 § 30) și că mai întâi Curtea constată că procedura de primă instanță a avut loc într-un ritm acceptabil numai cei care au fost atribuiți la l În al doilea rând, reclamantul și-a depus actul de apel după expirarea termenului legal, ceea ce, după o procedură marcată de trei trimiteri - dintre care două au fost solicitate de reclamant - a dus la respingerea cererii. Având în vedere aceste elemente și ținând seama de durata globală a procedurii, Curtea consideră că în speță nu a existat o depășire a termenului rezonabil. Prin urmare, rezultă că persoana invocată de reclamant este vădit nefondată în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară requestarea IRRECEVANT Michael O

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 44378/98

présentée par Salvatore ANZALONE

contre Italie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le

16

mai

2000 en une chambre composée de

M

me

E. Palm,

présidente

,

M.

B. Conforti,

M.

L. Ferrari Bravo,

M.

Gaukur Jörundsson,

M.

R. Türmen,

M.

B. Zupančič,

M.

R. Maruste,

juges

,

et de

M.

M. O’Boyle,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 13 octobre 1993 et enregistrée le 13 novembre 1998,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant est un ressortissant italien, né en 1950 et résidant à Calcara (Bologne).

Il est représenté devant la Cour par M

e

Maurizio Feverati, avocat au barreau de Bologne.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

Le 27 novembre 1987, M

me

C. déposa un recours devant le tribunal de Bologne à l’encontre du requérant, afin d’obtenir la séparation de corps. Le tentative de

conciliation ayant échoué le 15 avril 1988, par une ordonnance du 19

avril 1988 le président du tribunal confia la garde des enfants à M

me

C., fixa le montant de la pension alimentaire à verser en faveur de ceux-ci et ajourna l’affaire au 16

juin

1988.

Par une ordonnance du 21 juin 1988, le juge de la mise en état ordonna aux parties de verser au greffe les documents concernant leurs revenus et l’audience prévue à cette fin se tint le 29

novembre

novembre

1989 le juge fixa la date pour la présentation des conclusions au 22

mars

novembre 1990.

Par un jugement du 4 décembre 1990, dont le texte fut déposé au greffe le 17

janvier

1991, le tribunal prononça la séparation de corps aux torts du requérant. Le 3 avril 1991, M

me

C. notifia

ledit jugement au requérant.

Le requérant interjeta appel. L’acte d’appel fut déposé au greffe de la cour d’appel de Bologne le 9 mai 1991. Dans son acte de constitution, M

me

C. excipa de l’irrecevabilité de l’appel en raison de sa tardiveté.

La mise en état de l’affaire commença le 4 décembre 1991, date à laquelle le requérant demanda un renvoi. Le 4 mars 1992, les parties versèrent des documents au dossier et, à la demande de M

me

C., le conseiller de la mise en état ajourna l'affaire au 13 mai 1992. Le jour venu, le conseiller de la mise en état reporta l'audience, à la demande du requérant, au 30

septembre 1992. Cette audience fut toutefois avancée, à la demande du requérant, au 1

er

juillet 1992. A cette date, à la demande du requérant, le conseiller de la mise en état ajourna l'affaire au 11

novembre 1992. Le jour venu, le conseiller de la mise en état fixa l’audience pour la présentation des conclusions au 24 février 1993. L'audience de plaidoiries eut lieu le 2 avril 1993,.

Par un arrêt du même jour, dont le texte fut déposé au greffe le 17

juin

1993, la cour d’appel déclara l’appel du requérant irrecevable, car l’acte d’appel avait été déposé au greffe plus de trente jours après la notification du jugement de première instance (article 325 du code de procédure civile).

GRIEF

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la durée excessive de la procédure litigieuse.

PROCÉDURE

La requête a été introduite le 13 octobre 1993 et a été enregistrée le 13 novembre 1998.

Le 1

er

juin 1999, la Cour a décidé de porter la présente requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête.

Le Gouvernement a présenté ses observations le 6 octobre 1999.

EN DROIT

La procédure litigieuse, qui a débuté le 27 novembre 1987 et s’est terminée le 17 juin 1993, a duré plus de cinq ans et six mois.

Le Gouvernement estime que le requérant ne saurait se prétendre victime de la violation alléguée, étant donné qu'il était à l'origine du motif d'inadmissibilité de l'appel. Il ajoute que la durée de la procédure serait due, en partie, par les renvois demandés en appel par le requérant.

La Cour rappelle que selon sa jurisprudence constante, le caractère raisonnable de la durée d’une procédure doit s’apprécier suivant les circonstances de la cause et à l’aide des critères suivants : la complexité de l’affaire, le comportement des parties et le comportement des autorités saisies de l’affaire (voir Cour eur. D.H. arrêt Vernillo c. France du 20 février 1991, série A n° 198, p. 12, § 30) et que « seules les lenteurs imputables à l’Etat peuvent amener à conclure à l’inobservation du délai raisonnable » (voir, entre autres, arrêt H. c. France du 24 octobre 1989, série A n°162, p. 21, § 55).

La Cour observe tout d'abord que la procédure de première instance s'est déroulée à un rythme acceptable. Ensuite, le requérant déposa son acte d'appel après l'échéance du délai légal ce qui, après une procédure marquée par trois renvois - dont deux demandés par le requérant -, entraîna le rejet de l'appel. Eu égard à ces éléments et compte tenu de la durée globale de la procédure, la Cour considère qu'il n'y a pas eu, en l'espèce, dépassement du délai raisonnable.

Il s’ensuit, partant, que le grief soulevé par le requérant est manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejeté conformément à l’article 35 § 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

.

Michael O’Boyle

Elisabeth Palm

Greffier

Présidente