TONA v. ITALY

SEGUNDA DECIZIE PRIVIND ADMINISIBILITATEA cererii nr. 33252/96 de către Giuseppe TONA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A doua secțiune), care a stat la 4 mai 2000 ca Camera compusă din C.L. Rozakis, Președintele A.B. Baka, B. Conforti, G. Bonello, dna V. Stráznická, dna M. Tsatsa-Nikolovska, A. Kovler, judecători și E. Fribergh, grefierul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 4 iulie 1996 și înregistrată la 10 iulie 1996, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național italian, născut în 1942 și trăiește în Florența. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum sunt prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamantul este proprietarul unui apartament din Florența pe care l-a lăsat G.F. Într-o scrisoare înregistrată din 6 iunie 1989, reclamantul a informat chiriașul că intenționează să încheie închiriere la expirarea termenului la 30 aprilie 1992 și i-a cerut să abandoneze sediul până la data respectivă. Într-o scrisoare a servit chiriașului la 27 septembrie 1989, reclamantul și-a reiterat intenția de a încheia închiriere și a convocat chiriașul să apară înaintea magistratului Florenței. Prin decizia din 6 noiembrie 1989, care a fost făcută executivă la 7 decembrie 1989, Magistratul Florenței a susținut validitatea notificării de a renunța și a ordonat ca sediile să fie vacante până la 30 aprilie 1993. La 28 martie 1991, reclamantul a făcut o declarație legală că a cerut urgent ca locație pentru fiica sa. La 14 mai 1993, reclamantul a notificat chiriașul care l-a obligat să scape de locație. La 18 iunie 1993, el a notificat locatarului informand-l că ordinul de posesie va fi executat de un judecător la 23 iunie 1993. Între 26 iunie 1993 și 15 decembrie 1998, judecătorul a făcut 13 încercări de recuperare a posesiunii, la 26 iunie 1993, 6 octombrie 1993, 10 februarie 1994, 28 septembrie 1994, 11 mai 1995, 10 noiembrie 1995, 27 martie 1996, 10 octombrie 1996, 17 martie 1997, 9 octombrie 1997, 24 februarie 1998, 16 iulie 1998 și 15 decembrie 1998. Fiecare încercare s-a dovedit eșuată, deoarece reclamantul nu a fost niciodată acordată asistența poliției în aplicarea ordinului de posesie. La 25 august 1999, reclamantul a notificat din nou locatarul informand-l că ordinul de posesie ar fi aplicat de un judecător la 9 noiembrie 1999. La 17 septembrie 1999, chiriașul a solicitat Curții de District din Florența să stabilească o nouă dată pentru executarea ordinului de posesie în temeiul Secțiunii 6 din Legea nr. 431/98. La 9 noiembrie 1999, judecătorul a încercat să recupereze posesia apartamentului reclamantului fără succes din cauza lipsei asistenței poliției. El a suspendat procedura de executare până la 23 martie 2000. Legea internă relevantă Legea internă relevantă este descrisă în hotărârea Immobiliare Saffi v. Italia [GC], nr. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35. COMPLAINTĂ Reclamantul se plânge de incapacitatea sa prelungită - prin lipsa de asistență de poliție - de a recupera posesia apartamentului său. Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de evacuare. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge că incapacitatea sa prelungită – prin lipsa asistenței poliției – de a recupera posesia apartamentului său a constituit o încălcare a dreptului său de proprietate, în conformitate cu art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede: „Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de posesiunile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și prin principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea bunurilor în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” Reclamantul se plânge în continuare cu privire la durata procedurii de expulzare. Dispoziția relevantă în temeiul articolului 6 din Convenție prevede următoarele: „În determinarea drepturilor și obligațiilor sale civile ..., fiecare are dreptul la o ... audiție într-un timp rezonabil de [a] ... tribunal ...” Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că nu a eliberat proceduri în instanța administrativă care a contestat refuzul asistenței de poliție și a susținut, în același proces, constituționalitatea dispozițiilor legislative în cauză. Curtea reamintește că a respins deja această obiecție în cauza Immobiliare Saffi (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 40-42). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun nou argument în sprijinul objecției lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Guvernul susține, de asemenea, că modalitățile de dezvoltare a asistenței de poliție nu fac parte din procesul judiciar de executare a ordinelor de posesie, deoarece intervenția de poliție este o chestiune administrativă, în întregime separată și independentă de procesul judiciar. Faza administrativă nu se poate spune că intră în domeniul de aplicare al articolului 6. Curtea reamintește că deja a susținut că art. 6 din Convenție este aplicabil procedurii de evacuare a chiriașilor (a se vedea Hotărârea Immobiliare Saffi citată mai sus, §§ 62-63). Întrucât guvernul nu a prezentat niciun argument nou în sprijinul objecțiilor lor, Curtea nu vede niciun motiv să se depărteze de concluziile sale anterioare. Prin urmare, această excepție ar trebui respinsă. Pe fond, Guvernul susține că măsurile în cauză constituie un control al utilizării proprietăților care urmărește obiectivul legitim de a evita tensiunile și problemele sociale în ordinea publică care ar avea loc în cazul în care un număr considerabil de ordine de posesie ar fi aplicate simultan. În ceea ce privește durata procedurii de executare , Guvernul susține că întârzierea în furnizarea asistenței poliției este justificată de protecția interesului public. În orice caz, Guvernul subliniază faptul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 431 din 9 decembrie 1998, Prefectul nu mai este competent să stabilească ordinea de prioritate pentru executarea expulzărilor. Data executării ar trebui stabilită acum de Curtea de District. Reclamantul susține că întârzierea în executarea ordinului emis de Magistratul Florenței nu este proporțională cu obiectivul urmărit de măsurile de expulzare. Acest lucru este deosebit de valabil în cazul său, deoarece a făcut o declarație legală că are nevoie de locația ca cazare pentru fiica sa. El susține, în continuare, că în timpul procedurii de executare el a fost privat de dreptul la o instanță. Curtea consideră că cererea ridică chestiuni complexe și serioase care necesită o determinare în ceea ce privește fondul, în urma că aceasta nu poate fi considerată evident nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-a stabilit niciun alt motiv pentru declararea cererii inadmisibilă. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA APLICării ADMISSIBILE Erik Fribergh Christos Rozakis Președintele grefierului

