IGDELI v. TURKEY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partly admissible;Partly inadmissible
IGDELI v. TURKEY (CtEDO, 2000)
Primă secțiune DECIZIE CU ADMINISIBILITATEA cererii nr. 29296/95, de către Yüksel İδDELİ împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (prima secțiune), ședința la 30 mai 2000 în calitate de Camera compusă de dna W. Thomassen, Președintele L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörundsson, C. Bîrsan, J. Casadevill, R. Maruste, judecători F. Gölcüklü, judecător ad hoc și M. O'Boyle, secretarul secțiunii având în vedere cererea de mai sus introdusă la Comisia Europeană a Drepturilor Omului la 26 octombrie 1995 și înregistrată la 16 noiembrie 1995, având în vedere art. 5 § 2 din Protocolul nr. 11 la Convenție, prin care competența de a examina cererea a fost transferată Curții, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul contestat și observațiile prezentate în răspuns de solicitant, după deliberare, hotărăște după cum urmează: FACTE Reclamantul este un național turc, născut în 1968 și locuiește la Istanbul. El este reprezentat în fața Curții de către dna Naciye Kaplan, dna Bedia Buran și dna Filiz Köstak, avocați care practică la Istanbul. Circumstanțele cazului Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. La 5 iunie 1995, ofițerii de poliție din sucursala antiterrorist a Direcției de Securitate din Istanbul au arestat reclamantul după primirea informațiilor că reclamantul a fost un membru activ al PKK. Ofițerii de poliție au căutat corporal reclamantul și au găsit, printre altele, o notă explicativă pentru pregătirea unui fel de exploziv numit „cocktail molotov”. La 6 iunie 1995, șeful filialei antiterroriste a scris procurorului public șef la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul o cerere de autorizație pentru prelungirea detenției anterioare a reclamantului până la 12 iunie 1995. El a informat procurorul public că reclamantul va fi interogat în vederea obținerii documentelor necesare și prinderea militantilor PKK cu care reclamantul a avut relații.În aceeași zi procurorul public nr. 23783 la Curtea de Securitate de Stat a acordat prelungirea solicitată. La 7 iunie 1995, ofițerii de poliție au interogat reclamantul în legătură cu implicarea sa în PKK. Reclamantul le-a informat în detaliu ofițerilor de poliție despre activitățile sale în cadrul organizației. La 12 iunie 1995, procurorul public nr. 16429, la Curtea de Securitate de Stat, a interogat reclamantul în legătură cu acțiunile sale în cadrul PKK. Reclamantul a refuzat afirmația că a fost membru al PKK și a susținut că nu a vrut să aibă contacte cu unii militanti ai PKK din moment ce i-a fost teamă de ei. Procurorul public a depus apoi o cerere Curții de Securitate de Stat din Istanbul, solicitând o ordonanță de deținere a reclamantului în reținere. În aceeași zi, reclamantul a fost adus la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul. După interogarea sa, un singur judecător al instanței a ordonat detenția reclamantului în reținere, având drept motiv „caracterul și natura” infracțiunii în cauză și „evidența obținută”. La 23 august 1995, procurorul public șef a depus o acuzație la Curtea de Securitate de Stat din Istanbul, acuzând reclamantul de aderare la PKK. Acuzațiile au fost acuzate în temeiul articolului 168 § 2 din Codul Penal Turc și al articolului 5 din Legea nr. 3713, precum și al articolului 19 § 2 din Legea nr. 2918 (Legea privind traficul). Procedura penală împotriva reclamantului este încă în așteptare. Legea și practicile interne relevante Secțiunea 168 din Codul Penal turc prevede „Cine persoană care, cu intenția de a comite infracțiunile definite în articolele ..., formează o bandă sau organizație înarmată sau ia conducere ... sau comanda unei astfel de bande sau organizații sau asumă o responsabilitate specială în cadrul acesteia este condamnată la cel puțin 15 ani de închisoare. În temeiul articolului 3 din Legea privind prevenirea terorismului (Legea nr. 3713 din 12 aprilie 1991), infracțiunea definită în art. 168 din Codul penal este clasificată ca fiind un act „terrorist”. În temeiul articolului 5 din Legea nr. 3713, sancțiunile prevăzute în Codul Penal ca pedeapsă pentru infracțiunile definite în secțiunea 3 și ... din Legea sunt majorate cu o jumătate. art. 19 din Constituție prevede: „Toată lumea are dreptul la libertate și la securitatea persoanei. Nimeni nu va fi privat de libertate în afară de următoarele cazuri