Cantafio și Mancini împotriva Italiei

SECȚIUNEA A DOUA DECIZIE PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 37851/97 prezentată de Domenico CANTAFIO și Anna ManCINI împotriva Italiei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a doua), care are loc la 30 mai 2000 într-o cameră compusă din A.B. Baka, președintele B. Conforti, G. Bonello, V. Strážnická, domnul Fischbach, domnul Tsatsa-Nikolovska, E. Leviți, judecători și e. Fribergh, grefier de secțiune Având în vedere cererea prezentată anterior Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 19 septembrie 1997 și înregistrată la 22 septembrie 1997, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, după ce a intenționat, face următoarea decizie în fapt Reclamanții sunt doi resortisanți italieni.

Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitanți, pot fi rezumate după cum urmează: În 1978, reclamantul a devenit la contract public. Ulterior, a apărut un litigiu privind executarea contractului între reclamant și municipalitatea Decolfatura. În 1989, reclamantul sesizase Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, susținând că nu a beneficiat de dreptul de acces la o instanță în sensul articolului 6 alineatul (1) din convenție. El s-a plâns că comitetul de arbitraj, prevăzut de legislația italiană la acea vreme ca fiind singura instanță competentă în materie de licitație a lucrărilor publice, nu s-a întrunit niciodată pentru a soluționa litigiul care îl opoza pe reclamant municipiului Decolatura și, prin urmare, nu a putut obține decizii care să soluționeze litigiul.

În raportul său din 16 mai 1995 nr. 14667/89, Comisia a concluzionat că a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție, după ce a constatat că cauza reclamantului nu a putut fi examinată din cauza lipsei de acțiune a Comitetului de arbitraj și, prin urmare, dreptul de acces la o instanță nu a fost respectat. La 20 noiembrie 1995, Comitetul miniștrilor Consiliului Europei a adoptat o rezoluție interimară prin care a ajuns la concluzia încălcării art. 6 alin. (1) din Convenție, a autorizat publicarea raportului Comisiei și a decis să continue examinarea cazului în vederea adoptării unei rezoluții finale. Ca urmare a acestei rezoluții a Comitetului de Miniștri, la 3 mai 1997 reclamantul a invitat guvernul italian să plătească o sumă de 5 116 3411 301 lire italiene corespunzătoare lucrărilor efectuate și asupra căreia ar fi trebuit să se pronunțe comitetul de arbitraj.

Întrucât a încercat chiar să confisce anumite bunuri de stat la Trezorerie Publică invocând decizia Comitetului miniștrilor Consiliului Europei, această procedură a fost declarată anulată la 4 noiembrie 1998 de către judecătorul de instanță de la Roma, avocații reclamantului renunțând să continue procedura. Între timp, Curtea Constituțională Italiană, printr-o hotărâre din 2 mai 1996 nr. 152, a decis că competența comisiilor arbitrale în procedurile privind executarea lucrărilor publice nu mai trebuie considerată obligatorie, fiecare parte putând chiar să deroge unilateral de la aceasta în favoarea instanțelor obișnuite. Reclamanții au depus, fără succes, mai multe plângeri penale pentru abuz de putere și alte infracțiuni împotriva magistraților Parchetului și a Tribunalului de Lamezia Terme.

La rândul lor, au făcut obiectul unor proceduri deschise și neterminate, din partea unora dintre acești magistrați. Reclamanții subliniază că, în pofida raportului Comisiei și a rezoluției Comitetului de Miniștri, Comitetul de arbitraj nu a pronunțat litigiul. Reclamanții solicită Curții să constate o nouă încălcare a articolului 6 alineatul (1). Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții se plâng de posibilitatea de a-și recupera creanța, deoarece statul a refuzat să plătească suma în litigiu în ciuda rezoluției Comitetului de Miniștri. Reclamanții susțin că au fost persecutați cu adevărat de autoritățile italiene, inclusiv de judecătorii Tribunalului din Lamezia Terme, pe care l-au denunțat de mai multe ori pentru abuz de putere și alte infracțiuni și care, la rândul lor, i-au denunțat.

Această persecuție a schimbat viața reclamanților într-o asemenea măsură încât reclamanta, pentru a protesta, este înlănțuită la poarta sediului tribunalului din Lamezia Terme între 20 februarie și 18 martie 1995. Reclamanții reduc încălcarea art. 3, 6 alin. (1), (2) și (3) și a art. 8 din Convenție, subliniind în același timp - în ceea ce privește art. - pe care ei nu doresc să se refere la fiecare procedură dusă de sau împotriva lor, ale cărei detalii nici măcar nu le dau : ceea ce doresc ei să se plângă este persecuția autorităților.

La art. 35 alineatul (2) litera (b) din Convenție prevede că Curtea nu reține nici o cerere formulată prin aplicarea articolului 34 atunci când este în esență aceeași ca o instanță care a fost supusă anterior de către Curte sau unei alte instanțe internaționale de anchetă sau de regulament, Curtea ia notă de faptul că reclamantul a depus cererea nr. 14667/89 în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului, în care se plângea că nu a avut acces la o instanță, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție.

