AFFAIRE CAMPS c. FRANCE

RESPONDENT

FRA

HOTĂRÂRE

24.10.2000

Pe scurt

Instanță: CtEDO
Concluzie: Violation de l'art. 6-1;Dommage matériel - demande rejetée;Préjudice moral - réparation pécuniaire

RĂSFOIEȘTE: CtEDO · 2000
DESCARCĂ: PDF · DOCX

Citează această cauză

AFFAIRE CAMPS c. FRANCE (CtEDO, 2000)

HUDOC · oficial

SECȚIUNEA A TREIA CAUZA CAMPS c. FRANȚA (solicitarea nr. 424001/98) HOTĂRÂREA STRASBURG 24 octombrie 2000 DEFINITIVF 04/04/2001 Această hotărâre va deveni definitivă în condițiile definite în art. 44 alin. (2) din Convenție. El poate fi supus unor modificări de formă înainte de publicarea versiunii sale definitive. În cauza Camps c. Franța Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Kūris, președintele L. Loucaides Tulkens, K. Jungwiert, Icolas Bratza K. Traja, Ugrekhelidze, judecători și dl Dolle Graffière de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 23 noiembrie 1999 și la 27 aprilie 2000 și la 3 octombrie 2000, rend l la que, adoptat la această ultimă dată procedura La originea cauzei se află o cerere îndreptată împotriva Republicii Franceze și al cărei resortisant francez, dl Gabriel Camps, a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului ( La 24 iulie 1998 a fost înregistrată o cerere sub numărul de dosar 42401/98. Guvernul francez a fost reprezentat de agentul său, Yves Charpentier, director adjunct pentru drepturile omului la Ministerul Afacerilor Externe, căruia i s-a alăturat Michele Dubrocard. 1 din Convenție, reclamantul se plângea de legalitatea și durata unei proceduri administrative. În urma intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 la 1 noiembrie 1998, în conformitate cu art. 5 alin. (2) din acesta, cauza este examinată de Curte. În conformitate cu art. 52 alin. Wildhaber, a atribuit cauza celei de-a treia secțiuni. Camera constituită în cadrul secțiunii îl cuprindea pe domnul J. Costa, judecător ales în temeiul Franței (articolele 27 alineatul (2) din Convenție și 26 § (a) din regulament. În ultimă instanță, dl Costa, care a luat parte la examinarea cauzei în cadrul Consiliului de Stat, este deținut din cameră. Președintele camerei a invitat guvernul să-i spună dacă intenționează să desemneze pentru a-și face loc fie un alt judecător ales, fie, în calitate de judecător ad hoc, o altă persoană care îndeplinește condițiile prevăzute în art. 1 din Convenție [art. 29 alineatul (2) din Regulamentul de procedură]. Guvernul a declarat că a renunțat la această desemnare. Ulterior, domnul L. Loucaudes, judecător supleant, l-a înlocuit pe domnul Costa. Printr-o decizie din 2 martie 1999, camera a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului, invitând la prezentarea în scris a observațiilor privind admisibilitatea și temeinicia motivului întemeiat pe durata procedurii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 28 iulie 1999 și reclamantul și-a prezentat observațiile la 16 septembrie 1999. La 23 noiembrie 1999, camera a declarat admisibil motivul întemeiat pe durata procedurii și a declarat cererea inadmisibilă pentru surplus. La 30 noiembrie 1999, camera a invitat părțile să îi prezinte, într-un termen care expiră la 8 februarie 2000, oferte de probe și observații suplimentare, precum și, dacă este cazul, propunerile lor de soluționare amiabilă și le-a informat cu privire la faptul că au dreptul de a solicita o audiere. Prin scrisoarea din 27 ianuarie 2000, guvernul a indicat că nu este necesar să se țină o instanță de judecată. La 16 ianuarie 1991, comisia departamentului pentru examinarea pasivului repatriaților din Tarn- et-Garonne a respins o cerere de obținere a unui împrumut de consolidare depus de solicitant. Pentru a-și prezenta cererea, reclamantul s-a întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 549 din 16 iulie 1987, al cărei articol 10 prevede că Persoanele (...), a căror exploatare se confruntă cu dificultăți economice și financiare grave, pot beneficia de un împrumut de consolidare. Acest împrumut poate consolida toate împrumuturile și datoriile direct legate de exploatare (...) Acest împrumut este majorat și poate fi garantat de către stat. Acesta este acordat la propunerea unui comision departamental (...) 10. La 8 iulie 1991, reclamantul sesizează Tribunalul Administrativ din Toulouse cu privire la o cerere de anulare a deciziei din 16 ianuarie 1991 care, în opinia sa, nu era suficient de motivată. 