Igdeli împotriva Turciei

Primă secțiune DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 29296/95, de către Yüksel İδDELİ împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 30 mai 2000 în calitate de Camera compusă de dna W. Thomassen, Președintele L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, C. Bîrsan, J. Casadevill, R. Maruste, judecători F. Gölcüklü, judecător ad hoc și M. O'Boyle, secretarul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 26 octombrie 1995 și înregistrată la 16 noiembrie 1995, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național turc, născut în 1968 și locuiește la Istanbul.

El este reprezentat în fața Curții de către dna Naciye Kaplan, dna Bedia Buran și dna Filiz Köstak, avocați care practică la Istanbul. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 5 iunie 1995, ofițerii de poliție din sucursala antiterrorist a Direcției de Securitate din Istanbul au arestat reclamantul după primirea informațiilor că reclamantul a fost un membru activ al PKK. Ofițerii de poliție au căutat corporal reclamantul și au găsit, printre altele, o notă explicativă pentru pregătirea unui fel de exploziv numit „cocktail molotov”.

La 6 iunie 1995, șeful filialei antiterroriste a scris procurorului public șef la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul o cerere de autorizație pentru prelungirea detenției anterioare a reclamantului până la 12 iunie 1995. El a informat procurorul public că reclamantul va fi interogat în vederea obținerii documentelor necesare și prinderea militantilor PKK cu care reclamantul a avut relații.În aceeași zi procurorul public nr. 23783 la Curtea de Securitate de Stat a acordat prelungirea solicitată. La 7 iunie 1995, ofițerii de poliție au interogat reclamantul în legătură cu implicarea sa în PKK. Reclamantul le-a informat în detaliu ofițerilor de poliție despre activitățile sale în cadrul organizației.

La 12 iunie 1995, procurorul public nr. 16429, la Curtea de Securitate de Stat, a interogat reclamantul în legătură cu acțiunile sale în cadrul PKK. Reclamantul a refuzat afirmația că a fost membru al PKK și a susținut că nu a vrut să aibă contacte cu unii militanti ai PKK din moment ce i-a fost teamă de ei. Procurorul public a depus apoi o cerere Curții de Securitate de Stat din Istanbul, solicitând o ordonanță de deținere a reclamantului în reținere. În aceeași zi, reclamantul a fost adus la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul. După interogarea sa, un singur judecător al instanței a ordonat detenția reclamantului în reținere, având drept motiv „caracterul și natura” infracțiunii în cauză și „evidența obținută”.

La 23 august 1995, procurorul public șef a depus o acuzație la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul, acuzând reclamantul de aderare la PKK. Acuzațiile au fost acuzate în temeiul articolului 168 § 2 din Codul Penal Turc și al articolului 5 din Legea nr. 3713, precum și al articolului 19 § 2 din Legea nr. 2918 (Legea privind traficul). Procedura penală împotriva reclamantului este încă în așteptare. Legea și practicile interne relevante Secțiunea 168 din Codul Penal turc prevede „Cine persoană care, cu intenția de a comite infracțiunile definite în articolele ..., formează o bandă sau organizație înarmată sau ia conducere ... sau comanda unei astfel de bande sau organizații sau asumă o responsabilitate specială în cadrul acesteia este condamnată la cel puțin 15 ani de închisoare.

În temeiul articolului 3 din Legea privind prevenirea terorismului (Legea nr. 3713 din 12 aprilie 1991), infracțiunea definită în art. 168 din Codul penal este clasificată ca fiind un act „terrorist”. În temeiul articolului 5 din Legea nr. 3713, sancțiunile prevăzute în Codul Penal ca pedeapsă pentru infracțiunile definite în secțiunea 3 și ... din Legea sunt majorate cu o jumătate. art. 19 din Constituție prevede: „Toată lumea are dreptul la libertate și la securitatea persoanei.

