ROSA MARQUES ET AUTRES contre le PORTUGAL

SECȚIUNEA A PATRA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 48187/99 prezentate de Maria de Lurdes ROSA MARQUE și altele împotriva Portugaliei Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a patra), care are loc la 30 mai 2000 într-o cameră compusă din Ress, președintele Pastor Ridruejo, Caflisch, Makarczyk, Cabral Barreto, Vajić, Pellonpäää, judecători și V. Berger, grefier de secțiune Având în vedere cererea menționată mai sus depusă la 5 mai 1999 și înregistrată la 19 mai 1999, după ce a deliberat, face următoarea decizie, făcând apel la reclamanți, Maria de Lurdes Rosa Marques, domnul Fernando António Santos Marques, domnul Esmeralda Fernandes Rosa Moreira, Maria Julieta Rosa Moreira da Silva, dnii Joao Manuel Rosa Moreira, Fernando José Moreira da Silva și M. Elsa Maria Moreira da Silva, sunt resortisanți portughezi, născuți în 1931, 1931, 1951, 1942, 1954, 1971 și 1966 și reședința la Linda-a-Velha (Portugalia). Ei sunt reprezentați în fața Curții de către J. Lebre de Freitas, avocat în baroul de la Lisabona. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către reclamanți, pot fi rezumate după cum urmează. În 1990, trei terenuri aparținând reclamanților au făcut obiectul unei exproprieri în favoarea unei societăți pe acțiune Brisa - Auto-Estradas din Portugalia S.A. (denumită în continuare Brisa). Aceste terenuri se aflau într-adevăr pe traseul prevăzut al autostrăzii Lisabona-Cascais. Întrucât nu a fost posibilă stabilirea la termen a sumei la care se face referire în art. 3 august 1990, o comisie de arbitraj, desemnată în conformitate cu legea, a evaluat, printr-un act din 3 august 1990, această despăgubire la 18 539 505 ecudos portughez (PTE). printr-o decizie din aceeași zi, judecătorul tribunalului din Oeiras a informat instanța în legătură cu decizia comisiei de arbitraj a reclamanților. La 28 august 1990, Brisa a introdus în fața tribunalului o acțiune împotriva deciziei arbitrale prin care se presupune că despăgubirile în cauză ar trebui să fie cu o valoare mai mică. La 3 septembrie 1990, reclamanții au răspuns recursului la Brisa În același timp, ei au susținut nulitatea notificării deciziei arbitrale în măsura în care nu au fost informați cu privire la posibilitatea de a introduce o cale de atac împotriva aceleiași decizii în termen de opt zile. Printr-o ordonanță din 20 septembrie 1990, judecătorul a respins această cerere, considerând că notificarea deciziei arbitrale fusese efectuată în conformitate cu legea. Reclamanții au făcut apel la această decizie în fața instanței judecătorești (Tribunalul da Relação) de la Lisabona. Între timp, Brisa s-a retras din acțiunea pe care a introdus-o împotriva deciziei arbitrale și au solicitat apoi plata imediată a sumei de 18 539 505 PTE, pe baza unei dispoziții din Codul exproprierilor din 1991. Într-o decizie din 7 octombrie 1992, judecătorul, considerând că acesta era codul exproprierilor din 1976 și nu cel din 1991 care se aplica în cazul de față, a respins cererea. În plus, se consideră că decizia nu trecuse încă în forță de lucru judecat, având în vedere apelul introdus de reclamanți împotriva deciziei sale din 20. Septembrie 1990. Reclamanții au făcut apel la această ordonanță în fața instanței de apel de la Lisabona. Aceasta din urmă și-a dat hotărârea la 24 iunie 1993. În ceea ce privește recursul introdus împotriva deciziei din 20 septembrie 1990, instanța de apel consideră că notificarea deciziei în cauză nu respectase oficialitatea legală. Cu toate acestea, este vorba despre o declarație pe care reclamanții ar fi trebuit să o ridice în termen de cinci zile de la notificare, ceea ce nu au făcut ei. Astfel, instanța de apel a respins acțiunea reclamanților. Curtea de apel a dat apoi dreptul la a doua cerere, considerând că codul de exproprieri din 1991 era aplicabil, dar a decis că suma în cauză nu va fi plătită decât după ce a fost luată o decizie definitivă în forță de lucru judecat. Reclamanții s-au ocupat în casație în fața Curții Supreme (Supremo Tribunal de Justiça) . Curtea Supremă și-a dat hotărârea la 17 martie 1994. În ceea ce privește presupusa nulitate a notificării deciziei arbitrale, Curtea Supremă a reînceput raionamentul tribunalului din Oeiras și a ajuns la concluzia că o astfel de notificare respectase formalismul legal. Aceasta a închis hotărârea Tribunalului de Primă Instană din Lisabona pentru suprataxă