și în conformitate cu formalitățile și condițiile prevăzute de lege: ... persoana arestat sau reținută trebuie să fie adusă în fața unui judecător în termen de 48 de ore cel târziu sau, în cazul infracțiunilor comise de mai mult de o persoană, în termen de 15 zile ... Aceste termene pot fi prelungite în timpul unei situații de urgență ... ... O persoană privată de libertate pentru orice motiv are dreptul de a lua o procedură în fața unei autorități judiciare care să dea o hotărâre rapidă asupra cazului său și să ordone eliberarea imediată dacă constată că privarea de libertate este ilegală. În conformitate cu art. 9 din Legea nr. 3842 privind procedura în instanța de securitate a statului, numai aceste instanțe pot judeca cazuri care implică infracțiunile definite în articolele ... și 168 din Codul penal. În momentul material, secțiunea 30 din Legea nr. 3842 din 18 noiembrie 1992, de modificare a legislației privind procedura penală, cu condiția ca, în ceea ce privește infracțiunile din jurisdicția instanțelor de securitate a statului, orice persoană arestat să fie adusă în fața unui judecător în termen de 48 de ore, sau, în cazul infracțiunilor comise de mai mult de o persoană, în termen de 15 zile. Secțiunea 1 din Legea nr. 466 privind plata compensației persoanelor arestate sau reținute ilegal prevede: „Compensarea este plătită de stat în ceea ce privește toate daunele suportate de persoane (1) care au fost arestate sau deținute în condiții sau în condiții incompatibile cu legea constituțională sau statutului; (2) care nu au fost informate imediat cu privire la motivele de arestare sau de detenție; (3) care nu au fost aduse în fața unui ofițer judiciar după ce a fost arestat sau reținut în termenul stabilit în acest scop prin statut; (4) care au fost private de libertate fără ordin de judecată după expirarea termenului statutar pentru a fi adus înainte de expirarea unui ofițer judiciar; (5) a cărei familie apropiată nu a fost informată imediat cu privire la arestarea sau detenția lor; (6) care, după ce a fost arestat sau reținut în conformitate cu legea, nu sunt ulterior comise pentru proces ..., sau sunt achitate sau externate după proces; sau (7) care au fost condamnate la o perioadă de închisoare mai scurtă decât perioada petrecută în detenție sau au ordonat să plătească doar o penalitate pecuniară.” COMPLAINTE Reclamantul se plânge în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție, conform art. 5 § 4 din Convenție, detenția sa preliminară fără a fi adusă în fața unui judecător sau a unui alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară a durat șapte zile. El susține în conformitate cu art. 5 § 4 din Convenție că legea turcă nu permite niciun remediu eficace prin care legalitatea detenției sale preliminare ar putea fi decisă rapid. Reclamantul susține că, în conformitate cu dispozițiile Codului turc de procedură penală, persoanele luate în custodie de poliție trebuie să fie aduse la judecător într-o perioadă maximă de patru zile. Această perioadă poate fi prelungită până la 15 zile în ceea ce privește infracțiunile care intră sub jurisdicția Curților de Securitate de Stat. Prin urmare, reclamantul susține că două tipuri de perioade de custodie între diferite tipuri de infracțiuni constituie un tratament discriminatoriu contrar articolului14 din Convenție. HOTĂRÂREA Reclamantul se plânge de durata deținerii anterioare și de lipsa oricărui remediu eficace pentru a contesta legalitatea detenției sale. Invocă art. 4 și art. 14 din Convenția. Obiecția preliminară a guvernului Guvernul susține că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne, susținând că o cerere de compensare bazată pe Legea nr. 466 privind compensarea persoanelor arestate sau deținute ilegal prevede că reclamantul are dreptul la compensație, pe care o poate exercita o dată încheierea procesului său. Guvernul afirmă că, în cazurile de detenție ilegală, o cerere de compensare poate fi depusă în termen de trei luni de la decizia finală a instanței de judecată în temeiul legii nr. 466 privind compensarea plătibilă persoanelor arestate sau deținute ilegal. În consecință, acestea adaugă că, întrucât reclamantul nu a invocat Legea nr. 466, cererea este evident nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Reclamantul conteste argumentele guvernului, susține că nu a putut invoca Legea nr. 466, deoarece este aplicabilă numai pagubelor suferite ca urmare a detenției ilegale. El susține că o perioadă lungă de custodie prin ordinul procurorului public este autorizată în temeiul dreptului intern și, prin urmare, nu poate solicita compensații. Curtea remarcă că, la momentul material al procedurii în fața Curților de Securitate de Stat, durata de detenție în custodie de poliție ar putea fi prelungită la 15 zile prin ordinul urmăririi. De aceea, durata de detenție preliminară a fost contestată de către reclamant nu a depășit termenul maxim prevăzut în legislația internă. 