Nimeni nu va fi privat de libertate în afară de următoarele cazuri și în conformitate cu formalitățile și condițiile prevăzute de lege: ... persoana arestat sau reținută trebuie să fie adusă în fața unui judecător în termen de 48 de ore cel târziu sau, în cazul infracțiunilor comise de mai mult de o persoană, în termen de 15 zile ... Aceste termene pot fi prelungite în timpul unei situații de urgență … O persoană privată de libertate pentru orice motiv are dreptul de a lua o procedură în fața unei autorități judiciare care să dea o hotărâre rapidă asupra cazului său și să ordone eliberarea imediată dacă constată că privarea de libertate este ilegală. În conformitate cu art. 9 din Legea nr. 3842 privind procedura în instanța de securitate a statului, numai aceste instanțe pot judeca cazuri care implică infracțiunile definite în articolele ... și 168 din Codul penal.

În momentul material, secțiunea 30 din Legea nr. 3842 din 18 noiembrie 1992, de modificare a legislației privind procedura penală, cu condiția ca, în ceea ce privește infracțiunile din jurisdicția instanțelor de securitate a statului, orice persoană arestat să fie adusă în fața unui judecător în termen de 48 de ore, sau, în cazul infracțiunilor comise de mai mult de o persoană, în termen de 15 zile.

Secțiunea 1 din Legea nr. 466 privind plata compensației persoanelor arestate sau reținute ilegal prevede: „Compensarea este plătită de stat în ceea ce privește toate daunele suportate de persoane (1) care au fost arestate sau deținute în condiții sau în condiții incompatibile cu legea constituțională sau statutului; (2) care nu au fost informate imediat cu privire la motivele de arestare sau de detenție; (3) care nu au fost aduse în fața unui ofițer judiciar după ce a fost arestat sau reținut în termenul stabilit în acest scop prin statut; (4) care au fost private de libertate fără ordin de judecată după expirarea termenului statutar pentru a fi adus înainte de expirarea unui ofițer judiciar; (5) a cărei familie apropiată nu a fost informată imediat cu privire la arestarea sau detenția lor; (6) care, după ce a fost arestat sau reținut în conformitate cu legea, nu sunt ulterior comise pentru proces ..., sau sunt achitate sau externate după proces; sau (7) care au fost condamnate la o perioadă de închisoare mai scurtă decât perioada petrecută în detenție sau au ordonat să plătească doar o penalitate pecuniară.” COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție, conform art. 5 § 4 din Convenție, detenția sa preliminară fără a fi adusă în fața unui judecător sau a unui alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară a durat șapte zile.

El susține în conformitate cu art. 5 § 4 din Convenție că legea turcă nu permite niciun remediu eficace prin care legalitatea detenției sale preliminare ar putea fi decisă rapid. Reclamantul susține că, în conformitate cu dispozițiile Codului turc de procedură penală, persoanele luate în custodie de poliție trebuie să fie aduse la judecător într-o perioadă maximă de patru zile. Această perioadă poate fi prelungită până la 15 zile în ceea ce privește infracțiunile care intră sub jurisdicția Curților de Securitate de Stat. Prin urmare, reclamantul susține că două tipuri de perioade de custodie între diferite tipuri de infracțiuni constituie un tratament discriminatoriu contrar articolului14 din Convenție.

HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge de durata deținerii anterioare și de lipsa oricărui remediu eficace pentru a contesta legalitatea detenției sale. Invocă art. 4 și art. 14 din Convenția. Obiecția preliminară a guvernului Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că o cerere de compensare bazată pe Legea nr. 466 privind compensarea persoanelor arestate sau deținute ilegal prevede că reclamantul are dreptul la compensație, pe care o poate exercita o dată încheierea procesului său. Guvernul afirmă că, în cazurile de detenție ilegală, o cerere de compensare poate fi depusă în termen de trei luni de la decizia finală a instanței de judecată în temeiul legii nr. 466 privind compensarea plătibilă persoanelor arestate sau deținute ilegal.