11. La 28 aprilie 1994, instanța a respins cererea reclamantului pe motiv că: menționând astfel considerațiile de drept și de fapt care stau la baza acestora, această decizie a îndeplinit cerințele de motivare La 28 aprilie 1997, reclamantul a depus o cerere de asistență judiciară. 14. La 29 octombrie 1997, Consiliul de Stat a respins recursul introdus de reclamant pe motiv că a fost nefondat. PE VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 15. Reclamantul a denunțat durata procedurii în fața instanțelor administrative și a invocat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) 1 din Convenție, astfel de formulare Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare 16. Perioada care trebuie luată în considerare a început la 8 iulie 1991 și se încheie la 29 iulie 1991. octombrie 1997, adică o perioadă de șase ani, trei luni și douăzeci și una de zile. Caracterul rezonabil al duratei procedurii 17. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se efectuează o procedură în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente (a se vedea, printre altele, Hotărârea Richard c. Franța din 22 aprilie 1998, Recuperarea hotărârilor și deciziilor 1998 II, 824, § 57, și Doustaly c. Franța din 23 aprilie 1998, Rec., 1998 II, p. 857, § 39). 18. Guvernul subliniază că, în fața Consiliului de Stat, reclamantul a solicitat asistență judiciară la mai mult de doi ani și nouă luni de la depunerea cererii introductive și este astfel responsabil de o întârziere de șase luni în desfășurarea procedurii. Cu toate acestea, el recunoaște că litigiul n a fost de o anumită complexitate și că nu a fost judecat cu toată diligența dezirabilă, în special în etapa daltă. Guvernul declară că este de acord cu înțelepciunea Curții pentru a aprecia caracterul rezonabil al termenului de judecată. 19. Curtea ia act de declarația guvernului. Comisia observă că cauza nu prezenta dificultăți speciale și consideră că, presupunând că reclamantul poate fi considerat răspunzător pentru o întârziere de șase luni în prelucrarea cauzei de către înalta instanță administrativă, este necesar să se constate că o astfel de întârziere nu ar fi determinantă în raport cu durata generală a procedurii, care nu a cunoscut, de altfel, decât două grade de jurisdicție. În consecință, Curtea constată că întârzierea procedurii rezultă, în principal, din comportamentul autorităților și al instanțelor administrative. Prin urmare, cauza reclamantului nu a fost ascultată într-un termen rezonabil și a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 20. Reclamantul solicită, fără a o număra, o despăgubire în temeiul articolului 41 din convenție, astfel de formulare În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și în cazul în care dreptul intern al Înaltei părți contractante nu permite să se desprindă pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții pârâte, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 21. Curtea arată că reclamantul nu a demonstrat existența unui prejudiciu material care ar rezulta din încălcarea articolului (6) În schimb, Comisia consideră că persoana în cauză a suferit o anumită nedreptate morală ca urmare a duratei procedurii în litigiu, că constatarea încălcării nu este suficientă pentru a compensa. Având în vedere circumstanțele cauzei și acționând în mod corect în conformitate cu dispozițiile art. 41, aceasta îi acordă 30 000 FRF în acest sens. Reclamantul, care nu a fost reprezentat de un avocat în fața Curții, nu solicită rambursarea cheltuielilor și cheltuielilor de judecată; potrivit jurisprudenței constante a Curții, astfel de întrebări nu fac apel la o examinare din oficiu (a se vedea, printre multe altele, Hotărârea Scuderi c. Italia din 24 august 1993, seria A nr. 265 A, p. 8, § 20). Interese moratori 23. Potrivit informațiilor de care dispune Curtea, rata legală a dobânzii aplicabilă în Franța la data adoptării prezentei hotărâri este de 2,74 % laan. prin aceste motive, Curtea, A unanimitei, A declarat că a existat o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din Convenție A declarat că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea a devenit definitivă în conformitate cu art. 44 2 din Convenție, 30 000 (trente o mie) franci francezi pentru pagubă morală, sumă care trebuie mărită cu 2,74% l an de la expirarea termenului menționat și până la plată. Făcută în franceză, apoi comunicată în scris la 24 octombrie 2000 în conformitate cu art. 77 § 2 și 3 din Regulamentul de procedură al Curții. Dolle Kūris Grefier Președinte