și a respins recursul. Reclamanții au depus apoi o acțiune constituțională în fața Tribunalului Constituțional (Tribunalul Constituțional) și au susținut că dispoziția din Codul exproprierilor privind notificarea hotărârilor arbitrale era contrară articolului 20 din Constituție, care garantează dreptul de acces la instanțele judecătorești, precum și articolului 6 din convenție. Prin hotărârea din 14 mai 1997, Tribunalul Constituțional a declarat acțiunea inadmisibilă, întrucât instanțele nu au invocat în fața Curții Supreme problema de neconstituționalitate în cauză. Reclamanții au prezentat încă o cerere în nulitate a acestei hotărâri, care a fost respinsă printr-o decizie a judecătorului raportor din 29 octombrie 1997. La rândul său, această decizie a fost confirmată printr-o hotărâre a Tribunalului Constituțional din 4 noiembrie 1998, adusă la cunoștința reclamanților la 9 noiembrie 1998. Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamanții se plâng mai întâi de durata procedurii. Reclamanții se plâng, de asemenea, încă din perspectiva articolului 6 alineatul (1) din convenție că nu au beneficiat de un proces echitabil. În acest sens, aceștia susțin că ar fi trebuit să fie informați de instanță cu privire la posibilitatea de a introduce o cale de atac împotriva deciziei arbitrale. În cele din urmă, reclamanții se plâng de faptul că nu mai putea fi modificată suma acordată de comisia de arbitraj din cauza dezosării Brisei. Ei invocă articolele 6 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1. Reclamanții se plâng mai întâi de durata procedurii. În stadiul actual al dosarului, Curtea nu consideră în măsură să se pronunțe cu privire la admisibilitatea acestui aspect și consideră necesar să comunice această parte a cererii guvernului pârât pentru observații scrise în conformitate cu articolul (b) din Regulamentul său de procedură. Reclamanții se plâng, de asemenea, încă sub aspectul articolului 6 alineatul (1), că nu au beneficiat de un proces echitabil. Ei susțin în această privință că ar fi trebuit să fie informați de instanță cu privire la posibilitatea de a introduce o cale de atac împotriva deciziei arbitrale. Curtea amintește că, în conformitate cu art. 35 alineatul (1) din Convenție, nu poate fi sesizat decât după epuizarea căilor de atac interne, astfel cum este înțeles în conformitate cu principiile de drept internațional general recunoscute, și în termen de șase luni de la data deciziei interne definitive. În conformitate cu jurisprudența organelor Convenției, acțiunile interne nu pot fi considerate epuizate atunci când acțiunea în cauză a fost respinsă ulterior la data la care a fost respectată o formalitate imputabilă autorului său (a se vedea Comm. eur. D.H., nr. 19117/91, p. 12.194, D.R. nr. 76, p. 70). În speță, Tribunalul Constituțional nu a examinat acțiunea introdusă de reclamanți pe motiv că aceștia din urmă au omis să ridice problema constituționalității în cauză în fața Curții Supreme. Prin urmare, părțile nu îndeplinesc condiția privind epuizarea căilor de atac interne prevăzută la art. 35 alineatul (1) din convenție, astfel încât această parte a cererii să fie respinsă, în conformitate cu art. 35 alineatul (4). În cele din urmă, reclamanții se plâng de faptul că nu mai putea fi modificată suma acordată de comisia de arbitraj din cauza dezosării Brisei. Ei invocă articolele 6 din Convenție și 1 din Protocolul nr. 1. Cu toate acestea, Curtea arată că, pentru acest motiv particular, decizia internă definitivă este cea a Curții Supreme, pronunțată la 17 martie 1994, care a decis că suma în cauză nu va fi plătită decât după ce a fost luată o decizie definitivă în forță de lucru judecat. Instanța nu a fost introdusă ca la 5 mai 1999, fie după expirarea termenului de șase luni prevăzut la art. 35 alineatul (1) din Convenție, astfel încât aceasta să fie întârziată. În consecință, această parte a cererii trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alineatul (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, AJOURNE examinarea iar reclamantul trebuie să fie respins în conformitate cu durata procedurii. Vincent Berger Georg Ress Moduler Președinte

QUATRIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 48187/99

présentée par Maria de Lurdes ROSA MARQUES et autres

contre le Portugal

La Cour européenne des Droits de l’Homme (quatrième section), siégeant le

30 mai 2000 en une chambre composée de

M.