În consecință, acestea adaugă că, întrucât reclamantul nu a invocat Legea nr. 466, cererea este evident nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Reclamantul conteste argumentele guvernului, susține că nu a putut invoca Legea nr. 466, deoarece este aplicabilă numai pagubelor suferite ca urmare a detenției ilegale. El susține că o perioadă lungă de custodie prin ordinul procurorului public este autorizată în temeiul dreptului intern și, prin urmare, nu poate solicita compensații. Curtea remarcă că, la momentul material al procedurii în fața Curților de Securitate de Stat, durata de detenție în custodie de poliție ar putea fi prelungită la 15 zile prin ordinul urmăririi. De aceea, durata de detenție preliminară a fost contestată de către reclamant nu a depășit termenul maxim prevăzut în legislația internă.

466, citat de Guvern, o acțiune împotriva autorităților nu poate fi inițiată decât pentru compensarea daunelor suferite ca urmare a privarii ilegale a libertății. Curtea reiterează că, în cazurile anterioare, pe baza unor fapte similare, organele convenției au constatat deja că acest remediu nu a fost eficace, printre altele, din motive , că autoritățile judiciare turce la care se plângeau reclamanții au concluzionat deja că detenția în cauză este legală (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Sakık și alții c. Turcia din 26 noiembrie 1997, Raporturile 1997-VII, p. 2626, § 60). Curtea consideră, prin urmare, că afirmația Guvernului că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne nu poate fi menținută.

Denumirea în temeiul articolului 5 § § 3 și 4 Reclamantul se plânge de încălcări ale articolului 5 § § § 3 și 4 din Convenție, ale căror părți relevante prevăd: „3. Oricine arestat sau reținut în conformitate cu dispozițiile alineatului (3) (c) din prezentul articol se aduce prompt în fața unui judecător sau a unui alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară și are dreptul la judecată într-un timp rezonabil sau la eliberarea în așteptarea procesului. Eliberarea poate fi condiționată prin garanții de a apărea în judecată.

Orice persoană care este privată de libertate prin arestarea sau detenția are dreptul să ia o procedură prin care legalitatea detenției sale este hotărâtă rapid de către o instanță și de eliberare a sa ordonată dacă detenția nu este legală...” Guvernul susține că, în temeiul articolului 30 din Legea nr. 3842, persoanele arestate pentru o infracțiune trială de către Curții de Securitate de Stat trebuie să fie aduse la judecător în termen de 48 de ore cel târziu, dar că această perioadă a fost crescută la 15 zile pentru infracțiuni colective, așa cum a fost cazul în acest caz, în cazul în care natura acuzațiilor impuse împotriva reclamantului cere să fie reținută pentru o perioadă mai lungă.

În acest sens, ele subliniază natura și amploarea amenințării teroriste din Turcia și dificultățile speciale în ceea ce privește luarea măsurilor pentru a respinge această amenințare, care este incomparabil mai gravă și mai iminentă decât amenințarea reprezentată de alte exemple de terorism în statele membre ale Consiliului Europei. Guvernul susține, de asemenea, că reclamantul a fost arestat de către ofițeri de poliție și deținut în custodie de poliție timp de șapte zile cu autorizarea procurorului public și că, în ultima zi a detenției, el a fost adus la judecător pentru a fi interogat. Prin urmare, Guvernul consideră că măsura de custodie a fost ordonată de către o autoritate competentă și a fost pusă în aplicare de către autoritatea respectivă în conformitate cu cerințele prevăzute de lege.

