- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 21 februarie 2002
- Stat pârât
- ITA
- Concluzia
- Scoasă de pe rol
Pezza împotriva Italiei
Traducere în română Auto
PRIMEA SECȚIUNE CAUZĂ DE PEZZA c. ITALIA (Doc. nr. 31525/96) JUGUGUL (Resoluție a Franței) STRASBOURG 21 februarie 2002 În cazul Pezza c. Italia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Primă Secțiune), ședința în calitate de Cameră compusă din: C.L. Rozakis Președintele Bonello Lorenzen Doamna Vajić dna Botoucharova judecătorii G. Raimondi, judecător ad hoc și dl E. Fribergh Registrul secțiunii După deliberarea în particular la 31 ianuarie 2002, pronunța următoarea hotărâre, adoptată la data respectivă: PROCEDURA Cazul a fost originat într-o cerere (n. 31525/96) împotriva Republicii Italiene depusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) în temeiul articolului anterior 25 din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”) de un național italian, dl L. Pezza („reclamantul”), la 9 noiembrie 1995. Reclamantul a fost reprezentat de dl M. Coruzzo, avocat care practică la Florența.
Guvernul italian („ Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl U. Leanza, și de co-agentul lor, dl V. Esposito. Reclamantul s-a plâns de incapacitatea prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului său și de durata procedurii de evacuare. La 25 mai 2000, după obținerea observațiilor părților, Curtea a declarat cererea admisibilă. La 30 noiembrie 2001 și la 4 decembrie 2001, reclamantul și, respectiv, Agentul Guvernului au prezentat declarații formale care propun o soluționare prietenoasă a cazului. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Florența, pe care l-a lăsat lui M.G.L. într-o scrisoare înregistrată din 5 februarie 1982, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 30 iunie 1983 sau cel târziu până la 31 decembrie 1983 și i-a solicitat să abandoneze locația până la data respectivă.
Într-o scrisoare a servit chiriașului la 29 martie 1984, reclamantul a reiterat intenția sa de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Florenței. Prin decizia din 16 aprilie 1984, care a fost făcută executivă la 25 iunie 1984, Magistratul Florenței a susținut validitatea anunțului de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 15 mai 1987. La 24 martie 1988 și din nou la 21 ianuarie 1989, reclamantul a notificat locatarului solicitand-o să părăsească sediul. 10. La 1 aprilie 1989, reclamantul a făcut o declarație legală de a solicita urgent ca sediul ca cazare pentru fiica sa. 11. La 12 septembrie 1989, a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 31 octombrie 1989. 12. Între 31 octombrie 1989 și 18 februarie 1998, judecătorul a făcut zece încercări de recuperare a posesiei.
Fiecare încercare s-a dovedit că nu a reușit, deoarece reclamantul nu a primit niciodată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. 13. La 4 iunie 1998, reclamantul a retras apartamentul cu ajutorul poliției. Legea 14. La 4 decembrie 2001, Curtea a primit următoarea declarație de la Guvern: „Declar că Guvernul Italiei oferă 35 000 000 de ITL plătește domnului Luigi Pezza în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii înregistrate în temeiul nr. 31525/96. Această sumă acoperă orice prejudiciu material și moral, precum și costuri, și va fi plătită în termen de trei luni de la notificarea hotărârii pronunțate de Curte în conformitate cu art. 39 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Această plată va constitui rezoluția finală a cazului. Această declarație nu implică niciun atestare de către Guvern a unei încălcări a Convenției Europene a Drepturilor Omului în acest caz. Guvernul se angajează în continuare să nu solicite trimiterea cazului către Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție.” 15. La 30 noiembrie 2001, Curtea a primit de la reprezentantul reclamantului următoarea declarație semnată de reclamant: „Not că Guvernul Italiei sunt pregătite să plătească o sumă totală de 35 000 000 de ITL care acoperă atât prejudiciu material, cât și costuri morale pentru dl Luigi Pezza, în vederea asigurării unei soluții prietenoase a cererii nr. 31525/96 pe care le aștepta Curtea.
Accept propunerea și renunță la orice nouă afirmații referitoare la Italia în ceea ce privește faptele prezentei cereri. Declar că cazul este stabilit cu siguranță. Această declarație este făcută în contextul unei soluții prietenoase pe care guvernul și reclamantul le-au atins. În plus, mă angaj să nu solicit semnalarea cazului către Marea Camera în temeiul articolului 43 § 1 din Convenție după eliberarea hotărârii Curții.” 16. Curtea ia act de acordul achiziționat între părți (art. 39 din Convenție). Este convins că soluționarea se bazează pe respectarea drepturilor omului astfel cum este definită în Convenția sau în Protocolurile sale (articolul amenzii 17. În consecință, cazul ar trebui să fie eliminat din listă.
Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUS decide să scoată cazul din listă; ia notă de angajamentul părților de a nu solicita o recerere a cazului în fața Marei Camere. Președintele grefierului Erik Fribergh Christos Rozakis, în limba engleză și notificat în scris la 21 februarie 2002, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură.
FIRST SECTION
CASE OF PEZZA v. ITALY (Application no. 31525/96) JUDGMENT (Friendly Settlement) STRASBOURG 21 February 2002 In the case of Pezza v. Italy, The European Court of Human Rights (First Section), sitting as a Chamber composed of: Mr C.L. Rozakis , President , Mr G. Bonello , Mr P. Lorenzen , Mrs N. Vajić , Mrs S. Botoucharova , Mrs E. Steiner , judges , Mr G. Raimondi , ad hoc judge , and Mr E. Fribergh , Section Registrar , Having deliberated in private on 31 January 2002, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 31525/96) against the Italian Republic lodged with the European Commission of Human Rights (“the Commission”) under former Article 25 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by an Italian national, Mr L. Pezza (“the applicant”), on 9 November 1995.
The applicant was represented by Mr M. Coruzzo, a lawyer practising in Florence. The Italian Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr U. Leanza, and by their co-agent, Mr V. Esposito.
The applicant complained about his prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of his apartment and about the duration of the eviction proceedings.
On 25 May 2000, after obtaining the parties’ observations, the Court declared the application admissible.
On 30 November 2001 and on 4 December 2001, the applicant and the Agent of the Government respectively submitted formal declarations proposing a friendly settlement of the case. THE FACTS
The applicant is the owner of an apartment in Florence, which he had let to M.G.L. In a registered letter of 5 February 1982, the applicant informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 30 June 1983 or at the latest by 31 December 1983 and asked her to vacate the premises by that date.
In a writ served on the tenant on 29 March 1984, the applicant reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate.
By a decision of 16 April 1984, which was made enforceable on 25 June 1984, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 15 May 1987.
On 24 March 1988 and again on 21 January 1989, the applicant served notice on the tenant requiring her to vacate the premises.
On 1 April 1989, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for his daughter.
On 12 September 1989, he served notice on the tenant informing her that the order for possession would be enforced by a bailiff on 31 October 1989.
Between 31 October 1989 and 18 February 1998 the bailiff made nineteen attempts to recover possession. Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.
On 4 June 1998, the applicant repossessed the apartment with the assistance of the police. THE LAW
On 4 December 2001, the Court received the following declaration from the Government: “I declare that the Government of Italy offer to pay 35,000,000 ITL to Mr Luigi Pezza with a view to securing a friendly settlement of the application registered under no.31525/96. This sum shall cover any pecuniary and non-pecuniary damage as well as costs, and it will be payable within three months starting from the notification of the judgment delivered by the Court pursuant to Article 39 of the European Convention on Human Rights. This payment will constitute the final resolution of the case. This declaration does not entail any acknowledgement by the Government of a violation of the European Convention on Human Rights in the present case. The Government further undertake not to request the referral of the case to the Grand Chamber under Article 43 § 1 of the Convention.”
On 30 November 2001, the Court received from the applicant’s representative the following declaration signed by the applicant: “I note that the Government of Italy are prepared to pay a sum totalling 35,000,000 ITL covering both pecuniary and non-pecuniary damage and costs to Mr Luigi Pezza with a view to securing a friendly settlement of application no. 31525/96 pending before the Court. I accept the proposal and waive any further claims in respect of Italy relating to the facts of this application. I declare that the case is definitely settled. This declaration is made in the context of a friendly settlement which the Government and the applicant have reached. I further undertake not to request the referral of the case to the Grand Chamber under Article 43 § 1 of the Convention after the delivery of the Court’s judgment.”
The Court takes note of the agreement reached between the parties (Article 39 of the Convention). It is satisfied that the settlement is based on respect for human rights as defined in the Convention or its Protocols (Article 37 § 1 in fine of the Convention and Rule 62 § 3 of the Rules of Court).
Accordingly, the case should be struck out of the list.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Decides to strike the case out of the list; 2. Takes note of the parties’ undertaking not to request a rehearing of the case before the Grand Chamber. Done in English, and notified in writing on 21 February 2002, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President