G.

Ress,

président

,

M.

A.

Pastor

Ridruejo,

M.

L.

Caflisch,

M.

J.

Makarczyk,

M.

I.

Cabral

Barreto,

M

me

N.

Vajić,

M.

M.

Pellonpää,

juges

,

et de

M.

V. Berger,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 5 mai 1999 et enregistrée le 19 mai 1999,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, M

me

Maria de Lurdes Rosa Marques, M. Fernando António Santos Marques, M

mes

Esmeralda Fernandes Rosa Moreira, Maria Julieta Rosa Moreira da Silva, MM. João Manuel Rosa Moreira, Fernando José Moreira da Silva et M

me

Elsa Maria Moreira da Silva, sont des ressortissants portugais, nés respectivement en 1931, 1931, 1951, 1942, 1954, 1971 et 1966 et résidant à Linda-a-Velha (Portugal). Ils sont représentés devant la Cour par M

e

J. Lebre de Freitas, avocat au barreau de Lisbonne.

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les requérants, peuvent se résumer comme suit.

En 1990, trois terrains appartenant aux requérants firent l’objet d’une expropriation en faveur d’une société anonyme

Brisa - Auto-Estradas de Portugal S.A.

(ci-après la

Brisa

). Ces terrains se trouvaient en effet sur le tracé prévu de l’autoroute Lisbonne-Cascais.

La fixation à l’amiable du montant de l’indemnité d’expropriation n’ayant pas été possible, une commission d’arbitrage, désignée conformément à la loi, évalua, par un acte du 3 août 1990, ladite indemnité à 18

539

505 escudos portugais (PTE).

Par une décision du même jour, le juge du tribunal d’Oeiras ordonna d’adresser notification de la décision de la commission d’arbitrage aux requérants.

Le 28 août 1990, la

Brisa

introduisit devant le tribunal d’Oeiras un recours contre la décision arbitrale, estimant que l’indemnisation en cause devrait être d’un montant inférieur.

Le 3 septembre 1990, les requérants répondirent au recours de la

Brisa

. Ils arguèrent en même temps de la nullité de la notification de la décision arbitrale dans la mesure où ils n’avaient pas été informés de la possibilité d’interjeter un recours contre cette même décision dans le délai de huit jours.

Par une ordonnance du 20 septembre 1990, le juge rejeta cette demande, estimant que la notification de la décision arbitrale avait été effectuée conformément à la loi. Les requérants firent appel de cette décision devant la cour d’appel (

Tribunal da Relação

) de Lisbonne.

Entre-temps, la

Brisa

se désista du recours qu’elle avait introduite contre la décision arbitrale. Les requérants demandèrent alors le versement immédiat de la somme de 18

539

505 PTE, se fondant sur une disposition du code des expropriations de 1991. Par une décision du 7 octobre 1992, le juge, considérant que c’était le code des expropriations de 1976 et non pas celui de 1991 qui était applicable au cas d’espèce, rejeta la demande. Il estima par ailleurs que la décision arbitrale n’était pas encore passée en force de chose jugée, compte tenu de l’appel introduit par les requérants eux-mêmes contre sa décision du 20

septembre 1990. Les requérants firent appel de cette ordonnance devant la cour d’appel de Lisbonne.

Cette dernière rendit son arrêt le 24 juin 1993. S’agissant de l’appel introduit contre la décision du 20 septembre 1990, la cour d’appel estima que la notification de la décision arbitrale en cause n’avait pas respecté le formalisme légal. Toutefois, il s’agissait là d’une nullité que les requérants auraient dû soulever dans un délai de cinq jours à compter de la notification, ce qu’ils n’avaient pas fait. La cour d’appel rejeta ainsi le recours des requérants. La cour d’appel fit ensuite droit au second appel, considérant que le code des expropriations de 1991 était applicable, mais décida que la somme en cause ne serait versée qu’après qu’une décision définitive fut passée en force de chose jugée.

Les requérants se pourvurent en cassation devant la Cour suprême (

Supremo Tribunal de Justiça

). Celle-ci rendit son arrêt le 17 mars 1994. S’agissant de la prétendue nullité de la notification de la décision arbitrale, la Cour suprême reprit le raisonnement du tribunal d’Oeiras et conclut qu’une telle notification avait respecté le formalisme légal. Elle confirma l’arrêt de la cour d’appel de Lisbonne pour le surplus et rejeta ainsi le pourvoi.