Ei concluzionează că, în temeiul dreptului intern, autoritățile naționale nu au depășit în niciun fel marja de apreciere acordată guvernelor în temeiul Convenției și că măsurile în cauză nu au fost în niciun fel disproporționate. Guvernul contestat subliniază în cele din urmă că perioadele de custodie au fost reduse prin Legea nr. 4229 din 12 martie 1997, care a modificat Legea nr. 3842. În acest sens, se spune că persoanele arestate pentru infracțiuni colective trebuie aduse în fața unui judecător în termen de 48 de ore. Această perioadă poate fi prelungită până la patru zile printr-o ordine scrisă a procurorului din cauza dificultăților în colectarea probelor sau a numărului de infractori, sau pentru cauze similare.

În cazul în care ancheta nu este încheiată în această perioadă, aceasta poate fi prelungită până la șapte zile, la cererea procurorului public și a deciziei judecătorului. Reclamantul susține că a fost reținut în arest de poliție pentru o perioadă excesivă de timp. El susține că deținerea preliminară a șapte zile este incompatibilă cu cerințele articolului 5 § 3 din Convenție, ținând cont de considerațiile Curții în cazul Brogan și alții c. Regatul Unit (alegerea din 29 noiembrie 1988, Seria A nr. 145-B, pp. 30-35, §§ 55-62). El susține, de asemenea, că incapacitatea sa de a contesta licența deținerii anterioare din cauza dreptului intern este, de asemenea, încălcarea articolului 5 § 4 din Convenție.

Reclamantul susține că, în ciuda amendamentelor formulate la Legea nr. 3842, încă poate pretinde că este victimă de încălcarea articolului 5 § § 3 și 4 din Convenție. Curtea consideră, având în vedere argumentele părților, că această parte a cauzei ridică chestiuni complexe de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror hotărâre ar trebui să depinde de examinarea meritelor cererii. Prin urmare, Curtea concluzionează că această parte a cererii nu este manifestament nefondată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-au stabilit alte motive de declarare inadmisibilă.

Reclamații în temeiul articolului 14 coroborat cu art. 5 § 3 Reclamantul se plânge de încălcarea articolului 14 din Convenție, care prevede: „Ocuparea drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție este asigurată fără discriminare pe niciun motiv, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau de altă natură, origine națională sau socială, asocierea cu o minoritate națională, proprietatea, nașterea sau alt statut.” Reclamantul susține că, în conformitate cu Codul turc al persoanelor în procedură penală luate în custodie de poliție, trebuie să fie aduse la judecător într-o perioadă maximă de patru zile, în timp ce, în ceea ce privește infracțiunile care intră sub jurisdicția Curților de Securitate de Stat, această perioadă poate fi prelungită până la 15 zile în conformitate cu Legea nr. 3842. În acest sens, reclamantul susține că această diferență constituie discriminare ilegală, în contravenție cu art. 14 din Convenție.

Curtea consideră că această întrebare se referă la „dreptul deținutului de a fi adus prompt în fața unui judecător sau a unui alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară” și, prin urmare, ar trebui examinată în conformitate cu art. 14 luat împreună cu art. 5 § 3 din Convenție. (c) din prezentul articol se aduce prompt la un judecător sau alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară și are dreptul la judecată într-un timp rezonabil sau la eliberarea în așteptare. Eliberarea poate fi condiționată prin garanții de a apărea la judecată.” Guvernul susține că dificultățile de a face față terorismului necesită o lungime diferită de detenție preventivă în comparație cu alte tipuri de infracțiuni.

În opinia lor, dispozițiile care prevăd perioadele de detenție sunt previzibile și se limitează strict la cerințele specifice de anchetă privind infracțiunile de tip terorist. Cu toate acestea, acestea susțin că cadrul juridic relevant nu priva persoanele acuzate de infracțiuni de tip terorist ale garanțiilor prevăzute la art. 5 § 3 din Convenție.