SECOND SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 33252/96

by Giuseppe TONA

against Italy

The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 4 May 2000 as a Chamber composed of

Mr

C.L. Rozakis,

President

,

Mr

A.B. Baka,

Mr

B. Conforti,

Mr

G. Bonello,

Mrs

V. Stráznická,

Mrs

M. Tsatsa-Nikolovska,

Mr

A. Kovler,

judges

,

and

Mr

E. Fribergh,

Section Registrar

,

Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 4 July 1996 and registered on 10 July 1996,

Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court,

Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant,

Having deliberated, decides as follows:

THE FACTS

The applicant is an Italian national, born in 1942 and living in Florence.

A.

The circumstances of the case

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows.

The applicant is the owner of an apartment in Florence which he had let to G.F.

In a registered letter of 6 June 1989, the applicant informed the tenant that he intended to terminate the lease on expiry of the term on 30 April 1992 and asked him to vacate the premises by that date.

In a writ served on the tenant on 27 September 1989 the applicant reiterated his intention to terminate the lease and summoned the tenant to appear before the Florence Magistrate.

By a decision of 6 November 1989, which was made enforceable on 7 December 1989, the Florence Magistrate upheld the validity of the notice to quit and ordered that the premises be vacated by 30 April 1993.

On 28 March 1991, the applicant made a statutory declaration that he urgently required the premises as accommodation for his daughter.

On 14 May 1993, the applicant served notice on the tenant requiring him to vacate the premises.