La 16 mai 1995, Comisia a adoptat un raport privind fondul pentru încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție și, în rezoluția sa interimară din 20 noiembrie 1995, Comitetul miniștrilor a spus: Cu condiția ca, în cererea sa, declarată admisibilă de Comisie la 12 octombrie 1992, reclamantul să se plângă că nu a avut acces la o instanță, comitetul de arbitraj, constituit în temeiul legislației pentru soluționarea litigiului său la … ; așteptând ca în raportul său adoptat la 16 mai 1995, Comisia să își exprime punctul de vedere cu 26 de voturi pentru și de două voturi împotrivă, în conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție; ; așteptând ca, la cea de-a 549-a reuniune a delegaților miniștrilor, care și-a exprimat opinia de către Comisie, să fi votat în conformitate cu dispozițiile articolului 32 alineatul (1) din convenție, că a avut loc în această cauză încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție; ; autorizează publicarea raportului adoptat de Comisie în acest caz, decide să continue examinarea prezentei cauze, în conformitate cu art. 32 din Convenție în vederea adoptării rezoluției finale.

În urma examinării prezentei cereri, Curtea consideră că, în măsura în care reclamanții se plâng că nu au beneficiat de dreptul de acces la o instanță judecătorească, aceaceasta este în esență aceeași cu cererea nr. 14667/89 și că nu conține fapte noi. Prin urmare, această parte a cererii trebuie respinsă în temeiul articolului 4 din convenție. În măsura în care reclamanții, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, se plâng de posibilitatea de a-și recupera creanța față de statul italian, Curtea constată că reclamanții nu au un drept de creanță împotriva statului italian. Într-adevăr, în lipsa unor hotărâri judecătorești care să recunoască dreptul lor de creanță, situația în cauză nu dă naștere în fața reclamanților decât în cazul în care o astfel de creanță.

Prin urmare, această parte a cererii este vădit nefondată și trebuie respinsă în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. În ceea ce privește celelalte obiecțiuni ridicate de reclamanți, Curtea, în măsura în care afirmațiile au fost susținute, nu a ridicat nicio aparență de încălcare a drepturilor și libertăților garantate de convenție și a protocoalelor sale. În consecință, această parte a cererii este în mod clar greșit întemeiată și trebuie respinsă în sensul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, declară revendicarea IRRECEVABILE Erik Fribergh Andras Baka Modululer Președintele

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 37851/97 présentée par Domenico CANTAFIO et Anna MANCINI contre l'Italie La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 30 mai 2000 en une chambre composée de M. A.B. Baka, président , M. B. Conforti, M. G. Bonello, M me V. Strážnická, M. M. Fischbach, M me M. Tsatsa-Nikolovska, M. E. Levits, juges , et de M. E. Fribergh, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 19 septembre 1997 et enregistrée le 22 septembre 1997, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Les requérants sont deux ressortissants italiens.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit. Le requérant était à la tête d'une entreprise de construction de bâtiments sise à Lamezia Terme. En 1978, il était devenu l’adjudicataire d’un marché public. Par la suite, un litige portant sur l’exécution du contrat avait surgi entre le requérant et la municipalité de Decollatura. En 1989, le requérant avait saisi la Commission européenne des Droits de l'Homme, en alléguant n'avoir pas bénéficié du droit d'accès à un tribunal au sens de l'article 6 § 1 de la Convention. Il se plaignait du fait que le comité d'arbitrage, prévu par la législation italienne de l'époque comme seule instance compétente en matière d'adjudication de travaux publics, ne s'était jamais réuni pour trancher le litige qui opposait le requérant à la municipalité de Decollatura.

De ce fait, il n’avait pu obtenir de décisions statuant sur le litige. Dans son rapport du 16 mai 1995 n° 14667/89, la Commission a conclu à la violation de l'article 6 § 1, de la Convention, après avoir constaté que la cause du requérant n'avait pu être examinée en raison de l'inaction du comité d'arbitrage, et que de ce fait le droit d'accès à un tribunal n'avait pas été respecté. Le 20 novembre 1995 le Comité des Ministres du Conseil de l'Europe a adopté une résolution intérimaire, par laquelle il a conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention, a autorisé la publication du Rapport de la Commission et a décidé de poursuivre l'examen de l'affaire en vue de l'adoption d'une résolution finale.

Suite à cette résolution du Comité des Ministres, le 3 mai 1997 le requérant intima au gouvernement italien de lui payer un montant de 5 116 341 301 lires italiennes correspondant aux travaux effectués et sur lequel le comité d'arbitrage aurait dû se prononcer. Ayant même essayé de procéder à la saisie de certains biens de l'Etat auprès du Trésor Public en invoquant la décision du Comité des Ministres du Conseil de l'Europe, cette procédure fut déclarée éteinte le 4 novembre 1998 par le juge d'instance de Rome, les avocats du requérant ayant renoncé à poursuivre la procédure. Entre-temps, la Cour constitutionnelle italienne, par un arrêt du 2 mai 1996 n° 152, décida que la compétence des commissions arbitrales dans les procédures concernant l'exécution de travaux publics ne devait plus être considérée comme obligatoire, chaque partie pouvant même unilatéralement y déroger en faveur des juridictions ordinaires.

