A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 45003/98 prezentate de Arcangelo VALENTINI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 18 mai 2000 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis, președintele A.B. Baka, B. Conforti, G. Bonello, P. Lorenzen, E. Levits, A. Kovler, judecători și E. Fribergh, grefier de secțiune Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 17 iulie 1998 și înregistrată la 16 decembrie 1998, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, după ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamantul este un resortisant italian, născut în 1927 și rezident în Turania (Rieti). Acesta este reprezentat în fața Curții de către domnul Giovanni Vespaziani, avocat în baroul Rieti. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează: La o dată nespecificată, G.L. și A.D. au depus o plângere împotriva reclamantului, în calitate de primar al Turania, pentru fals (falso ideologico) și abuz de autoritate publică (abuzo dafficio) La 16 februarie 1991, carabinierii au comunicat plângerea la Parchetul Rieti care a deschis o informație. La o dată nespecificată, procurorul a solicitat prelungirea termenului maxim pentru durata investigațiilor (R.G. 3883/91 și R.G. GIP 1880/91). La 20 decembrie 1991, judecătorul investigațiilor preliminare a organizat o audiere la care a participat reclamantul. Prin intermediul unei decizii din aceeași zi, judecătorul investigațiilor preliminare a ordonat o completare a cazurilor. La 30 iulie 1992, procurorul a solicitat trimiterea în judecată a reclamantului pentru fals și abuz de autoritate publică. Printr-un act din 7 octombrie 1992, notificat reclamantului la 16 octombrie, judecătorul investigațiilor preliminare a stabilit la 27 octombrie 1992 data la care va examina cererea de trimitere în instanță. Prin ordonanța din 27 octombrie 1992, judecătorul investigațiilor preliminare l-a trimis pe reclamant în instanță la Tribunalul din Roma și l-a fixat la tribunal la 25 ianuarie 1992. 1993. Această audiere a fost amânată apoi de trei ori, până la 14 iunie 1993. În ziua următoare, G.L. s-a constituit în procedura în calitate de parte civilă și cauza a fost amânată până la 9 noiembrie 1993. În acea zi, cauza a fost amânată din nou la 4 februarie 1994. La ultima dată, Parchetul l-a modificat pe șeful de prevenire și reclamantul a solicitat o trimitere pentru a-și pregăti apărarea. LA ÎNCHEIEREA din 13 mai 1994, au fost audiați martori, reclamantul a vărsat documente la dosar și a furnizat expertiză privată. La o dată nespecificată, camera Printr-o hotărâre din 28 septembrie 1994, al cărei text a fost depus la grefa din 9 noiembrie 1994, Tribunalul l-a condamnat pe reclamant la o pedeapsă de un an de închisoare și la plata unor daune-interese părții civile. La 21 decembrie 1994, reclamantul a interjetat apelul (R.G. 1495/95). Prin Ordonanța din 4 martie 1997, președintele Tribunalului de apel a fixat prima ședință la 10 aprilie 1997. Prin o hotărâre din aceeași zi, instana de apel a respins cererea reclamantului, fără a indica totuși termenul în care ar fi depusă motivarea hotărârii. Aceaceasta a fost depusă la grefa la 7 iulie 1997. La 25 octombrie 1997, reclamantul s-a ocupat de casare (R.G. 43833/97). A excitat de la neconstituționalitatea dispozițiilor de stabilire a diferitelor termene - care încep de la depunerea la grefa deciziei atacate - pentru a se putea considera ca fiind casare. Într-adevăr, el considera că aceste dispoziții erau contrare constituției în măsura în care ele nu prevedeau un termen specific pentru cazul în care judecătorul nu indicase, în momentul citirii dispozitivului, termenul în care ar fi depus la grefă la minutul deciziei. ianuarie 1998, al cărui text a fost depus la grefa din 23 februarie 1998, Curtea de Casație nu reține excepția de neconstituționalitate și a respins recursul reclamantului, deoarece acesta fusese depus în afara termenului limită. Înalta instanță și-a întemeiat decizia pe o jurisprudență mai recentă a celei invocate de reclamant și parțial din secțiunile reunite ale Curții de Casație. Invocând art. 6 din Convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii penale împotriva sa. De asemenea, declară absența de echitate a acesteia din cauza necunoașterii drepturilor garantate prin literele (a) și (b) de la alineatul (3) din aceeași dispoziție. Recurentul se plânge de durata procedurii penale de care a făcut obiectul acesteia. El invocă încălcarea articolului 6 alineatul (1) din Convenție, care dispune de orice persoană care are dreptul la audierea echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) de fond a oricărei acuzații penale îndreptate împotriva ei (...) Curtea consideră că, în stadiul