466, citat de Guvern, o acțiune împotriva autorităților nu poate fi inițiată decât pentru compensarea daunelor suferite ca urmare a privarii ilegale a libertății. Curtea reiterează că, în cazurile anterioare, pe baza unor fapte similare, organele convenției au constatat deja că acest remediu nu a fost eficace, printre altele, din motive , că autoritățile judiciare turce la care se plângeau reclamanții au concluzionat deja că detenția în cauză este legală (a se vedea, de exemplu, Hotărârea Sakık și alții c. Turcia din 26 noiembrie 1997, Raporturile 1997-VII, p. 2626, § 60). Curtea consideră, prin urmare, că afirmația Guvernului că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne nu poate fi menținută. Denumirea în temeiul articolului 5 § § 3 și 4 Reclamantul se plânge de încălcări ale articolului 5 § § § 3 și 4 din Convenție, ale căror părți relevante prevăd: „3. Oricine arestat sau reținut în conformitate cu dispozițiile alineatului (3) (c) din prezentul articol se aduce prompt în fața unui judecător sau a unui alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară și are dreptul la judecată într-un timp rezonabil sau la eliberarea în așteptarea procesului. Eliberarea poate fi condiționată prin garanții de a apărea în judecată. Orice persoană care este privată de libertate prin arestarea sau detenția are dreptul să ia o procedură prin care legalitatea detenției sale este hotărâtă rapid de către o instanță și de eliberare a sa ordonată dacă detenția nu este legală...” Guvernul susține că, în temeiul articolului 30 din Legea nr. 3842, persoanele arestate pentru o infracțiune trială de către Curții de Securitate de Stat trebuie să fie aduse la judecător în termen de 48 de ore cel târziu, dar că această perioadă a fost crescută la 15 zile pentru infracțiuni colective, așa cum a fost cazul în acest caz, în cazul în care natura acuzațiilor impuse împotriva reclamantului cere să fie reținută pentru o perioadă mai lungă. În acest sens, ele subliniază natura și amploarea amenințării teroriste din Turcia și dificultățile speciale în ceea ce privește luarea măsurilor pentru a respinge această amenințare, care este incomparabil mai gravă și mai iminentă decât amenințarea reprezentată de alte exemple de terorism în statele membre ale Consiliului Europei. Guvernul susține, de asemenea, că reclamantul a fost arestat de către ofițeri de poliție și deținut în custodie de poliție timp de șapte zile cu autorizarea procurorului public și că, în ultima zi a detenției, el a fost adus la judecător pentru a fi interogat. Prin urmare, Guvernul consideră că măsura de custodie a fost ordonată de către o autoritate competentă și a fost pusă în aplicare de către autoritatea respectivă în conformitate cu cerințele prevăzute de lege. Ei concluzionează că, în temeiul dreptului intern, autoritățile naționale nu au depășit în niciun fel marja de apreciere acordată guvernelor în temeiul Convenției și că măsurile în cauză nu au fost în niciun fel disproporționate. Guvernul contestat subliniază în cele din urmă că perioadele de custodie au fost reduse prin Legea nr. 4229 din 12 martie 1997, care a modificat Legea nr. 3842. În acest sens, se spune că persoanele arestate pentru infracțiuni colective trebuie aduse în fața unui judecător în termen de 48 de ore. Această perioadă poate fi prelungită până la patru zile printr-o ordine scrisă a procurorului din cauza dificultăților în colectarea probelor sau a numărului de infractori, sau pentru cauze similare. În cazul în care ancheta nu este încheiată în această perioadă, aceasta poate fi prelungită până la șapte zile, la cererea procurorului public și a deciziei judecătorului. Reclamantul susține că a fost reținut în arest de poliție pentru o perioadă excesivă de timp. El susține că deținerea preliminară a șapte zile este incompatibilă cu cerințele articolului 5 § 3 din Convenție, ținând cont de considerațiile Curții în cazul Brogan și alții c. Regatul Unit (alegerea din 29 noiembrie 1988, Seria A nr. 145-B, pp. 