TOSI v. ITALY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Admissible
TOSI v. ITALY (CtEDO, 2000)
SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 33204/96 de Elda TOSI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 25 mai 2000 în calitate de Cameră compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, P. Lorenzen, dna M. Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, A. Kovler judecători [Notă1] și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 4 aprilie 1996 și înregistrată la 26 septembrie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1931 și trăiește în Milan. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum sunt prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Milano, pe care l-a lăsat pe M.A.H la 1 martie 1987. Într-o scrisoare servită pe chiriaș la 13 februarie 1991, reclamantul a informat chiriașul că a intenționat să încheie închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea Magistratului Milan. Prin decizia din 15 martie 1991, care a fost făcută executivă la 19 martie 1991, Magistratul Milan a susținut validitatea anunțului de renunțare și a ordonat ca sediile să fie evacuate până la 30 septembrie 1991. La 10 iulie 1991, reclamantul a notificat locatarului care l-a solicitat să abandoneze sediul. La 18 noiembrie 1991 a informat locatarul că ordinul de posesie va fi executat de către un judecător la 29 noiembrie 1991. Între 29 noiembrie 1991 și 22 ianuarie 1999, judecătorul a făcut 24 încercări de recuperare a posesiunii, la 29 noiembrie 1991, 18 februarie 1992, 7 aprilie 1992, 19 mai 1992, 21 iulie 1992, 20 octombrie 1992, 19 februarie 1993, 26 martie 1993, 8 iunie 1993, 27 Septembrie 1993, 22 iulie 1994, 28 octombrie 1994, 28 februarie 1995, 19 mai 1995, 14 decembrie 1995, 29 martie 1996, 10 iulie 1996, 6 noiembrie 1996, 13 februarie 1997, 28 noiembrie 1997, 6 martie 1998, 23 iulie 1998, 8 octombrie 1998 și 22 ianuarie 1999. Fiecare încercare s-a dovedit a fi eșuată, deoarece, în temeiul dispozițiilor legale care prevăd scutirea de expulziții, reclamantul nu a avut dreptul la asistență de poliție pentru executarea ordinului de posesie. La 15 noiembrie 1999, reclamantul a retras sediul cu ajutorul poliției. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINT Reclamantul se plânge de incapacitatea ei prelungită - prin lipsa asistenței poliției - de a recupera posesia apartamentului ei. Reclamantul se plânge că incapacitatea de a recupera posesia apartamentului ei a constituit o încălcare a dreptului ei de proprietate, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” De asemenea, Curtea a examinat dacă dreptul reclamantului la o instanță a fost respectat. art. 6 din Convenția prevede, în măsura în care este relevant, următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Reclamantul contează argumentele guvernului, susținând că procedura din instanța administrativă nu ar fi fost eficace, având în vedere durata acestei proceduri în fața instanțelor italiene. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cazul Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§§§). 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul obiecției lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare, astfel încât această excepție ar trebui respinsă. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi menționată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul obiecțiilor lor, Curtea nu consideră niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. Expropriarea, deoarece proprietarii nu pot dispune de proprietatea lor. Ea susține în continuare că venitul locatarului, care este adesea mai mare decât al proprietarului, nu este inclus printre criteriile luate în considerare în evaluarea priorității care trebuie acordate executării ordinului de posesie. În ceea ce privește durata procedurii de executare, Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că durata procedurii de executare este datorată incapacității autorităților publice de a aplica legislația relevantă. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului [Notă1] Numele judecătorilor trebuie urmate de un COMMA și de un BREAK LINE MANUAL (Shift+Enter). Atunci când se introduce numele prin intermediul AltS, vă rugăm să eliminați numele judecătorului de substitut, dacă este necesar, și raportul (alineatele suplimentare). (Nu trebuie să existe un spațiu suplimentar între numele judecătorilor și numele grefierului secțiunii.)