Les requérants déposèrent alors un recours constitutionnel devant le Tribunal constitutionnel (

Tribunal Constitucional

). Ils alléguaient que la disposition du code des expropriations concernant la notification des décisions arbitrales était contraire à

l’article 20 de la Constitution, qui garantit le droit d’accès aux tribunaux, ainsi qu’à

l’article 6 de la Convention.

Par un arrêt du 14 mai 1997, le Tribunal constitutionnel déclara le recours irrecevable, considérant que les requérants n’avaient pas soulevé devant la Cour suprême la question d’inconstitutionnalité en cause.

Les requérants déposèrent encore une demande en nullité de cet arrêt qui fut rejetée par une décision du juge rapporteur du 29 octobre 1997. Cette décision fut à son tour confirmée par un arrêt du Tribunal constitutionnel du 4 novembre 1998, porté à la connaissance des requérants le 9 novembre 1998.

GRIEFS

1.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent d’abord de la durée de la procédure.

2.

Les requérants se plaignent également, toujours sous l’angle de l’article 6 § 1, de ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable. Ils allèguent à cet égard qu’ils auraient dû être informés par le tribunal de la possibilité d’introduire un recours contre la décision arbitrale.

3.

Les requérants se plaignent enfin du fait que l’indemnité d’expropriation n’a été mise à leur disposition qu’après que la décision interne définitive a été rendue, alors que la somme octroyée par la commission d’arbitrage ne pouvait plus être modifiée en raison du désistement de la

Brisa

. Ils invoquent les articles 6 de la Convention et 1 du Protocole n° 1.

EN DROIT

1.

Les requérants se plaignent d’abord de la durée de la procédure.

En l’état actuel du dossier, la Cour ne s’estime pas en mesure de se prononcer sur la recevabilité de ce grief et juge nécessaire de communiquer cette partie de la requête au gouvernement défendeur pour observations écrites conformément à l’article

54

§

3

b) de son règlement.

2.

Les requérants se plaignent également, toujours sous l’angle de l’article 6 § 1, de ne pas avoir bénéficié d’un procès équitable. Ils allèguent à cet égard qu’ils auraient dû être informés par le tribunal de la possibilité d’introduire un recours contre la décision arbitrale.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 35 § 1 de la Convention elle «

ne peut être saisie qu’après l’épuisement des voies de recours internes, tel qu’il est entendu selon les principes de droit international généralement reconnus, et dans un délai de six

mois à partir de la date de la décision interne définitive.

»

Conformément à la jurisprudence des organes de la Convention, les recours internes ne peuvent pas être considérés comme épuisés lorsque le recours en cause a été rejeté par suite l’inobservation d’une formalité imputable à son auteur (voir Comm. eur. D.H.,

n° 19117/91, déc. 12.1.94, D.R. n° 76, p. 70).

En l’espèce, le Tribunal constitutionnel n’a pas examiné le recours introduit par les requérants au motif que ces derniers avaient omis de soulever la question de constitutionnalité en cause devant la Cour suprême.

Il s’ensuit que les requérants n’ont pas satisfait à la condition relative à l’épuisement des voies de recours internes prévue à l’article 35 § 1 de la Convention, de sorte que cette partie de la requête doit être rejetée, conformément à l’article 35 § 4.

3.

Les requérants se plaignent enfin du fait que l’indemnité d’expropriation n’a été mise à leur disposition qu’après que la décision interne définitive a été rendue, alors que la somme octroyée par la commission d’arbitrage ne pouvait plus être modifiée en raison du désistement de la

Brisa

. Ils invoquent les articles 6 de la Convention et 1 du Protocole n° 1.

La Cour relève cependant que pour ce grief particulier, la décision interne définitive est celle de la Cour suprême, rendue le 17 mars 1994, qui a décidé que la somme en cause ne serait versée qu’après qu’une décision définitive fut passée en force de chose jugée. La requête n’a été introduite que le 5 mai 1999, soit après l’écoulement du délai de six mois prévu à l’article 35 § 1 de la Convention, de sorte que ce grief est tardif.

Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être rejetée conformément à l’article 35 §

4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

AJOURNE

l’examen du grief des requérants tiré de la durée de la procédure

;

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

pour le surplus.

Vincent Berger

Georg Ress

Greffier

Président