On 18 June 1993, he served notice on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 23 June 1993.

Between 26 June 1993 and 15 December 1998 the bailiff made 13 attempts to recover possession, on 26 June 1993, 6 October 1993, 10 February 1994, 28 September 1994, 11 May 1995, 10 November 1995, 27 March 1996, 10 October 1996, 17 March 1997, 9 October 1997, 24 February 1998, 16 July 1998 and 15 December 1998.

Each attempt proved unsuccessful, as the applicant was never granted the assistance of the police in enforcing the order for possession.

On 25 August 1999, the applicant served notice again on the tenant informing him that the order for possession would be enforced by a bailiff on 9 November 1999.

On 17 September 1999, the tenant asked the Florence District Court to set a fresh date for the enforcement of the order for possession pursuant to Section 6 of Law No. 431/98.

On 9 November 1999, the bailiff attempted to recover possession of the applicant’s apartment without success due to the lack of police assistance. He adjourned the enforcement proceedings to 23 March 2000.

B.

Relevant domestic law

The relevant domestic law is described in the judgment

Immobiliare Saffi v. Italy

[GC], no. 22774/93, 28.7.99, §§ 18-35.

COMPLAINTS

1.

The applicant complains about his prolonged inability - through lack of police assistance - to recover possession of his apartment.

2.

The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings.

THE LAW

The applicant complains that his prolonged inability – through lack of police assistance – to recover possession of his apartment amounted to a violation of his right of property, as embodied in Article 1 of Protocol No. 1, which provides:

“Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law.

The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.”

The applicant further complains about the duration of the eviction proceedings. The relevant provision under Article 6 of the Convention provides as follows:

“In the determination of his civil rights and obligations …, everyone is entitled to a … hearing within a reasonable time by [a] … tribunal ...”

The Government argue that the applicant has not exhausted domestic remedies. They submit that he has failed to issue proceedings in the administrative courts challenging the refusal of police assistance and to raise, in the same proceedings, the constitutionality of the legislative provisions concerned.

The Court recalls that it has already dismissed this objection in the Immobiliare Saffi case (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§

40-42). As the Government have not submitted any new argument in support of their objection, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore be rejected.

The Government further argue that the arrangements for staggering the police assistance were not part of the judicial process for enforcement of orders for possession, since police intervention was an administrative issue, entirely separate from and independent of the judicial process. That administrative phase can not be said to come within the scope of Article 6.

The Court recalls that it has already held that Article 6 of the Convention is applicable to the tenants eviction proceedings (see the Immobiliare Saffi judgment cited above, §§ 62-63). As that the Government have not submitted any new argument in support of their objections, the Court sees no reason to depart from its previous finding. This exception should therefore also be rejected.

On the merits, the Government maintain that the measures in question amount to a control of the use of property which pursues the legitimate aim of avoiding the social tensions and troubles to public order that would occur if a considerable numbers of orders for possession were to be enforced simultaneously.

As to the length of the enforcement proceedings , the Government maintain that the delay in providing the assistance of the police is justified by the protection of the public interest. In any event, the Government stress that following the entry into force of Law no.

431 of 9 December 1998, the Prefect is no longer competent to determine the order of priority for the enforcement of the evictions. The date of enforcement should now to be set by the District Court.

The applicant argues that the delay in the enforcement of the order issued by the Florence Magistrate is not proportionate to the aim pursued by the eviction measures. This is particularly true in his case since he had made a statutory declaration that he needed the premises as accommodation for his daughter. He further argues that during the enforcement proceedings he was deprived of the right to a court.

The Court considers that the application raises complex and serious issues which require a determination on the merits. It follows that it cannot be considered manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention. No other ground for declaring the application inadmissible has been established.

For these reasons, the Court, unanimously,

DECLARES THE APPLICATION ADMISSIBLE

, without prejudging the merits of the case.

Erik Fribergh

Christos Rozakis

Registrar

President