Curtea reiterează că art. 14 nu se referă la toate diferențele de tratament, ci numai la diferențele care au drept bază sau motiv o caracteristică personală („status”) prin care persoanele sau grupul de persoane sunt distinse unul de altul (a se vedea Hotărârea din 7 decembrie 1976, Seria A nr. 23, p. 29, § 56). Curtea remarcă că, în principiu, obiectivul Legii nr. 3842 este să penalizeze persoanele care comite infracțiuni teroriste și că oricine arestează și acuzat de o infracțiune care intră în domeniul de aplicare al legii respective va fi tratat mai puțin favorabil în ceea ce privește durata detenției preliminare decât persoanele arestate și acuzate de o infracțiune în temeiul legii obișnuite.

În acest sens, Curtea consideră că distincția nu este făcută între diferite grupuri de persoane, ci între diferite tipuri de infracțiuni, în conformitate cu punctul de vedere legislativ privind gravitatea lor (a se vedea, mutatis mutandis , Hotărârea Gerger v. Turcia din 8 iulie 1999, care urmează să fie publicată în Raporturi 1999, § 69). Prin urmare, aceasta concluzionează că această practică nu constituie o formă de „discriminare” care este contrară Convenției. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind, în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA ADMISSIBILĂ , fără a prejudeca fondurile, plângerile reclamantului în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că nu a fost adus prompt în fața unui judecător și în temeiul articolului 5 § 4 incapacitatea sa de a contesta legalitatea detenției sale; DECLAREA INADMISSIBIL restul cererii.

Michael O'Boyle Wilhelmina Thomassen Președintele grefierului

FIRST SECTION

DECISION

AS TO THE ADMISSIBILITY OF

Application no. 29296/95 by Yüksel İĞDELİ against Turkey The European Court of Human Rights (First Section), sitting on 30 May 2000 as a Chamber composed of Mrs W. Thomassen, President , Mr L. Ferrari Bravo, Mr Gaukur Jörundsson, Mr C. Bîrsan, Mr J. Casadevall, Mr R. Maruste, judges , Mr F. Gölcüklü, ad hoc judge, and Mr M. O'Boyle, Section Registrar , Having regard to the above application introduced with the European Commission of Human Rights on 26 October 1995 and registered on 16 November 1995, Having regard to Article 5 § 2 of Protocol No. 11 to the Convention, by which the competence to examine the application was transferred to the Court, Having regard to the observations submitted by the respondent Government and the observations in reply submitted by the applicant, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicant is a Turkish national, born in 1968 and living in Istanbul.

He is represented before the Court by Mrs Naciye Kaplan, Mrs Bedia Buran and Mrs Filiz Köstak, lawyers practising in Istanbul. A. The circumstances of the case The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. On 5 June 1995 police officers from the anti-terrorist branch of the Istanbul Security Directorate arrested the applicant subsequent to the receipt of information that the applicant was an active member of the PKK. The police officers bodily searched the applicant and found, among other things, an explanatory note for the preparation of a kind of explosive called “molotov cocktail”.

On 6 June 1995 the head of the anti-terrorist branch wrote a letter to the Chief Public Prosecutor at the Istanbul State Security Court requesting permission for an extension of the applicant's pre-trial detention until 12 June 1995. He informed the Public Prosecutor that the applicant would be questioned with a view to obtaining the necessary documentation and apprehending the PKK militants with whom the applicant had relations. On the same day the Public Prosecutor no. 23783 at the State Security Court granted the extension requested. On 7 June 1995 the police officers questioned the applicant in relation to his involvement in the PKK. The applicant told the police officers in detail about his activities within the organisation.

On 12 June 1995 the Public Prosecutor no. 16429 at the State Security Court questioned the applicant in relation to his actions within the PKK. The applicant denied the allegation that he was a member of the PKK and claimed that he unwillingly had contacts with some militants of the PKK since he was afraid of them. The Public Prosecutor then submitted a petition to the Istanbul State Security Court requesting an order for the applicant's detention on remand. On the same day, the applicant was brought before the Istanbul State Security Court. Following his questioning, a single judge of the court ordered the applicant's detention on remand, giving as the reasons the “character and nature” of the offence concerned and the “evidence obtained”.

