AFFAIRE SERRA c. FRANCE

AFFAIRE SERRA c. FRANCE (CtEDO, 2000)

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA SERRA c. FRANȚA (solicitarea nr. 34206/96) HOTĂRÂREA STRASBURG 13 iunie 2000 DEFINITIVF 18/10/2000 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite la art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din W. Fuhrmann, președintele J.-P. Costa, L. Loucaides, P. Kūris, icolas Bratza H.S. Greve, K. Traja judecători și Dolle Graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 1 iunie 1999 și 23 mai 2000, rend la chetă că aici, adoptat la această ultimă dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant francez, dl Jaime Serra ( Cererea a fost înregistrată la 18 decembrie 1996 sub numărul de dosar 3420′′′. Reclamantul a fost reprezentat de Maestrul Dominique-Lucie Boquet, avocat în baroul din Paris. Guvernul francez a fost reprezentat de agentul său, Yves Charpentier, director adjunct al drepturilor omului la Ministerul Afacerilor Externe, la care a urmat dl Michele Dubrocard. Pe marginea unghiului articolului 6 1 din Convenție, reclamantul se plângea de durata unei proceduri administrative și punea la îndoială imparțialitatea instanțelor sesizate. printr-o decizie din 22 octombrie 1997, Comisia (Camera a doua) a decis să aducă plângerea formulată din durata procedurii la cunoștința guvernului, invitând la prezentarea în scris a observațiilor privind admisibilitatea și temeinicia sa. Guvernul și-a prezentat observațiile la 5 februarie 1998 și reclamantul și-a prezentat observațiile la 23 martie 1998. Ca urmare a intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la 1 noiembrie 1998, și în conformitate cu art. 5 alineatul (2) din acesta, cauza este examinată de Curte. În conformitate cu art. 52 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Cu r ț ii (precum Regulamentul de procedură al Cu r ț ii), președintele Cu r ț ii, dl Wildhaber, a atribuit cauza celei de a treia sec ț iuni. În iunie 1999, camera a declarat admisibil faptul că cererea a fost depusă pe durata procedurii. Ea a declarat cererea inadmisibilă pentru surplus. DE FAPT, reclamantul exploata un comerț cu hotelrie-restaurare. De la cetățenie spaniolă la momentul respectiv, el a fost beneficiar pentru exercitarea acestei activități de o carte de identitate specială a unui comerciant străin. La 31 iunie 1999, Mai 1978, prefectul Loirei i-a refuzat reînnoirea cardului. La 20 ianuarie 1986, reclamantul l-a sesizat pe ministru cu privire la o cerere prealabilă de despăgubire a prejudiciului suferit ca urmare a refuzului de reînnoire a cardului. La 17 martie 1986, reclamantul a depus o acțiune în despăgubire. 10. În aprilie 1988, Tribunalul Administrativ din Grenoble a respins cererea reclamantului. 11. La 16 iunie 1988, reclamantul a solicitat în fața Consiliului de Stat. 12. În urma intrării în vigoare la 1 ianuarie 1989 a legii din 31 iunie 1989 În decembrie 1987, președintele secțiunii din litigiul Consiliului de Stat a transmis recursul la instanța competentă, Curtea Administrativă din Lyon, la 2 ianuarie 1989. 13. La 10 martie 1989, reclamantul a înaintat o cerere de provizionare cu privire la valoarea prejudiciului la care solicita reparația. Prin ordonanța din 28 martie 1989 Prin Hotărârea din 29 martie 1990, Curtea Administrativă din Lyon a anulat hotărârea atacată pentru incompetență teritorială și a respins cererea reclamantului. (...) rezultă din interpretarea dată de Ministerul Afacerilor Externe al Convenției consulare [din 7 ianuarie 1862 încheiat între Franța și Spania] într-o circulație din 15 mai 1957 publicată în Jurnalul Oficial din 25 mai 1957, că această convenție nu scutește resortisanții spanioli care doresc să exercite profesia de declarare a obligației de a obține cartea specială de care trebuie să dețină orice comerciant străin (...) 15. La 29 mai 1990, reclamantul a formulat un recurs în casație în fața Consiliului de Stat. La 27 septembrie 1990, a depus o memoriu suplimentar. 16. Prin Hotărârea din 21 decembrie 1994, Consiliul de Stat a atacat hotărârea și a trimis dosarul Curții Administrative din Lyon pentru a se pronunța cu privire la cererea de despăgubire. Consiliul de Stat a declarat în special că: [...] dispozițiile Convenției consulare din 7 ianuarie 1862 [încheiată între Franța și Spania] au ca efect excluderea resortisanților spanioli din domeniul de aplicare al Decretului din 12 noiembrie 1938 modificat [care interzice oricărui străin să desfășoare în Franța o activitate comercială fără a deține o carte de identitate specială a unui comerciant străin] ; că M. Serra, cetățean spaniol, a fost, spre deosebire de acest lucru a decis prefectul Loirei, scutit de a deține cardul special de comerciant pentru a putea exercita ocupația de comerciant (...) 