Tosi împotriva Italiei

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 33204/96 de Elda TOSI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 25 mai 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, A. Kovler judecători [Notă1] și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 4 aprilie 1996 și înregistrată la 26 septembrie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1931 și trăiește în Milan.

Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum sunt prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Milano, pe care l-a lăsat pe M.A.H la 1 martie 1987. Într-o scrisoare servită pe chiriaș la 13 februarie 1991, reclamantul a informat chiriașul că a intenționat să încheie închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Milan. Prin decizia din 15 martie 1991, care a fost făcută executivă la 19 martie 1991, Magistratul Milan a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie evacuate până la 30 septembrie 1991. La 10 iulie 1991, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul.

La 18 noiembrie 1991 a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 29 noiembrie 1991. Între 29 noiembrie 1991 și 22 ianuarie 1999, judecătorul a făcut 24 încercări de recuperare a posesiunii, la 29 noiembrie 1991, 18 februarie 1992, 7 aprilie 1992, 19 mai 1992, 21 iulie 1992, 20 octombrie 1992, 19 februarie 1993, 26 martie 1993, 8 iunie 1993, 27 Septembrie 1993, 22 iulie 1994, 28 octombrie 1994, 28 februarie 1995, 19 mai 1995, 14 decembrie 1995, 29 martie 1996, 10 iulie 1996, 6 noiembrie 1996, 13 februarie 1997, 28 noiembrie 1997, 6 martie 1998, 23 iulie 1998, 8 octombrie 1998 și 22 ianuarie 1999. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevăd scutirea de expulziții, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie.

La 15 noiembrie 1999, reclamantul a retras sediul cu ajutorul poliției. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINT Reclamantul se plânge de incapacitatea ei prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului ei. Reclamantul se plânge că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului ei de proprietate, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional.

Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” De asemenea, Curtea a examinat dacă dreptul reclamantului la o instanță a fost respectat. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză.

Reclamantul contează argumentele guvernului, susținând că procedura din instanța administrativă nu ar fi fost eficace, având în vedere durata acestei proceduri în fața instanțelor italiene. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§§§). 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul obiecției lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare, astfel încât această excepție ar trebui respinsă. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar.

Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan.

Expropriarea, deoarece proprietarii nu pot dispune de proprietatea lor. Ea susține în continuare că venitul locatarului, care este adesea mai mare decât al proprietarului, nu este inclus printre criteriile luate în considerare în evaluarea priorității care trebuie acordate executării ordinului de posesie. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District.

Reclamantul susține că durata procedurii de executare este datorată incapacității autorităților publice de a aplica legislația relevantă. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului [Notă1] Numele judecătorilor trebuie urmate de un COMMA și de un BREAK LINE MANUAL (Shift+Enter). Atunci când se introduce numele prin intermediul AltS, vă rugăm să eliminați numele judecătorului de substitut, dacă este necesar, și raportul (alineatele suplimentare).

(Nu trebuie să existe un spațiu suplimentar între numele judecătorilor și numele grefierului secțiunii.)

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 33204/96 by Elda TOSI against Italy The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 25 May 2000 as a Chamber composed of Mr C.L. Rozakis, President , Mr A.B. Baka, Mr B. Conforti, Mr P. Lorenzen, Mrs M. Tsatsa-Nikolovska, Mr E. Levits, Mr A. Kovler , judges , [Note1] and Mr E. Fribergh, Section Registrar , Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 4 April 1996 and registered on 26 September 1996, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant is an Italian national, born in 1931 and living in Milan.

A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicant is the owner of an apartment in Milan, which she had let to M.A.H on 1 March 1987. In a writ served on the tenant on 13 February 1991 the applicant informed the tenant that she intended to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Milan Magistrate. By a decision of 15 March 1991, which was made enforceable on 19 March 1991, the Milan Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises must be vacated by 30 September 1991. On 10 July 1991, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 18 November 1991 she served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 29 November 1991. Between 29 November 1991 and 22 January 1999 the bailiff made 24 attempts to recover possession, on 29 November 1991, 18 February 1992, 7 April 1992, 19 May 1992, 21 July 1992, 20 October 1992, 19 February 1993, 26 March 1993, 8 June 1993, 27 September 1993, 22 July 1994, 28 October 1994, 28 February 1995, 19 May 1995, 14 December 1995, 29 March 1996, 10 July 1996, 6 November 1996, 13 February 1997, 28 November 1997, 6 March 1998, 23 July 1998, 8 October 1998 and 22 January 1999. Each attempt proved unsuccessful, as, under the statutory provisions providing for the staggering of evictions, the applicant was not entitled to police assistance in enforcing the order for possession.

On 15 November 1999, the applicant repossessed the premises with the assistance of the police. B. Relevant domestic law The relevant domestic law is described in the judgment Immobiliare Saffi v. Italy [GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINT The applicant complains about her prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of her apartment. THE LAW The applicant complains that her inability to recover possession of her apartment amounted to a violation of her right of property, as embodied in Article 1 of Protocol No. 1, which provides: “Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” The Court has also examined whether the applicant’s right to a court was respected. Article 6 of the Convention, insofar as relevant, provides as follows: “In the determination of his civil rights and obligations …, everyone is entitled to a … hearing within a reasonable time by [a] … tribunal ...” The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies. They submit that he has failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned.

The applicant contests the Government’s arguments. She argues that the proceedings in the administrative courts would not have been effective, given the length of these proceedings before Italian courts. The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 40-42). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore be rejected. The Government further argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process.

That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6. The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 62-63). As the Government have not submitted any new argument in support of their objections, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected. On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable number of orders for possession were to be enforced simultaneously.

The applicant argues that the staggering of evictions constitutes a de facto expropriation, since the landlords cannot dispose of their property. She further argues that tenant’s income, which is often higher than the landlord’s, is not included among the criteria taken into consideration in evaluating the priority to be given to the enforcement of the order for possession. As to the length of the enforcement proceedings, the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no. 431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions.

The date of enforcement should now be set by the District Court. The applicant argues that the length of the enforcement proceedings is due to the incapacity of public authorities to apply the relevant legislation. The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established. For these reasons, the Court, unanimously,

DECLARES THE APPLICATION ADMISSIBLE

, without prejudging the merits of the case. Erik Fribergh Christos Rozakis Registrar President [Note1] Judges names are to be followed by a COMMA and a MANUAL LINE BREAK (Shift+Enter). When inserting names via AltS please remove the substitute judge’s name, if necessary, and the extra paragraph return(s). (There is to be no extra space between the judges’ names and that of the Section Registrar.)