30-35, §§ 55-62). El susține, de asemenea, că incapacitatea sa de a contesta licența deținerii anterioare din cauza dreptului intern este, de asemenea, încălcarea articolului 5 § 4 din Convenție. Reclamantul susține că, în ciuda amendamentelor formulate la Legea nr. 3842, încă poate pretinde că este victimă de încălcarea articolului 5 § § 3 și 4 din Convenție. Curtea consideră, având în vedere argumentele părților, că această parte a cauzei ridică chestiuni complexe de drept și de fapt în temeiul Convenției, ale căror hotărâre ar trebui să depinde de examinarea meritelor cererii. Prin urmare, Curtea concluzionează că această parte a cererii nu este manifestament nefondată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Nu s-au stabilit alte motive de declarare inadmisibilă. Reclamații în temeiul articolului 14 coroborat cu art. 5 § 3 Reclamantul se plânge de încălcarea articolului 14 din Convenție, care prevede: „Ocuparea drepturilor și libertăților prevăzute în Convenție este asigurată fără discriminare pe niciun motiv, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau de altă natură, origine națională sau socială, asocierea cu o minoritate națională, proprietatea, nașterea sau alt statut.” Reclamantul susține că, în conformitate cu Codul turc al persoanelor în procedură penală luate în custodie de poliție, trebuie să fie aduse la judecător într-o perioadă maximă de patru zile, în timp ce, în ceea ce privește infracțiunile care intră sub jurisdicția Curților de Securitate de Stat, această perioadă poate fi prelungită până la 15 zile în conformitate cu Legea nr. 3842. În acest sens, reclamantul susține că această diferență constituie discriminare ilegală, în contravenție cu art. 14 din Convenție. Curtea consideră că această întrebare se referă la „dreptul deținutului de a fi adus prompt în fața unui judecător sau a unui alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară” și, prin urmare, ar trebui examinată în conformitate cu art. 14 luat împreună cu art. 5 § 3 din Convenție. (c) din prezentul articol se aduce prompt la un judecător sau alt ofițer autorizat prin lege să exercite competența judiciară și are dreptul la judecată într-un timp rezonabil sau la eliberarea în așteptare. Eliberarea poate fi condiționată prin garanții de a apărea la judecată.” Guvernul susține că dificultățile de a face față terorismului necesită o lungime diferită de detenție preventivă în comparație cu alte tipuri de infracțiuni. În opinia lor, dispozițiile care prevăd perioadele de detenție sunt previzibile și se limitează strict la cerințele specifice de anchetă privind infracțiunile de tip terorist. Cu toate acestea, acestea susțin că cadrul juridic relevant nu priva persoanele acuzate de infracțiuni de tip terorist ale garanțiilor prevăzute la art. 5 § 3 din Convenție. Curtea reiterează că art. 14 nu se referă la toate diferențele de tratament, ci numai la diferențele care au drept bază sau motiv o caracteristică personală („status”) prin care persoanele sau grupul de persoane sunt distinse unul de altul (a se vedea Hotărârea din 7 decembrie 1976, Seria A nr. 23, p. 29, § 56). Curtea remarcă că, în principiu, obiectivul Legii nr. 3842 este să penalizeze persoanele care comite infracțiuni teroriste și că oricine arestează și acuzat de o infracțiune care intră în domeniul de aplicare al legii respective va fi tratat mai puțin favorabil în ceea ce privește durata detenției preliminare decât persoanele arestate și acuzate de o infracțiune în temeiul legii obișnuite. În acest sens, Curtea consideră că distincția nu este făcută între diferite grupuri de persoane, ci între diferite tipuri de infracțiuni, în conformitate cu punctul de vedere legislativ privind gravitatea lor (a se vedea, mutatis mutandis , Hotărârea Gerger v. Turcia din 8 iulie 1999, care urmează să fie publicată în Raporturi 1999, § 69). Prin urmare, aceasta concluzionează că această practică nu constituie o formă de „discriminare” care este contrară Convenției. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind, în sensul art. 35 § 3 din Convenție. Din aceste motive, Curtea, în unanimitate, DECLAREA ADMISSIBILĂ , fără a prejudeca fondurile, plângerile reclamantului în temeiul articolului 5 § 3 din Convenție că nu a fost adus prompt în fața unui judecător și în temeiul articolului 5 § 4 incapacitatea sa de a contesta legalitatea detenției sale; DECLAREA INADMISSIBIL restul cererii. Michael O'Boyle Wilhelmina Thomassen Președintele grefierului