17. Prin hotărârea din 14 aprilie 2004 Iunie 1995, instanța administrativă din Lyon a acceptat cererea reclamantului. În special, instanța de apel consideră că prefectul Loirei a comis o greșeală de natură să angajeze răspunderea statului refuzând să reînnoiască cardul, pe motiv că: în cazul în care această decizie [de refuzare a reînnoirii] nu a împiedicat în drept ca domnul Serra, care era scutit de a solicita o autorizație, să aibă o profesie comercială, intervenția sa a avut ca efect d Prin urmare, Curtea Administrativă de Apel a evaluat la 300 000 FRF valoarea prejudiciului suferit de reclamant ca urmare a refuzului ilegal de reînnoire a cardului și a condamnat statul francez la plata acestei sume. 19. La 7 august 1995, reclamantul a formulat un recurs în casație în fața Consiliului de Stat. La 23 noiembrie 1995, a depus o memorare suplimentară. 20. Mai 1996, Consiliul de Stat a respins recursul pe motiv că motivele prezentate de reclamant nu au fost de natură să permită admiterea cererii în legătură cu VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 21. Reclamantul denunță durata procedurii în fața instanțelor civile și invocă o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 22. Guvernul declară că a predat înțelepciunea Curții. Cu toate acestea, acesta susține că reclamantul a contribuit la încetinirea procedurii, formulând un al doilea recurs în casație, în ciuda faptului că a obținut deja satisfacția. Astfel, guvernul susține că procedura ulterioară hotărârii Tribunalului Administrativ din Lyon din data de 14 aprilie Iunie 1995 nu poate fi luată în considerare. Perioada care trebuie luată în considerare 23. Curtea nu găsește în mod întemeiat declarația guvernului potrivit căreia procedura ulterioară hotărârii Tribunalului Administrativ din Lyon din 14 Iunie 1995 nu poate fi luată în considerare; Comisia consideră că perioada în litigiu, care a început cu cererea prealabilă din partea reclamantului din 20 ianuarie 1986, a încetat la 6 mai 1996 și, prin urmare, a durat zece ani, trei luni și 17 zile, pentru cinci instanțe pe fond, dintre care mai mult de patru ani și jumătate pentru examinarea primului recurs în casație a reclamantului. Caracterul rezonabil al duratei procedurii 24. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se efectuează o procedură în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, hotărârile Richardc. Franța din 22 aprilie 1998, Rec., 1998, p. 857, § 39 25. Curtea observă că cauza nu a fost deosebit de complexă și observă că nu se poate reproșa reclamantului să fie judecat în prealabil de acțiunile prevăzute în dreptul intern. Curtea consideră că, în ceea ce privește o perioadă de mai mult de 10 ani, întârzierea procedurii rezultă în principal din comportamentul autorităților și instanțelor sesizate. 26. Curtea reafirmă că este de competența statelor contractante de a-și organiza sistemul judiciar astfel încât instanțele lor să poată garanta dreptul fiecăruia de a obține o decizie definitivă cu privire la contestațiile referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil într-un termen rezonabil. Curtea consideră că nu se poate considera că: În conformitate cu art. 41 din Convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagube 28. Reclamantul evaluează prejudiciul suferit la suma de 43 984 477 FRF, dintre care 20 000 000 FRF pentru prejudiciul său moral. 29. Guvernul consideră că prejudiciul material de care se plânge reclamantul a fost reparat de instanțele naționale. De asemenea, acesta afirmă că reclamantul nu avansează niciun element de natură să demonstreze că durata procedurii ar fi fost pentru el la origine o tulburare de altă natură decât cea morală. Prin urmare, consideră că satisfacția echitabilă care poate fi atribuită reclamantului nu poate depăși o sumă de 30 000 FRF pentru prejudiciul moral. 30. În schimb, Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral cert din cauza duratei procedurii în litigiu. 41, Comisia decide să acorde reclamantului 30 000 FRF în acest scop. Costuri și cheltuieli de judecată 31. Reclamantul susține că a plătit o sumă de 165 124 FRF pentru procedura în fața instanțelor interne și a organelor convenției. 32. Este adevărat că numai cheltuielile suportate în mod necesar în fața instanțelor naționale pentru a remedia încălcarea Convenției constatate de Curte pot fi rambursate, nu este mai puțin adevărat că, în cazuri de durată de procedură, durata de examinare a unei cauze dincolo de În consecință, având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea acordă reclamantului 10 000 FRF în acest sens. 33. În ceea ce privește cheltuielile suportate în fața organelor convenției, Curtea constată că a reținut doar o parte din obiecțiunile reclamantului. Prin urmare, este necesar să se atribuie acestuia din urmă 10 000 FRF din acest șef. Interese moratorii 34. Conform informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 2,74% laan. prin aceste motive, Curtea, în l .unanimité, A spus că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu ....................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... 000 (80 000) franci francezi pentru cheltuieli și cheltuieli de judecată, sume care trebuie majorate cu o dobândă simplă de 2,74% l an de la expirarea termenului respectiv și până la plata acesteia respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. În limba franceză, apoi comunicat în scris la 13 iunie 2000 în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Dolle W. Fuhrmann Module Președinte