actual al dosarului, aceasta nu este în măsură să se pronunțe asupra admisibilității acestui aspect și consideră necesar ca această parte a cererii să fie adusă la cunoștința guvernului pârât în temeiul articolului 54 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamantul susține că procedura penală deschisă împotriva sa nu ar fi fost echitabilă în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. El vede o dublă încălcare din cauza necunoașterii drepturilor garantate prin art. 6 alineatul (3) literele (a) și (b) astfel de formulare Orice persoană acuzată are dreptul în special la să fie informat, în cel mai scurt timp, într-o limbă pe care o înțelege și într-un mod detaliat, despre natura și cauza acuzației aduse împotriva sa dispune de timpul și facilitățile necesare pregătirii apărării sale (...) Având în vedere faptul că cerințele de la alineatul (3) literele (b) și (c) de la art. 6 din convenție se analizează în elemente specifice ale dreptului la un proces echitabil, garantat prin alineatul (1), Curtea va examina toate obiecțiunile din perspectiva celor trei texte combinate (a se vedea în special Hotărârea Vacher c. Franța din 17 decembrie 1996, Rec., 1996-VI, p. 2147, punctul 22). În opinia reclamantului, nu s-ar fi informat în termen de cel mai scurt timp. El reamintește că, la 16 februarie 1991, carabinierii au comunicat Parchetului plângerea care fusese depusă împotriva reclamantului și că, la 16 octombrie 1992, a fost informat cu privire la acuze și i s-a spus că judecătorul investigațiilor preliminare avea să țină o audiere la 27 octombrie 1992. Curtea constată că reclamantul a participat, la 20 decembrie 1991, la ședința în cursul căreia judecătorul de anchetă preliminară a autorizat Parchetul să continue ancheta. Prin urmare, nu se poate concluziona că reclamantul nu a fost informat În măsura în care reclamantul subliniază ulterior că a fost necesar să se aștepte până la 4 februarie 1992 pentru a-l cunoaște pe șeful acuzării definitive, Curtea constată că nu se poate trage nicio consecință în ceea ce privește încălcarea invocată, deoarece, în orice caz, reclamantul a fost informat imediat cu privire la modificare. Prin urmare, nu a fost necunoaștet acest drept invocat de solicitant, drept inerent noțiunii de proces echitabil. Reclamantul a declarat ulterior că nu ar fi beneficiat de timpul și de facilitățile necesare pentru a-și pregăti apărarea El observă că recursul său în Casație a fost respins pentru nerespectarea termenului de recurs în Casație. Comitetul consideră că ar fi existat o încălcare a drepturilor sale, în măsura în care sistemul instituit ar fi fost complicat și că ar fi fost create în mod artificial obstacole pentru a reduce numărul de acțiuni. Pe de altă parte, Curtea de Casație ar fi interpretat acest sistem mai degrabă într-un sens restrictiv decât în sensul unei garanții majore a drepturilor la apărare. Curtea constată că recursul recurentului a fost respins pentru nerespectarea termenului Or, Curtea nu trebuie să aprecieze sistemul italian de stabilire a termenelor pentru introducerea unui recurs în casație. Curtea trebuie să se limiteze la examinarea problemei ridicate de cazul concret cu care a fost sesizată. Curtea constată că la litera (b) are ca scop prevenirea limitărilor dreptului la apărare. În speță, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat într-o cauză anterioară (hotărârea Hadjianastassiou c. Grecia din 16/12/1992, seria A nr. 252), recurentul a avut posibilitatea de a-și dezvolta mijloacele de casare și chiar a participat la tribunal în fața Curții de Casație. Într-adevăr, el este limitat la a se plânge de ceea ce nu a beneficiat de un alt termen - mai lung - pe cât de mult - el a aplicat la cazul său. În acest sens, trebuie amintit că Curtea de Casație a considerat că a existat o depășire a termenului pentru Curtea consideră, prin urmare, că termenul de care dispunea reclamantul nu era doar suficient pentru a se putea ocupa în casare, ci și pentru a fi stabilit în mod corespunzător în cazul reclamantului. În concluzie, obiecțiile reclamantului sunt în mod evident greșit întemeiate și trebuie respinse în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, AJOURNE examinarea Păcatului reclamantului tras [Note1] durata procedurii penale deschise împotriva sa declară cererea IRRECEVABILă pentru surplus. Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte [Note1] A se indica obiecțiunile fără a menționa neapărat articolele Convenției invocate.
de la requête n° 45003/98
présentée par Arcangelo VALENTINI
contre l’Italie
La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 18 mai 2000 en une chambre composée de
M.
C.L. Rozakis,
président
,
M.
A.B. Baka,
M.
M.
M.
M.
