CtEDO 30.05.2000 Auto

POPA contre la ROUMANIE

RESPONDENT
ROU
HOTĂRÂRE
30.05.2000
Pe scurt
Instanță
CtEDO
Concluzie
Recevable
RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX
Citează această cauză
POPA contre la ROUMANIE (CtEDO, 2000)
HUDOC · oficial

SECȚIUNEA I PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 31172/96 prezentate de Alexandru și SandaOPA împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care se află la data de mai 2000 într-o cameră compusă din W. Thomassen, președintele L. Ferrari Bravo, Gaukur Jörunsson, R. Türmen, C. Bîrsan, J. Casadevall, R. Maruste, judecători B. Zupančič, T. Pantiru, judecători supleanți și de Dl O.O. Boyle, grefier de secțiune, având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 10 aprilie 1996 și înregistrată la 25 aprilie 1996, având în vedere art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11 la Convenție, care a transferat competența Curții de a examina cererea, Având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, După ce au deliberat, face următoarea decizie DE FAPT Reclamanții, soțul cu dublă cetățenie română și franceză, s-au născut în 1929 și, respectiv, 1935 și locuiesc la Paris. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de părți, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții au cumpărat în 1969 un apartament situat în București. În 1975, reclamantul a fost numit director al Proiectului Regional al Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură în Tunisia și a părăsit România împreună cu familia sa, cu acordul guvernului român. La 3 mai 1979, în timp ce reclamanții se aflau încă în Tunisia, primăria București a confiscat apartamentul lor. După evenimentele din 1989, reclamanții au încercat să-și recupereze apartamentul și au adresat o serie de cereri președintelui Republicii, prim-ministrului și primăriei din București. Autoritățile române le-au spus că apartamentul ar fi fost confiscat în conformitate cu decretul nr. 223/1974 și le-au direcționat către autoritățile judiciare. La 29 august 1994, reclamanții au atribuit primăria București și societatea de stat F., administrator al locuințelor de stat, în fața Tribunalului de Primă Instanță din București. Ei au cerut instanței să confirme dreptul lor de proprietate asupra apartamentului, susținând că ordinul de confiscare a apartamentului lor din 3 mai 1979 era ilegal. printr-o hotărâre din 12 octombrie 1994, Tribunalul de Primă Instanță din București a acceptat cererea reclamanților. Acesta a constatat că confiscarea apartamentului a avut loc în temeiul Decretului nr. 223/1974, care era contrar Constituției din 1965 și articolului 481 din Codul civil, care prevedea că nicio persoană nu putea fi privată de proprietatea sa în absența unei cauze de utilitate publică și a unei indemnizații corecte și prealabile. Tribunalul a încheiat cu ilegalitatea deciziei Primăriei din 3 mai 1979 și le-a ordonat pârâtelor să lase reclamanților să se bucure în pace de dreptul lor de proprietate. Primăria București a luat apel la tribunalul departamental din București. Aceasta a susținut că confiscarea a avut loc în temeiul Decretului nr. 223/1974, care fusese abrogat în 1989, dar a subliniat că abrogarea produce efecte numai pentru viitor și nu putea șterge actele realizate înainte de 1989. Prin hotărârea din 22 decembrie 1994, tribunalul departamental din București a respins apelul, pe motiv că primăria aplicase în mod abuziv decretul nr. 223/1974, deoarece reclamanții nu primiseră nici o despăgubire. În plus, hotărârea administrativă de confiscare nu le fusese notificată niciodată. Tribunalul concluzionează că anularea deciziei din 3 mai 1979 era corectă. Cu toate că poate fi invocată, hotărârea din 22 decembrie 1994 nu a fost atacată, iar hotărârea din 12 octombrie 1994 a devenit definitivă. La 7 martie 1995, ca urmare a hotărârii din 12 octombrie 1994, Primăria București a decis să restituie apartamentul reclamanților și să șteargă din registrul funciar al titlului de proprietate al statului. Decizia menționa că statul, în calitate de proprietar de bună-credință, va păstra chiriile deja percepute. Deținerea reclamanților a avut loc la 26 iunie 1995. Chiriașii deținătorii contractului de închiriere încheiat cu statul au rămas în apartament, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 17/1994 privind prelungirea legală a contractelor de închiriere în curs. La 3 august 1995, procurorul general al României a formulat o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 12 octombrie 1994, motivând, pe de o parte, că dispozițiile Legii nr. 1/1967 privind litigiile administrative fuseseră încălcate și, pe de altă parte, că instanțele și-au depășit competențele prin