Les requérants ont aussi, sans succès, porté plusieurs plaintes pénales pour abus de pouvoir et autres délits contre les magistrats du parquet et du Tribunal de Lamezia Terme. A leur tour ils ont fait l'objet de poursuites ouvertes et non encore achevées, de la part de certains de ces magistrats. GRIEFS 1. Les requérants soulignent la persistante impossibilité de recouvrer leurs créances vis-à-vis de l’Etat italien : a) Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, ils se plaignent que malgré le rapport de la Commission et la résolution du Comité des Ministres, le comité d’arbitrage n’a pas statué sur le litige. Les requérants demandent à la Cour de constater une nouvelle violation de l’article 6 § 1. b) Invoquant l’article 1 du Protocole n° 1, les requérants se plaignent de l’impossibilité de recouvrer leur créance, car l’Etat a refusé de payer la somme litigieuse malgré la résolution du Comité des Ministres.

2. Les requérants allèguent faire l’objet d’une véritable persécution de la part des autorités italiennes, y compris de la part des juges du tribunal de Lamezia Terme, qu’ils ont dénoncés à plusieurs reprises pour abus de pouvoir et autres infractions et qui, à leur tour, les ont dénoncés. Cette persécution a bouleversé la vie des requérants à un tel point que la requérante, pour protester, s’est enchaînée à la grille du siège du tribunal de Lamezia Terme entre le 20 février et le 18 mars 1995. Les requérants allèguent la violation des articles 3, 6 §§ 1, 2 et 3 et de l’article 8 de la Convention, tout en soulignant - pour ce qui est de l’article 6 - qu’ils ne veulent pas se référer à chaque procédure entamée par ou contre eux, dont ils ne donnent même pas les détails : ce dont il veulent se plaindre est la « persécution » de la part des autorités.

EN DROIT 1. L’article 35 § 2 b) de la Convention dispose que la Cour ne retient aucune requête introduite par application de l’article 34 lorsqu’elle est essentiellement la même qu’une requête précédemment examinée par la Cour ou déjà soumise à une autre instance internationale d’enquête ou de règlement, et si elle ne contient pas de faits nouveaux. En l’espèce, la Cour note que le requérant avait introduit la requête n° 14667/89 devant la Commission européenne des Droits de l’Homme, dans laquelle il se plaignait de ne pas avoir eu accès à un tribunal, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.

Le 16 mai 1995, la Commission a adopté un rapport sur le fond concluant à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention et, dans sa résolution intérimaire du 20 novembre 1995, le Comité des Ministres a dit : « Attendu que dans sa requête, déclarée recevable par la Commission le 12 octobre 1992, le requérant s’est plaint de ne pas avoir eu accès à un tribunal, le comité d’arbitrage, constitué en vertu de la législation pour résoudre son litige l’opposant à la municipalité de Decollatura, ne s’étant pas réuni à ce jour ; attendu que dans son rapport adopté le 16 mai 1995, la Commission a exprimé l’avis, par vingt-six voix contre deux qu’il y avait eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; attendu que, lors de la 549e réunion des Délégués des Ministres, faisant sien l’avis exprimé par la Commission, a dit, ayant procédé au vote conformément aux dispositions de l’article 32 § 1 de la Convention, qu’il y avait eu dans cette affaire violation de l’article 6 § 1 de la Convention ; autorise la publication du rapport adopté par la Commission dans cette affaire, décide de poursuivre l’examen de la présente affaire, conformément à l’article 32 de la Convention en vue de l’adoption de la Résolution finale.

» Après avoir examiné la présente requête, la Cour estime que, dans la mesure où les requérants se plaignent de ne pas avoir bénéficié du droit d’accès à un tribunal, celle-ci est essentiellement la même que la requête n° 14667/89 et qu’elle ne contient pas de faits nouveaux. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée en application de l’article 35 § 4 de la Convention. Dans la mesure où les requérants, invoquant l’article 1 du Protocole n° 1, se plaignent de l’impossibilité de recouvrer leur créance vis-à-vis de l’Etat italien, la Cour note que les requérants ne sont pas titulaires d’un droit de créance contre l’Etat italien. En effet, en l’absence de décisions judiciaires reconnaissant leur droit de créance, la situation alléguée ne fait naître dans le chef des requérants que l’éventualité d’une telle créance.

Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. 2. S’agissant des autres griefs soulevés par les requérants, la Cour, dans la mesure où les allégations ont été étayées, n’a relevé aucune apparence de violation des droits et libertés garantis par la Convention et ses Protocoles. Il s’ensuit que cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée au sens de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à la majorité,

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

. Erik Fribergh Andras Baka Greffier Président