On 23 August 1995 the Chief Public Prosecutor filed an indictment with the Istanbul State Security Court charging the applicant with membership of the PKK. The charges were brought under Article 168 § 2 of the Turkish Criminal Code and Article 5 of Law no. 3713 as well as Article 19 § 2 of Law no. 2918 (Traffic Act). The criminal proceedings against the applicant are still pending. B. Relevant domestic law and practice 1. Section 168 of the Turkish Criminal Code provides : “Any person who, with the intention of committing the offences defined in Articles ..., forms an armed gang or organisation or takes leadership ... or command of such a gang or organisation or assumes some special responsibility within it shall be sentenced to not less than fifteen years' imprisonment.

The other members of the gang or organisation shall be sentenced to not less than five and not more than fifteen years' imprisonment.” Under section 3 of the Prevention of Terrorism Act (Law no. 3713 of 12 April 1991), the offence defined in section 168 of the Criminal Code is classified as a “terrorist” act. Pursuant to section 5 of Law no. 3713, penalties laid down in the Criminal Code as punishment for the offences defined in sections 3 and ... of the Act are increased by one half. 2. Article 19 of the Constitution provides: “Everyone has the right to liberty and security of person.

No one shall be deprived of his liberty save in the following cases and in accordance with the formalities and conditions prescribed by law: ... The arrested or detained person must be brought before a judge within forty-eight hours at the latest or, in the case of offences committed by more than one person, within fifteen days ... These time-limits may be extended during a state of emergency… A person deprived of his liberty for whatever reason shall have the right to take proceedings before a judicial authority which shall give a speedy ruling on his case and order his immediate release if it finds that the deprivation of liberty was unlawful.

Compensation must be paid by the State for damage sustained by persons who have been victims of treatment contrary to the above provisions, as the law shall provide.” Under section 9 of Law no. 3842 on procedure in the state security courts, only these courts can try cases involving the offences defined in Articles ... and 168 of the Criminal Code. At the material time section 30 of Law no. 3842 of 18 November 1992, amending the legislation on criminal procedure, provided that, with regard to offences within the jurisdiction of the state security courts, any arrested person had to be brought before a judge within 48 hours at the latest, or, in the case of offences committed by more than one person, within 15 days.

Section 1 of Law no. 466 on the payment of compensation to persons unlawfully arrested or detained provides: “Compensation shall be paid by the State in respect of all damage sustained by persons (1) who have been arrested, or detained under conditions or in circumstances incompatible with the Constitution or statute law; (2) who have not been immediately informed of the reasons for their arrest or detention; (3) who have not been brought before a judicial officer after being arrested or detained within the time-limit laid down by statute for that purpose; (4) who have been deprived of their liberty without a court order after the statutory time-limit for being brought before a judicial officer has expired; (5) whose close family have not been immediately informed of their arrest or detention; (6) who, after being arrested or detained in accordance with the law, are not subsequently committed for trial ..., or are acquitted or discharged after standing trial; or (7) who have been sentenced to a period of imprisonment shorter than the period spent in detention or ordered to pay a pecuniary penalty only.” COMPLAINTS The applicant complains under Article 5 § 3 of the Convention that his pre-trial detention without being brought before a judge or other officer authorised by law to exercise judicial power lasted seven days.

He maintains under Article 5 § 4 of the Convention that Turkish law does not afford any effective remedy by which the lawfulness of his pre-trial detention could be decided speedily. The applicant submits that, under the provisions of the Turkish Code on Criminal Procedure, persons taken into police custody must be brought before a judge within a maximum period of four days. This period can be extended up to fifteen days in relation to offences falling within the jurisdiction of the State Security Courts. The applicant alleges therefore that two types of custody periods between different types of offences constitute a discriminatory treatment contrary to Article14 of the Convention. THE LAW The applicant complains of the length of his pre-trial detention and lack of any effective remedy to challenge the lawfulness of his detention.

