ARENA contre l'ITALIE

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIA FINALĂ Cerere nr. 43488, prezentată de Fortunato și Domenico ARENA împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea secțiunea a doua), care are loc la 25 mai 2000 într-o cameră compusă din C.L. Rozakis, președintele B. Conforti, G. Bonello, V. Strážnická, domnul Fischbach, domnul Tsatsa-Nikolovska, E. Levits, judecători și E. Fribergh, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 8 septembrie 1998 și înregistrată la 17 septembrie 1998, având în vedere decizia Curții (a doua secțiune), la 15 iunie 1999, de a prezenta cererea la cunoștința guvernului pârât Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie DEFINITIVĂ Reclamanții sunt doi cetățeni italieni, născuți în 1932 și 1951 și care își au reședința în Villa San Giovanni.

Ei sunt reprezentați în fața Curții de către domnul Valentino și Francesco Capece Minutolo, avocați la Roma. La 4 martie 1993, reclamanții au fost interogați ca martori ai poliției împotriva mafiei din Reggio de Calabria, în cadrul unei anchete asupra unei organizații mafiote. Considerând că nu au furnizat răspunsuri credibile, poliția i-a invitat pe solicitanți să numească un apărător, comportamentul lor fiind sub incidența articolului 371a La 22 aprilie 1993, reclamanții, asistați de un avocat, au fost interogați de Ministerul de Stat și de poliție. La 5 mai 1993, aceștia au fost arestați, în executarea unui mandat de arestare emis de judecătorul de anchetă preliminară al Reggio de Calabria.

Reclamanții au depus o cerere de reexaminare la Tribunalul din Reggio de Calabria, un organism competent în materie de măsuri de detenție. Prin decizia din 11 iunie 1993, tribunalul a atribuit reclamanții la domiciliu. La o dată nespecificată, reclamanții s-au ocupat de casare. printr-o hotărâre din 6 iunie 1993 În iulie 1993, Curtea de Casație a anulat mandatul de arestare din 5 mai 1993, pe motiv că acesta fusese emis pentru o infracțiune care nu era prevăzută de Codul Penal. Într-adevăr, art. 371a din Codul penal se În timp ce, la 4 martie 1993, reclamanții fuseseră audiați de poliție. Astfel, în iulie 1993, reclamanții au fost eliberați fără restricții. La 31 ianuarie 1994, procurorul a solicitat trimiterea la judecată a reclamanților pentru recidivă a răufăcătorilor.

În urma unei hotărâri preliminare din 12 aprilie 1994, judecătorul investigațiilor preliminare ale lui Reggio de Calabria i-a trimis înapoi pe reclamanți și pe patruzeci și un coincis în judecată în fața instanței judecătorești din același oraș. Prima audiere a fost stabilită la 16 iunie 1994. Prin hotărârea din 5 iulie 1995, tribunalul din Reggio de Calabria i-a numit pe reclamanți. Procurorul general a răspuns la apel. Prin hotărârea din 17 mai 1996, al cărei text a fost depus la grefa din 27 mai 1997, instanța din Reggio de Calabre a respins recursul procurorului general și a confirmat hotărârea atacată. Procurorul general s-a ocupat de casare, dar a fost dezamagit la 27 martie 1998. GRIEF invocând articolele 6 alineatul (1) și 5 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de durata procedurii, precum și de neregularitatea detenției provizorii a acestora.

, care, în părțile sale relevante, se citește astfel: Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată (...) într-un termen rezonabil de către o instanță (...) care va hotărî (...) dacă orice acuzație în materie penală îndreptată împotriva ei (...) Această procedură a început la 4 martie 1993, data la care reclamanții au fost audiați de poliția din Reggio de Calabria, și se încheie la 27 martie 1998, data hotărârii Curții de Casație și, prin urmare, a durat un pic mai mult de cinci ani pentru trei grade de jurisdicție. Guvernul invocă complexitatea cauzei.