examinarea legalității Decretului nr. 223/1974. În fața Curții Supreme de Justiție, reclamanții au susținut că nu erau obligați să urmeze procedura specială prevăzută de Legea nr. 1/967, deoarece nu au introdus nicio acțiune directă de anulare a ordinului de confiscare, ci o acțiune civilă în revendicare, invocând, prin excepție, nulitatea ordinului de confiscare. În al doilea rând, reclamanții au susținut că, în decizia sa din 19 iulie 1995, Curtea Constituțională a hotărât că Parlamentul nu poate vota o lege care acordă despăgubiri pentru bunurile pe care statul le-a aplicat în mod abuziv, reparații care pot fi acordate numai pentru privările legale. Curtea Constituțională a decis, cu aceeași ocazie, că proprietarii bunurilor au fost adecvați în mod abuziv de către stat să poată recurge în mod liber la o procedură judiciară pentru a-și recupera bunurile. Prin hotărârea din 19 ianuarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea din 12 octombrie 1994 și a respins acțiunea reclamanților. Curtea a considerat că era "de necontestat" că apartamentul reclamanților devenise proprietate de stat la 3 mai 1979, când primăria emitea ordinul de confiscare. Hotărârea primăriei era corectă și, în orice caz, nu putea fi afectată de nulitate absolută. Comisia a considerat că instanțele care au încheiat o astfel de nulitate au cenzurat decretul de confiscare nr. 223/0974 și, prin urmare, și-au depășit competența. Curtea concluzionează că reparațiile pentru bunuri pe care statul le-a aplicat în mod abuziv nu puteau fi acordate decât printr-o lege și a subliniat că o astfel de lege, mai exact Legea nr. 112/1995, fusese deja votată la 23 noiembrie 1995. Legea nr. 112/1995 a intrat în vigoare la 29 ianuarie 1996. Reclamanții invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție care garantează accesul la o instanță judecătorească, pronunțată din hotărârea din 16 ianuarie 1996 a Curții Supreme de Justiție prin care se refuză judecătorilor dreptul de a lua în considerare valabilitatea titlului de proprietate de care se bucura statul. Reclamanții se plâng, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, de faptul că, prin anularea hotărârii din 12 octombrie 1994, care le-a constatat dreptul de proprietate, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de interes public sau prin acordarea unei despăgubiri. Cererea a fost depusă la 23 februarie 1996 și înregistrată la 25 aprilie 1996. La 24 februarie 1997, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis să trimită cererea reclamanților la cunoștința guvernului pârât, invitând la prezentarea în scris a observațiilor sale privind admisibilitatea și temeinicia cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 3 iunie 1997, precum și observațiile suplimentare la 2 martie 1998; reclamanții au răspuns la observațiile guvernului la 17 iulie 1997, precum și la observațiile suplimentare, la 27 martie 1998. În temeiul art. 5 alin. noiembrie 1998, cauza este discutată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. Â Cu privire la excepția preliminară a guvernului Guvernul pledează pentru neobosirea căilor de atac interne, susținând că Legea nr. 112/1995 a votat la 23 noiembrie 1995 și a intrat în vigoare la 29 ianuarie 1996 oferea reclamanților posibilitatea de a solicita fie restituirea în natură a propriei clădiri, fie o despăgubire în fața Curții reamintește că aceasta a stat deja la baza faptului că, atunci când a considerat că este vorba de declarații de naționalizare sau de confiscarea unui bun, o cerere administrativă în temeiul Legii nr. Nu este o cale de atac eficientă în sensul art. 35 alin. (1) din Convenția Brumãrescu c. România [GC], nr. 28342/95, § 55, CEDH 1999 - ...). Prin urmare, trebuie respinsă excepția preliminară a guvernului. Reclamanții invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție care garantează accesul la o instanță judecătorească, întemeiată pe hotărârea Curții Supreme de Justiție din 19 ianuarie 1996 prin care se refuză judecătorilor dreptul de a examina validitatea titlului de proprietate al statului. Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă, publică și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită prin lege, care va decide [...] contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile [...] Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost pronunțată în temeiul articolului 330 din Codul de procedură civilă, care permite anularea unei hotărâri definitive atunci când instanțele inferioare și-au depășit competențele. Guvernul consideră că instanțele au fost împiedicate de Curtea Supremă de Justiție să se pronunțe într-o instanță pentru a soluționa contestația, dar au fost direcționate către o altă cale de atac. Guvernul susține că legea 112/1995 din 23 noiembrie 1995, intrată în vigoare la 29 ianuarie 1996 este destinată tocmai reparării abuzurilor comise de fostul regim comunist. Reclamanții au sesizat instanțele române cu o acțiune în revendicare imobiliară și că instanțele sunt în mod normal competente să examineze acest tip de litigii. Potrivit acestora, refuzul Curții Supreme de Justiție de a recunoaște instanțelor competența de a se pronunța asupra validității unui titlu de proprietate echivalează cu negarea dreptului la o instanță, cu încălcarea art. 6 din Convenție. În plus, reclamanții susțin că Legea nr. 112/1995 din 23 noiembrie 1995 prevede măsuri reparatorii numai pentru naționalizările cu titlu Astfel, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de orice acțiune pentru a-și soluționa litigiul și nu mai au cale de atac pentru a-și recupera bunurile. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamanți ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, nu există niciun alt motiv pentru care ar trebui să se facă referire. Reclamanții se plâng că, prin anularea hotărârii din 12 octombrie 1994, Curtea Supremă de Justiție i-a privat de dreptul de proprietate fără ca această privare să fi urmărit un scop de interes public sau să le acorde despăgubiri. Reclamantul invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul recunoaște că, în prezenta cauză, dreptul de proprietate al reclamantului a fost încălcat și consideră că această încălcare trebuie examinată în lumina primei teze a art. 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public, și anume respectarea normelor de procedură destinate să asigure separarea puterilor în statul membru, în domeniul juridic și legislativ. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, guvernul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție a fost singura modalitate de a atinge obiectivul respectiv. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alte cauze ale Curții Supreme de Justiție (Curtea Europeană de Justiție). D.H., Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A nr. 222), Guvernul consideră că reclamanții nu pot solicita nicio măsură de redresare în favoarea sa. Reclamanții resping teza guvernului. Ei consideră că Hotărârea din 19 ianuarie 1996 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea acestora de proprietatea lor abuzivă. În primul rând, această hotărâre nu a urmărit un scop de interes public, deoarece instanțele inferioare nu au încălcat domeniul legislativ, ci pur și simplu au încheiat un litigiu civil în revendicare. În plus, reclamanții susțin că hotărârea guvernului potrivit căreia hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public este contrară realității, deoarece, în 1998, procurorul general al Republicii a retras toate acțiunile în anulare formulate anterior în fața Curții Supreme de Justiție în cauze similare. În cele din urmă, reclamanții consideră că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece le-a fost refuzată proprietatea fără să li se acorde o cale de atac. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamanți ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, că nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, litigiul nu se confruntă cu niciun alt motiv. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară RECEVABIL toate mijloacele de fond rezervate. Michael O

§ Cauze similare

Grupate prin similitudine semantică

5 cauze
CtEDO 2000-05-04
0,96
HODOS contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION PARTIELLE SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 29968/96 présentée par Elena, Alexandru-Liviu et Gheorghe HODOŞ contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 4 mai 2000 en
CtEDO 2000-10-10
0,96
POPESCU NASTA contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 33355/96 présentée par Călin Mircea POPESCU NASTA contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une chambre composé
CtEDO 2000-10-10
0,96
SURPACEANU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 32260/96 présentée par Constantin et Traian-Victor SURPACEANU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 10 octobre 2000 en une cha
CtEDO 2000-05-30
0,95
GHEORGHIU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 31678/96 présentée par Theodor et Dinu Ioan GHEORGHIU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 30 mai 2000 en une chambre composé
CtEDO 2000-06-06
0,95
STATE, STATE ET ALBU contre la ROUMANIE
PREMIÈRE SECTION DÉCISION SUR LA RECEVABILITÉ de la requête n° 31680/96 présentée par Teodora Paraschiva STATE, Ioan STATE et Venera Ileana ALBU contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 6 juin
Sursă