He invokes Article 5 §§ 3 and 4 as well as Article 14 of the Convention. A. Government's preliminary objection The Government submit that the applicant failed to exhaust domestic remedies. They argue that a request for compensation based on Law no. 466 on the compensation of persons unlawfully arrested or detained provides that the applicant has a right to compensation, which he can exercise once his trial is over. The Government state that, in cases of illegal detention, a request for compensation can be submitted within three months following the final decision of the trial court under the terms of Law no. 466 on compensation payable to persons unlawfully arrested or detained. Accordingly, they add that, since the applicant failed to invoke Law no. 466, the application is manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention.

The applicant contests the Government's arguments. He alleges that he could not invoke Law no. 466 since it is applicable only to damage suffered as a result of unlawful detention. He submits that a long period of custody by order of the public prosecutor is authorised under domestic law and accordingly he could not claim compensation. The Court notes that, at the material time in proceedings before the State Security Courts, the length of detention in police custody could be extended to 15 days by order of the prosecution. The length of pre-trial detention being challenged by the applicant did not therefore exceed the maximum time-limit provided for in domestic law. According to Law No. 466, cited by the Government, an action against the authorities can only be brought for compensation for damage suffered as a result of unlawful deprivation of liberty.

The Court reiterates that, in earlier cases based on similar facts, the Convention organs had already found that this remedy was ineffective on the grounds, inter alia , that the Turkish judicial authorities to which applicants had complained had already concluded that the detention in question was lawful (see, for example, the Sakık and Others v. Turkey judgment of 26 November 1997, Reports 1997-VII, p. 2626, § 60). The Court considers, therefore, that the Government's submission that the applicant failed to exhaust domestic remedies cannot be upheld. B. Merits 1. Complaints under Article 5 §§ 3 and 4 The applicant complains of breaches of Article 5 §§ 3 and 4 of the Convention, the relevant parts of which provide: “3.

Everyone arrested or detained in accordance with the provisions of paragraph 1 (c) of this Article shall be brought promptly before a judge or other officer authorised by law to exercise judicial power and shall be entitled to trial within a reasonable time or to release pending trial. Release may be conditioned by guarantees to appear for trial.

4. Everyone who is deprived of his liberty by arrest or detention shall be entitled to take proceedings by which the lawfulness of his detention shall be decided speedily by a court and his release ordered if the detention is not lawful...” The Government submit that that under Article 30 of Law no. 3842, persons arrested for an offence triable by the State Security Courts must be brought before a judge within 48 hours at the latest, but that this period was increased to 15 days for collective offences, as was the case here, where the nature of the charges laid against the applicant require that he be detained for a longer period. In this regard, they point out the nature and scale of the terrorist threat in Turkey and particular difficulties in taking action to ward off that threat, which is incomparably more serious and more imminent that the threat posed by other examples of terrorism in member States of the Council of Europe.

The Government also argue that the applicant was arrested by the police officers and held in detention in police custody for seven days with the authorisation of the public prosecutor and that on the last day of his detention he was brought before the judge to be questioned. The Government thus consider that the custodial measure was ordered by a competent authority and was enforced by that authority in accordance with the requirements laid down by law. They conclude that, under domestic law, the national authorities did not in any way exceed the margin of appreciation accorded to governments under the Convention and that the measures in question were not in any way disproportionate. The respondent Government finally point out that the custody periods were shortened by Law no. 4229 of 12 March 1997, which amended Law no. 3842. In this respect, they state that persons arrested for collective offences must be brought before a judge within 48 hours.

This period can be prolonged up to four days by a written order of the public prosecutor owing to the difficulties in collecting evidence or to the number of perpetrators, or for similar causes. If the investigation is not concluded within this period, it can be prolonged for up to seven days upon the request of the public prosecutor and the decision of the judge. The applicant alleges that he was kept in police custody for an excessive length of time. He maintains that seven days' pre-trial detention is incompatible with the requirements of Article 5 § 3 of the Convention, bearing in mind the considerations of the Court in the case of Brogan and Others v. the United Kingdom (judgment of 29 November 1988, Series A no. 145-B, pp. 30-35, §§ 55-62).