M.
juges
,
et de
M.
greffier
de section
,
Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 17 juillet 1998 et enregistrée le 16 décembre 1998,
Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
Le requérant est un ressortissant italien, né en 1927 et résidant à Turania (Rieti). Il est représenté devant la Cour par M
e
Giovanni Vespaziani, avocat au barreau de Rieti.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit.
A une date non précisée, G.L. et A.D. portèrent plainte à l’encontre du requérant, en sa qualité de maire de Turania, pour faux (
falso ideologico
) et abus d’autorité publique (
abuso d’ufficio
).
Le 16 février 1991, les carabiniers communiquèrent la plainte au parquet de Rieti qui ouvrit une information. A une date non précisée, le parquet demanda la prolongation du délai maximal pour la durée des investigations (R.G. 3883/91 et R.G. GIP 12880/91).
Le 20 décembre 1991, le juge des investigations préliminaires tint une audience à laquelle participa le requérant. Par une décision du même jour, le juge des investigations préliminaires ordonna un complément d’investigations.
Le 30 juillet 1992, le parquet demanda le renvoi en jugement du requérant pour faux et abus d’autorité publique.
Par un acte du 7 octobre 1992, notifié au requérant le 16 octobre, le juge des investigations préliminaires fixa au 27 octobre 1992 la date de l’audience à laquelle il examinerait la demande de renvoi en jugement.
Par une ordonnance du 27 octobre 1992, le juge des investigations préliminaires renvoya le requérant en jugement devant le tribunal de Rome et fixa l’audience au 25
janvier
1993.Cette audience fut ensuite reportée à trois reprises, jusqu’au 14
juin
1993.
Le jour venu, G.L. se constitua dans la procédure en qualité de partie civile et l’affaire fut reportée au 9 novembre 1993. Ce jour-là, l’affaire fut à nouveau reportée au 4
février
1994.A cette dernière date, le parquet modifia le chef de prévention et le requérant demanda un renvoi pour préparer sa défense. A l’audience du 13 mai 1994, des témoins furent entendus, le requérant versa des documents au dossier et fournit une expertise privée. A une date non précisée, la chambre ordonna l’audition d’un autre témoin qui fut entendu le 28 septembre 1994. La même audience fut consacrée à l’examen de l’expertise privée et le parquet et le requérant présentèrent leurs plaidoiries.
Par un arrêt du 28 septembre 1994, dont le texte fut déposé au greffe le 9
novembre 1994, le tribunal condamna le requérant à un peine d’un an d’emprisonnement et au payement de dommages-intérêts à la partie civile.
Le 21 décembre 1994, le requérant interjeta appel (R.G. 1495/95). Par ordonnance du 4 mars 1997, le Président de la cour d’appel fixa la première audience au 10
avril
1997.Par un arrêt du même jour, la cour d’appel rejeta l’appel du requérant sans toutefois indiquer le délai dans lequel serait déposée la motivation de l’arrêt. Celle-ci fut déposée au greffe le 7
juillet
1997.
Le 25 octobre 1997, le requérant se pourvut en cassation (R.G. 43833/97). A l’audience du 23 janvier 1998, il excipa de l'inconstitutionnalité des dispositions fixant les différents délais - qui courent à partir du dépôt au greffe de la décision attaquée - pour se pourvoir en cassation. En effet, il estimait que ces dispositions étaient contraires à la Constitution dans la mesure où elles ne prévoyaient pas un délai spécifique pour le cas où le juge n’avait pas indiqué, lors de la lecture du dispositif, le délai dans lequel il déposerait au greffe la minute de la décision.
Par un arrêt du 23
janvier 1998, dont le texte fut déposé au greffe le 23 février 1998, la Cour de cassation ne retint pas l’exception d’inconstitutionnalité et rejeta le pourvoi du requérant, car il avait été déposé hors délai. La haute juridiction fonda sa décision sur une jurisprudence plus récente de celle invoquée par le requérant, et en partie issue des sections réunies de la Cour de cassation.
Invoquant l’article 6 de la Convention, le requérant se plaint de la durée de la procédure pénale ouverte contre lui. Il allègue
aussi l’absence d’équité de celle-ci à cause de la méconnaissance des droits garantis par les lettres a) et b) du paragraphe 3 de la même disposition.
1.
Le requérant se plaint de la durée de la procédure pénale dont il a fait l’objet. Il allègue la violation de l’article 6 § 1 de la Convention, qui dispose
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation pénale dirigée contre elle (...)
».
La Cour considère qu’en l’état actuel du dossier, elle n’est pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de porter cette partie de la requête à la connaissance du gouvernement défendeur en application de l’article 54 § 3 b) de son Règlement.
2.
Le requérant soutient que la procédure pénale ouverte contre lui n’aurait pas été équitable au sens de l’article 6 § 1 de la Convention. Il y voit une double violation à cause de la méconnaissance des droits garantis par l’article 6 § 3 lettres a) et b) ainsi libellé
:
«
3.