Curtea amintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri trebuie apreciat în funcție de circumstanțele cauzei și cu ajutorul următoarelor criterii: complexitatea cauzei, comportamentul părților și comportamentul autorităților sesizate în cauză (a se vedea, printre altele, Hotărârea Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța din 31 martie 1998, Reinhardt și Slimane-Kaid c. Franța, Rec., p. Comisia consideră că cauza avea o anumită complexitate, din cauza numărului de inculpați, a naturii acuzațiilor și a faptului că ancheta a vizat mediul mafiot.

nu reiese din dosar că reclamanții au împiedicat cursul justiției și este adevărat că judecata cauzei a durat aproximativ paisprezece luni și că a fost depusă la grefa lui Reggio de Calabria la aproximativ un an de la pronunțarea hotărârii, ceea ce poate părea excesiv de mare de primă pe care Curtea o consideră, în conformitate cu jurisprudența sa în materie, că durata generală a procedurii (cinci ani și douăzeci și trei de zile pentru trei grade de jurisdicție) nu este suficient de importantă pentru a se ajunge la concluzia unei aparente încălcări a articolului 6 alineatul (1) din convenție rezultă că această parte a cererii este vădit nefondată în sensul articolului 35 alin. (3) din Convenție și trebuie să fie respinsă în conformitate cu alin. (4) din aceeași dispoziție.

Reclamanții se plâng, de asemenea, de deținerea lor provizionistă și, prin urmare, declară încălcarea art. 5 alin. (1) din Convenție. Cu toate acestea, Curtea nu este chemată să se pronunțe în cazul în care instanța invocată de reclamanți revelează aspectul unei încălcări a dispoziției invocate. Curtea amintește că, în temeiul articolului 35 alineatul (1) din convenție, aceasta nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne, astfel cum este înțeles în conformitate cu principiile dreptului internațional general recunoscute, în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. Curtea ia notă de faptul că reținerea provizorie a reclamanților s-a încheiat în iulie 1993, ca urmare a deciziei Curții de Casație din 6 iulie 1993, în timp ce prezenta cerere a fost introdusă la 8 septembrie 1998, mult mai mult de șase luni mai târziu.

În consecință, acest recurs este întârziat și trebuie respins în conformitate cu art. 35 alin. (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLARĂ PROCESUL IRRECEVABIL Erik Fribergh Christos Rozakis Modulul Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION FINALE

Requête n° 43488/98 présentée par Fortunato et Domenico ARENA contre l’Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 25 mai 2000 en une chambre composée de M. C.L. Rozakis, président , M. B. Conforti, M. G. Bonello, M me V. Strážnická, M. M. Fischbach, M me M. Tsatsa-Nikolovska, M. E. Levits, juges , et de M. E. Fribergh, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite le 8 septembre 1998 et enregistrée le 17 septembre 1998, Vu la décision de la Cour (deuxième section), en date du 15 juin 1999, de porter la requête à la connaissance du gouvernement défendeur ; Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants sont deux ressortissants italiens, nés respectivement en 1932 et 1951 et résidant à Villa San Giovanni.

Ils sont représentés devant la Cour par M es Valentino et Francesco Capece Minutolo, avocats à Rome. Le 4 mars 1993, les requérants furent interrogés en tant que témoins par la police anti-mafia de Reggio de Calabre, dans le cadre d’une enquête sur une organisation mafieuse. Estimant qu’ils ne fournissaient pas de réponses crédibles, la police invita les requérants à nommer un défenseur, leur comportement tombant sous le coup de l’article 371 bis du code pénal, disposition qui punit celui qui fournit des faux renseignements au ministère public. Le 22 avril 1993, les requérants, assistés par un avocat, furent interrogés par le ministère public et la police. Le 5 mai 1993, ils furent arrêtés, en exécution d’un mandat d’arrêt délivré par le juge des investigations préliminaires de Reggio de Calabre.

