CtEDO 25.05.2000 Auto

PEZZA v. ITALY

RESPONDENT
ITA
HOTĂRÂRE
25.05.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Admissible
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
PEZZA v. ITALY (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 31525/96 de către Luigi PEZZA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 25 mai 2000 ca Camera compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, A. Kovler, judecători și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 9 noiembrie 1995 și înregistrată la 20 mai 1996. având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de reclamant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1924 și locuiește în Florența. El este reprezentat în fața Curții de către dl Marco Coruzzo, un avocat care practică în Florența. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Florența, pe care l-a lăsat lui M.G.L. Într-o scrisoare înregistrată din 5 februarie 1982, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere contractul la expirarea termenului la 30 iunie 1983 sau cel târziu până la 31 februarie 1982. Decembrie 1983 și a cerut-o să abandoneze locația până la data respectivă. Într-o scrisoare servită la chiriașul la 29 martie 1984, reclamantul a reiterat intenția de a încheia închiriere și a chemat chiriașul să apară înaintea magistratului Florenței. Prin decizia din 16 aprilie 1984, care a fost făcută executivă la 25 iunie 1984, Magistratul Florenței a susținut valabilitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie evacuate până la 15 mai 1987. La 24 martie 1988 și din nou la 21 ianuarie 1989, reclamantul a furnizat anunț asupra chiriașului care a solicitat-o să părăsească sediul. La 1 aprilie 1989, reclamantul a făcut o declarație legală că a solicitat urgent cazare pentru fiica sa. La 12 septembrie 1989, a notificat locatarului informand-o că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 31 octombrie 1989. Între 31 octombrie 1989 și 18 februarie 1998 judecătorul a făcut 19 încercări de recuperare a posesiunii, la 31 octombrie 1989, 4 aprilie 1990, 7 septembrie 1990, 27 noiembrie 1990, 16 ianuarie 1991, 15 mai 1991, 2 octombrie 1991, 29 ianuarie 1992, 21 mai 1992, 29 septembrie 1992, 28 ianuarie 1993, 20 mai 1993, 10 septembrie 1993, 10 martie 1994, 14 martie 1995, 27 septembrie 1995, 14 Martie 1996, 26 septembrie 1996 si 18 februarie 1998. Fiecare încercare s-a dovedit infruntat, deoarece reclamantul nu a fost acordata asistenta politiei in aplicarea ordinii de posesie. La 4 iunie 1998, reclamantul a retras apartamentul cu ajutorul politiei.Legea internă relevanta Legea internă relevanta este descrisa in hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTĂ Reclamantul se plânge de incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. Reclamantul se plânge că incapacitatea sa de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului său de proprietate, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiere într-un termen rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul contează argumentele guvernului, susținând că comitetul prefectoral nu a adoptat niciodată o decizie oficială de respingere a asistenței poliției și că, în orice caz, procedurile din instanțele administrative nu ar fi fost eficace, având în vedere durata acestor proceduri în fața instanțelor italiene. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. Reclamantul susține că imposibilitatea de a reuși apartamentul său în decursul a multor ani de la emiterea ordinului de posesie, în ciuda faptului că a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca locație pentru fiica sa, constituie o încălcare a dreptului său în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. El susține, de asemenea, că bunele condiții economice ale chiriașului nu justifică întârzierea în aplicarea ordinului de posesie. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că întârzierea în executarea ordinului emis de Magistratul Florenței nu este proporțională cu obiectivul legitim urmărit de autoritățile publice în politica lor de locuințe. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
Sursă