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE SERRA

c. FRANCE

(Requête n° 34206/96)

ARRÊT

STRASBOURG

13 juin 2000

DÉFINITIF

18/10/2000

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme avant la parution de sa version définitive.

En l’affaire Serra c. France

,

La Cour européenne des Droits de l’Homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de

:

M.

W. Fuhrmann,

président

,

M.

J.-P. Costa,

M.

L. Loucaides,

M.

P. Kūris,

S

ir

N

icolas

Bratza

,

M

me

H.S. Greve,

M.

K. Traja

,

juges

,

et de

M

me

S.

Dollé

,

greffière de section

,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil les 1er juin 1999 et 23

mai 2000,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette dernière date

:

PROCÉDURE

1.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête dirigée contre la République française et dont un ressortissant français, M. Jaime Serra («

le requérant

»), avait saisi la Commission européenne des Droits de l’Homme («

la Commission

») le 1

er

octobre 1996, en vertu de l’ancien article

25 de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales («

la Convention

»). La requête a été enregistrée le 18

décembre 1996 sous le numéro de dossier 34206/96. Le requérant a été représenté par Maître Dominique-Lucie Boquet, avocate au barreau de Paris. Le gouvernement français («

le Gouvernement

»

) a été représenté par son agent, M.

Yves Charpentier, sous-directeur des droits de l’homme au ministère des Affaires étrangères, auquel a succédé M

me

Michèle Dubrocard.

2.

Sous l’angle de l’article 6

§

1 de la Convention, le requérant se plaignait de la durée d’une procédure administrative et mettait en doute l’impartialité des juridictions saisies.

3.

Par une décision du 22

octobre 1997, la Commission (deuxième chambre) a décidé de porter le grief tiré de la durée de la procédure à la connaissance du gouvernement, en l’invitant à présenter par écrit des observations sur sa recevabilité et son bien-fondé. Le Gouvernement a présenté ses observations le 5

février 1998 et le requérant a présenté les siennes le 23

mars 1998.

4.

A la suite de l’entrée en vigueur du Protocole n°

11 le 1

er

novembre 1998, et conformément à l’article

5 §

2 de celui-ci, l’affaire est examinée par la Cour.

5.

Conformément à l’article

52 §

1 du règlement de la Cour («

le règlement

»), le président de la Cour, M.

L.

Wildhaber, a attribué l’affaire à la troisième section.

6.

Le 1

er

juin 1999, la chambre a déclaré recevable le grief tiré de la durée de la procédure. Elle a déclaré la requête irrecevable pour le surplus.

EN FAIT

7.

Le requérant exploitait un commerce d’hôtellerie-restauration. De nationalité espagnole à l’époque, il était bénéficiaire pour l’exercice de cette activité d’une carte d’identité spéciale de commerçant étranger. Le 31

mai 1978, le préfet de la Loire lui refusa le renouvellement de cette carte.

8.

Le 20

janvier 1986, le requérant saisit le ministre de l’Intérieur d’une demande préalable d’indemnisation du préjudice subi du fait du refus de renouvellement de la carte. Il se heurta à un refus.

9.

Le 17

mars 1986, le requérant déposa un recours contentieux en indemnisation.

10.