Les requérants introduisirent une demande de réexamen au tribunal de Reggio de Calabre, organe compétent en matière de mesures de détention. Par décision du 11 juin 1993, le tribunal assigna les requérants à domicile. A une date non précisée, les requérants se pourvurent en cassation. Par un arrêt du 6 juillet 1993, la Cour de cassation annula le mandat d’arrêt du 5 mai 1993, au motif que celui-ci avait été délivré pour une infraction non prévue par le code pénal. En effet, l’article 371 bis du code pénal s’applique aux renseignements au ministère public, tandis que le 4 mars 1993 les requérants avaient été entendus par la police. De ce fait, en juillet 1993, les requérants furent remis en liberté sans restriction.

Le 31 janvier 1994, le parquet demanda le renvoi en jugement des requérants pour recel de malfaiteurs. Suite à l’audience préliminaire du 12 avril 1994, par une ordonnance du 2 mai 1994 le juge des investigations préliminaires de Reggio de Calabre renvoya les requérants et quarante et un coïnculpés en jugement devant la cour d’assises de cette même ville. La première audience fut fixée au 16 juin 1994. Par un jugement du 5 juillet 1995, la cour d’assises de Reggio de Calabre acquitta les requérants. Le procureur général interjeta appel. Par un arrêt du 17 mai 1996, dont le texte fut déposé au greffe le 27 mai 1997, la cour d’assises d’appel de Reggio de Calabre rejeta l’appel du procureur général et confirma le jugement attaqué.

Le procureur général se pourvut en cassation mais il fut débouté le 27 mars 1998. GRIEF Invoquant les articles 6 § 1 et 5 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de la durée de la procédure ainsi que de l’irrégularité de leur détention provisoire. EN DROIT Les requérants se plaignent, en première lieu, de la durée de la procédure litigieuse. Ils invoquent l’article 6 § 1 de la Convention , qui, en ses parties pertinentes, se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable par un tribunal (...) qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...) ». Cette procédure a débuté le 4 mars 1993, date à laquelle les requérants furent entendus par la police de Reggio de Calabre, et s’est terminée le 27 mars 1998, date du jugement rendu par la Cour de Cassation.

Elle a donc durée un peu plus de cinq ans pour trois degrés de juridiction. Le Gouvernement invoque la complexité de l’affaire. La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d'une procédure doit s'apprécier suivant les circonstances de la cause et à l'aide des critères suivants : la complexité de l'affaire, le comportement des parties et le comportement des autorités saisies de l'affaire (voir, entre autres, l’arrêt Reinhardt et Slimane-Kaïd c. France du 31 mars 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-II, p. 662, § 97 ). Elle estime que l’affaire présentait une certaine complexité, en raison du nombre des accusés, de la nature des accusations et de ce que l’enquête visait le milieu mafieux.

S’il ne ressort pas du dossier que les requérants aient entravé le cours de la justice et il est vrai que l’instruction de l’affaire a duré environ quatorze mois et que l’arrêt de la cour d’assises de Reggio de Calabre a été déposée au greffe environ un an après le prononcé, ce qui peut sembler excessif de prime abord la Cour considère, conformément à sa jurisprudence en la matière, que la durée globale de la procédure (cinq ans et vingt-trois jours pour trois degrés de juridiction) n'est pas suffisamment importante pour que l'on puisse conclure à une apparence de violation de l'article 6 § 1 de la Convention . Il s'ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention et doit être rejetée en application du paragraphe 4 de cette même disposition.

Les requérants se plaignent également de l’irrégularité de leur détention provisioire et allèguent de ce fait la violation de l’article 5 § 1 de la Convention. Toutefois, la Cour n’est pas appelée à statuer si le grief soulevé par les requérants révèle l’apparence d’une violation de la disposition invoquée. La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention, elle ne peut être saisie qu’après épuisement des voies de recours internes, tel qu’il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus, et ce dans un délai de six mois à compter de la date de la décision interne définitive. La Cour note que la détention provisoire des requérants a pris fin en juillet 1993, suite à la décision de la Cour de cassation du 6 juillet 1993, alors que la présente requête a été introduite le 8 septembre 1998, bien plus de six mois plus tard.

Il s’ensuit que ce grief est tardif et doit être rejeté en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

. Erik Fribergh Christos Rozakis Greffier Président