Tout accusé a droit notamment à
:
a)
être informé, dans le plus court délai, dans une langue qu’il comprend et d’une manière détaillée, de la nature et de la cause de l’accusation portée contre lui
;
b)
disposer du temps et des facilités nécessaires à la préparation de sa défense (...)
»
Compte tenu du fait que les exigences du paragraphe 3 b) et c) de l'article 6 de la Convention s'analysent en éléments particuliers du droit à un procès équitable, garanti par le paragraphe 1, la Cour étudiera l'ensemble des griefs sous l'angle des trois textes combinés (voir notamment l'arrêt Vacher c. France du 17 décembre 1996,
Recueil
1996-VI, p.
2147, §
22).
Le requérant estime qu’il n’aurait pas été informé «
dans le plus court délai
» de l’accusation portée contre lui. Il rappelle que le 16 février 1991, les carabiniers avaient communiqué au parquet la plainte qui avait été déposée contre le requérant, et ce n’est que le 16 octobre 1992 qu’il avait été informé des chefs d’inculpation et qu’il lui fut signifié que le juge des investigations préliminaires allait tenir une audience le 27 octobre 1992.
La Cour constate que le requérant avait participé, le 20 décembre 1991, à l’audience au cours de laquelle le juge des investigations préliminaires avait autorisé le parquet à poursuivre l’enquête. Par conséquent, l’on ne saurait
conclure que le requérant n’avait pas été informé «
dans le plus court délai
» de l’accusation portée contre lui. Dans la mesure où le requérant fait remarquer par la suite qu’il a fallu attendre jusqu’au 4 février 1992 pour connaître le chef d’inculpation définitif, la Cour note qu’aucune conséquence ne peut être tirée quant à la violation invoquée, car en tout cas le requérant a été immédiatement informé de la modification.
Il s’ensuit qu’il n’y a pas eu méconnaissance de ce droit invoqué par le requérant, droit inhérent à la notion de procès équitable.
Le requérant allègue par la suite qu’il n’aurait pas bénéficié «
du temps et des facilités nécessaires pour préparer sa défense
». Il note que son pourvoi en cassation avait été rejeté pour non-respect du délai de pourvoi en cassation. Il estime qu’il y aurait eu violation de ses droits dans la mesure où le système mis en place serait compliqué et que des obstacles auraient été crées artificiellement afin de réduire le nombre des recours. D’autre part, la Cour de cassation aurait interprété ce système dans un sens restrictif plutôt que dans le sens d’une majeure garantie des droits de la défense.
La Cour constate que le pourvoi du requérant avait été rejeté pour non-respect du délai «
ordinaire
» pour se pourvoir en cassation et que la Cour de cassation a indiqué que le requérant ne pouvait pas se prévaloir d’un délai spécial plus long que celui qu’il estimait s’appliquer à son cas, car celui-ci ne faisait pas partie de ceux pour lesquels ce délai plus long était prévu.
Or, la Cour n'a pas à apprécier le système italien de fixation des délais pour introduire un pourvoi en cassation. Elle doit se borner à examiner le problème soulevé par le cas concret dont elle a été saisie. La Cour note que l’alinéa b) vise à empêcher les limitations aux droits de la défense. En l’espèce, à la différence de ce qui s’était passé dans une affaire antérieure (arrêt Hadjianastassiou c. Grèce du 16/12/1992, série A n° 252), le requérant avait eu la possibilité de développer ses moyens de cassation et avait même participé à l’audience devant la Cour de cassation. D’ailleurs, il n’a pas allégué qu’il aurait subi des limitations à son droit à la défense. En effet, il s’est limité à se plaindre de ce qu’il n’avait pas bénéficié d’un autre délai - plus long - qu’il pensait s’appliquer à son cas. A ce propos, il y a lieu de rappeler que la Cour de cassation a estimé qu’il y avait eu dépassement du délai pour se
pourvoir en cassation, en se fondant sur une jurisprudence postérieure à celle citée par le requérant. De ce fait, la Cour estime que le délai dont disposait le requérant était non seulement suffisant pour se pourvoir en cassation mais qu’il était également bien établi qu’il s’appliquait au cas du requérant.
Il s’ensuit qu’il n’y a pas eu méconnaissance de ce droit invoqué par le requérant, droit inhérent à la notion de procès équitable.
En conclusion, les griefs du requérant sont manifestement mal fondés et doivent être rejetés conformément à l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
l’examen du grief du requérant
tiré
[Note1]
de la durée de la procédure pénale ouverte à son encontre
;
pour le surplus.
Erik Fribergh
Christos Rozakis
Greffier
Président
[Note1]
Indiquer les griefs sans citer nécessairement les articles de la Convention invoquées.