Par jugement du 18

avril 1988, le tribunal administratif de Grenoble rejeta la demande du requérant.

11.

Le 16

juin 1988, le requérant interjeta appel devant le Conseil d’État.

12.

Suite à l’entrée en vigueur le 1

er

janvier 1989 de la loi du 31

décembre 1987 portant réforme du contentieux administratif, le président de la section du contentieux du Conseil d’État transmit le recours à la juridiction compétente, la cour administrative d’appel de Lyon, le 2

janvier 1989.

13.

Le 10

mars 1989, le requérant déposa en référé une demande de provision sur le montant du préjudice dont il sollicitait la réparation. Par ordonnance du 28

juin 1989, le conseiller délégué de la cour administrative rejeta cette demande.

14.

Par arrêt du 29

mars 1990, la cour administrative d’appel de Lyon annula le jugement attaqué pour incompétence territoriale et rejeta la demande du requérant. La cour s’exprima comme suit :

«

(...) il ressort de l’interprétation donnée par le ministère des affaires étrangères de la convention consulaire [du 7 janvier 1862 conclue entre la France et l'Espagne] dans une circulaire du 15 mai 1957 publiée au journal officiel du 25 mai 1957, que cette convention ne dispense pas les ressortissants espagnols désirant exercer la profession de commerçant de l’obligation d’obtenir la carte spéciale dont doit être titulaire tout commerçant étranger (...)

»

15.

Le 29

mai 1990, le requérant forma un pourvoi en cassation devant le Conseil d’État. Le 27

septembre 1990, il déposa un mémoire complémentaire.

16.

Par arrêt du 21

décembre 1994, le Conseil d’État annula l’arrêt attaqué et renvoya le dossier à la cour administrative de Lyon pour qu’elle statue sur la demande d’indemnisation. Le Conseil d’État affirma notamment que :

«

(...) les stipulations de la convention consulaire du 7 janvier 1862 [conclue entre la France et l'Espagne] ont pour effet de soustraire les ressortissants espagnols du champ d’application du décret du 12 novembre 1938 modifié [interdisant à tout étranger d'exercer en France une activité commerciale sans posséder une carte d’identité spéciale de commerçant étranger] ; que M. Serra, ressortissant espagnol était, contrairement à ce qu’a décidé le préfet de la Loire, dispensé de posséder la carte spéciale de commerçant pour pouvoir exercer la profession de commerçant (...)

»

17.

Par arrêt du 14

juin 1995, la cour administrative d’appel de Lyon fit droit à la demande du requérant. En particulier, la cour d’appel estima que le préfet de la Loire avait commis une faute de nature à engager la responsabilité de l’État en refusant de renouveler la carte, au motif que «

si cette décision [de refus de renouvellement] ne faisait pas obstacle en droit à ce que M. Serra, qui était dispensé de solliciter une autorisation, exerçât une profession commerciale, son intervention a eu pour effet d’empêcher l’intéressé de poursuivre son projet, dès lors qu’elle équivalait, en fait, à une interdiction d’exercice de cette activité (...)

».

18.

La cour administrative d’appel évalua donc à 300

000

FRF le montant du préjudice subi par le requérant du fait du refus illégal de renouvellement de la carte et condamna l’État français au versement de cette somme.

19.

Le 7

août 1995, le requérant forma un pourvoi en cassation devant le Conseil d’État. Le 23

novembre 1995, il déposa un mémoire complémentaire.

20.

Par arrêt du 6

mai 1996, le Conseil d’État rejeta le pourvoi au motif que les moyens présentés par le requérant n’étaient pas «

de nature à permettre l’admission de la requête

».

EN DROIT

i.

SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE

6 §

1 DE LA CONVENTION

21.

Le requérant dénonce la durée de la procédure devant les juridictions civiles et allègue une violation de l’article

6 §

1 de la Convention, ainsi libellé

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

22.

Le Gouvernement déclare s’en remettre à la sagesse de la Cour. Il affirme toutefois que le requérant a contribué à ralentir la procédure, en formant un second pourvoi en cassation, malgré le fait qu’il avait déjà obtenu satisfaction. Ainsi, le Gouvernement affirme que la procédure postérieure à l’arrêt de la cour administrative d’appel de Lyon en date du 14

juin 1995 ne saurait être prise en cause.

1.

Période à prendre en considération

23.