He further submits that his inability to challenge the lawfulness of his pre-trial detention on account of the domestic law is also in breach of Article 5 § 4 of the Convention. The applicant finally contends that, despite the amendments made to Law no. 3842 he can still claim to be a victim of a violation of Article 5 §§ 3 and 4 of the Convention. The Court considers, in the light of the parties' submissions, that this part of the case raises complex issues of law and of fact under the Convention, the determination of which should depend on an examination of the merits of the application. The Court concludes, therefore, that this part of the application is not manifestly ill-founded, within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention.

No other grounds for declaring it inadmissible have been established.

2. Complaints under Article 14 in conjunction with Article 5 § 3 The applicant complains of a breach of Article 14 of the Convention, which provides: “The enjoyment of the rights and freedoms set forth in the Convention shall be secured without discrimination on any ground such as sex, race, colour, language, religion, political or other opinion, national or social origin, association with a national minority, property, birth or other status.” The applicant submits that according to the Turkish Code on Criminal Procedure persons taken into police custody must be brought before a judge within a maximum period of four days, whereas in relation to offences which fall within the jurisdiction of the State Security Courts this period may be extended up to fifteen days in accordance with Law no. 3842. In this respect, the applicant contends that that difference constitutes unlawful discrimination, contrary to Article 14 of the Convention.

The Court considers that this question relates to “a detainee's right to be promptly brought before a judge or other officer authorised by law to exercise judicial power” and should therefore be examined under Article 14 taken together with Article 5 § 3 of the Convention. The latter provision provides: “Everyone arrested or detained in accordance with the provisions of paragraph 1 (c) of this Article shall be brought promptly before a judge or other officer authorised by law to exercise judicial power and shall be entitled to trial within a reasonable time or to release pending trial. Release may be conditioned by guarantees to appear for trial.” The Government argue that the difficulties to cope with terrorism require a different length of pre-trial detention in comparison with other types of offences.

In their opinion, the provisions which provide for the detention periods are foreseeable and are strictly limited to the specific requirements of investigations into terrorist type offences. They, however, submit that the relevant legal framework does not deprive those charged with terrorist type offences of the guarantees under Article 5 § 3 of the Convention.

The Court reiterates that Article 14 is not concerned with all differences of treatment but only with differences having as their basis or reason a personal characteristic (“status”) by which persons or group of persons are distinguishable from each other (see the Kjeldsen, Busk Madsen and Pedersen v. Denmark judgment of 7 December 1976, Series A no. 23, p. 29, § 56). The Court notes that in principle the aim of Law no. 3842 is to penalise people who commit terrorist offences and that anyone arrested and charged with an offence falling within the scope of that law will be treated less favourably with regard to the length of pre-trial detention than persons arrested and charged with an offence under the ordinary law.

In this regard, the Court considers that the distinction is made not between different groups of people, but between different types of offences, according to the legislature's view of their gravity (see, mutatis mutandis , the Gerger v. Turkey judgment of 8 July 1999, to be published in Reports 1999, § 69). It therefore concludes that that practice does not amount to a form of “discrimination” that is contrary to the Convention. It follows that this part of the application must be rejected as being manifestly ill ‑ founded within the meaning of Articles 35 § 3 of the Convention. For these reasons, the Court, unanimously,

DECLARES ADMISSIBLE

, without prejudging the merits, the applicant's complaints under Article 5 § 3 of the Convention that he was not promptly brought before a judge and under Article 5 § 4 his inability to challenge the lawfulness of his detention;

DECLARES INADMISSIBLE

the remainder of the application. Michael O'Boyle Wilhelmina Thomassen Registrar President