La Cour ne trouve pas étayée l’allégation du Gouvernement suivant laquelle la procédure postérieure à l’arrêt de la cour administrative d’appel de Lyon du 14

juin 1995 ne saurait être prise en compte. Elle estime que la période litigieuse, qui a débuté avec la demande préalable d’indemnisation déposée par le requérant le 20

janvier 1986, a pris fin le 6

mai 1996. Elle a donc duré dix ans, trois mois et dix-sept jours, pour cinq instances au fond, dont plus de quatre ans et demi pour l’examen du premier pourvoi en cassation du requérant.

2.

Caractère raisonnable de la durée de la procédure

24.

La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes (voir, parmi beaucoup d’autres, les arrêts Richard c.

France du 22

avril 1998,

Recueil des arrêts et décisions

1998

‑

II,

p.

824, §

57, et Doustaly c.

France du 23

avril 1998,

Recueil

1998

‑

II, p.

857, §

39).

25.

La Cour observe que l’affaire n’était pas particulièrement complexe. Elle observe également qu’il ne saurait être reproché au requérant de s’être prévalu des recours prévus en droit interne. Elle estime que s’agissant d’une durée de plus de dix ans, la lenteur de la procédure résulte essentiellement du comportement des autorités et juridictions saisies.

26.

La Cour réaffirme qu’il incombe aux États contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable. La Cour estime que l’on ne saurait considérer comme «

raisonnable

» la durée globale de plus de dix ans que connut la procédure.

Partant, il y a eu violation de l’article

6 §

1 de la Convention.

II.

SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

27.

Aux termes de l

’

article 41 de la Convention,

«

Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.

»

A.

Dommage

28.

Le requérant évalue le préjudice qu’il a subi à la somme de 43

984

477

FRF, dont 20

000

000

FRF au titre de son dommage moral.

29.

Le Gouvernement considère que le préjudice matériel dont se plaint le requérant a été réparé par les juridictions nationales. Il affirme en outre que le requérant n’avance aucun élément de nature à démontrer que la longueur de la procédure aurait été pour lui à l’origine d’un trouble d’une nature autre que morale. Par conséquent, il estime que la satisfaction équitable susceptible d’être allouée au requérant ne saurait excéder une somme de 30

000

FRF au titre du préjudice moral.

30.

La Cour considère qu’en l’absence de lien de causalité entre le dommage matériel invoqué et la violation constatée, il n’y pas lieu d’indemniser ce chef de préjudice. En revanche, elle considère que le requérant a subi un préjudice moral certain en raison de la durée de la procédure litigieuse. Compte tenu de sa jurisprudence en la matière et statuant en équité comme le veut l’article

41, elle décide d’allouer au requérant 30

000

FRF à ce titre.

B.

Frais et dépens

31.

Le requérant affirme avoir encouru des frais d’un montant de 165

124

FRF pour la procédure devant les juridictions internes et les organes de la Convention.

32.

S’il est vrai que seuls les frais nécessairement exposés devant les juridictions nationales pour faire redresser la violation de la Convention constatée par la Cour peuvent être remboursés, il n’en demeure pas moins que dans des affaires de durée de procédure, le prolongement de l’examen d’une cause au-delà du «

délai raisonnable

» entraîne une augmentation des frais à la charge du requérant (voir les arrêts Scalvini c.

Italie du 26

octobre

1999 ; Bouilly c.

France du 7

décembre 1999). Par conséquent, eu égard à sa jurisprudence en la matière, la Cour accorde au requérant 10

000

FRF à ce titre.

33.

Pour ce qui est des frais exposés devant les organes de la Convention, la Cour note qu’elle a retenu une partie seulement des griefs du requérant. Il y donc lieu d’allouer à ce dernier 10

000

FRF de ce chef.

C.

Intérêts moratoires

34.

Selon les informations dont dispose la Cour, le taux d’intérêt légal applicable en France à la date d’adoption du présent arrêt est de 2,74

% l’an.

par ces motifs, la cour, À l’unanimitÉ,

1.

Dit

qu

’

il y a eu violation de l

’

article

6 §

1 de la Convention

;

2.

Dit

que l

’

État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt est devenu définitif conformément à l’article

44 §

2 de la Convention, 30

000 (trente mille) francs français pour dommage moral, ainsi que 20

000 (vingt mille) francs français pour frais et dépens, montants à majorer d

’

un intérêt simple de 2,74

% l

’

an à compter de l

’

expiration dudit délai et jusqu

’

au versement

;

3.

Rejette

la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 13

juin 2000 en application de l’article

77 §§

2 et 3 du règlement de la Cour.

S.

Dollé

W. Fuhrmann

Greffière

Président