Grigore împotriva României

SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 31736/96 prezentate de Aurelian GRIGORE împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are sediul în iunie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta W. Thomassen, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, C. Bîrsan, J. Casadevall, R. Maruste, judecători, și grefier de secțiune, și de domnul O Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 19 aprilie 1996 și înregistrată la 4 iunie 1996, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul este un resortisant german cu reședința la Offenburg, Germania.

Cererea a fost la origine, de asemenea, formulată de către soția reclamantului, decedată la 24 septembrie 1998, al cărei reclamant este la limita moștenitorului. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul și soția sa au devenit proprietari ai unei case din București în 1971. În 1985, ei s-au dus în Germania pentru tratamentul medical al soției reclamantului, cu acordul autorităților comuniste române. Prin decizia administrativă din 28 iulie 1987, li s-a confiscat casa, în conformitate cu decretul nr. 223/1974, pentru refuzul de a se întoarce în țară. Această decizie nu le-a fost comunicată. La o dată nespecificată, reclamantul și soția sa au introdus o acțiune în revendicare în fața instanței de primă instanță din București, împotriva consiliului municipal al orașului București.

Ei au susținut că confiscarea casei lor era ilegală, deoarece nu au refuzat să se întoarcă în țară, ci doar au solicitat prelungirea șederii în Germania, din motive legate de tratamentul medical al persoanei reclamante. Prin hotărârea din 14 noiembrie 1994, instanța a acceptat cererea acestora. El a constatat că dispozițiile decretului nr. 223/1974, care prevedea confiscarea proprietății imobiliare în caz de refuz de întoarcere în țară, erau contrare art. 481 din Codul civil, care prevedea că orice privare de proprietate trebuie să urmărească un scop de interes public și să fie însoțită de o despăgubire justă. Tribunalul a constatat că decretul nr. 223/1974 era, de asemenea, contrar articolului 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, ratificată de România.

Prin urmare, a pronunțat nulitatea ordinului de confiscare și a ordonat pârâtului să restituie casa soților Grigore. Această hotărâre a devenit definitivă ca urmare a anulării, la 30 mai 1995, a acțiunii interjate de Consiliul Municipal din București. Prin decizia din 11 septembrie 1995, primarul București a ordonat restituirea casei. La 25 septembrie 1995, reclamantul și soția sa și-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară și au început să plătească taxele de proprietate aferente. La o dată care nu a fost precizată, procurorul general al României a formulat o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 14 noiembrie 1994. La 7 februarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a aprobat acțiunea și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare.

Ea a constatat mai întâi că statul devenise proprietar al casei prin efectul hotărârii de confiscare din 28 iulie 1987, care nu fusese contestată de cei interesați în momentul faptelor, conform legii nr. 1/1967 a procedurii administrative. Pe de altă parte, potrivit Curții, nici ei nu puteau nici să ridice excepția de la nulitate în cadrul unei acțiuni civile, întrucât dreptul lor nu le mai era protejat prin intermediul unei acțiuni principale. Curtea concluzionează că Tribunalul de Primă Instanță din București își depășise atribuțiile judiciare atunci când a constatat nulitatea ordinului de confiscare și a făcut observația că părțile interesate pot obține despăgubiri în conformitate cu Legea nr. 112/1995.

GRIFS Reclamantul se plângea, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, prin anularea hotărârii definitive din 14 noiembrie 1994, Curtea Supremă de Justiție la privarea de dreptul de proprietate, fără ca această privare să fi urmărit un scop de interes public și fără a-i acorda despăgubiri. De asemenea, reclamantul invocă o încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 4 din Convenție. Se plânge că confiscarea casei i-a afectat libertatea de circulație. PROCEDURA Cererea a fost depusă la 19 aprilie 1996 și înregistrată la 4 iunie 1996. La 20 mai 1997, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului pârât, invitând la prezentarea în scris a observațiilor sale cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii.

Guvernul și-a prezentat observațiile la 5 septembrie 1997, iar reclamantul și soția sa au răspuns la aceasta la 20 octombrie 1997. La 27 martie 1998, guvernul a prezentat observații suplimentare. În temeiul art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11, intrat în vigoare la noiembrie 1998, instanța de judecată este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată.

Guvernul pledează pentru cererea de neobosire a căilor de atac interne, susținând că este legal pentru reclamant să introducă o nouă acțiune în revendicare și că, în orice caz, Legea nr. 112/1995, intrată în vigoare la 29 ianuarie 1996, oferea posibilitatea de a solicita fie restituirea în natură a imobilului, fie despăgubiri Curtea consideră că guvernul, căruia i se reproșează că a anulat o hotărâre definitivă pronunțată ca urmare a unei acțiuni în revendicare, nu poate acum să excize un non-epuizat ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor reclamantului de a introduce o altă acțiune în revendicare (Bruscu c. România [GC], n 28342/95, § 55, CEDH 1999 - ...).

În ceea ce privește acțiunea în temeiul Legii nr. 112/1995, Curtea reamintește că aceasta a statuat deja că, în cazul în care se face trimitere la declarațiile de naționalizare sau de confiscare a unui bun, o cerere administrativă în temeiul Legii nr. 112/1995 nu este o cale de atac eficientă în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție (Brumăescu c. România menționată anterior, § 50). Prin urmare, este necesar să se respingă excepțiile preliminare ale guvernului. Reclamantul se plânge de faptul că, prin anularea hotărârii din 14 noiembrie 1994, care a constatat nulitatea ordinului de confiscare a proprietății sale, Curtea Supremă de Justiție a luat în considerare dreptul său, fără ca această privare să fi urmărit un scop de interes public și fără a-i acorda despăgubiri.reclamantul: art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale.

Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi.

Guvernul admite că, în prezenta cauză, s-a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantului. El consideră că această încălcare trebuie examinată în lumina primei teze a articolului 1 din Protocolul nr. Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public, și anume respectarea normelor de procedură destinate să asigure separarea puterilor în statul membru, în domeniul juridic și legislativ. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, guvernul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție constituia singura modalitate de a atinge obiectivul respectiv. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alte cauze ale Irlandei (Curtea Europeană de Justiție D.H., Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A n 222), guvernul consideră că reclamantul nu poate solicita nicio măsură de redresare în favoarea sa.

În opinia sa, hotărârea din 7 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea acestuia de proprietatea sa în mod abuziv. În primul rând, această hotărâre nu a urmărit un scop de interes public, deoarece instanțele inferioare n … În plus, reclamantul susține că hotărârea guvernului potrivit căreia hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public este contrară realității, deoarece, în 1998, procurorul general al Republicii a retras toate acțiunile în anulare formulate anterior în fața Curții Supreme de Justiție în cauze similare. În cele din urmă, reclamanții consideră că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece le-a fost refuzată proprietatea fără să li se acorde o cale de atac.

Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamant ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, cauza nu se confruntă cu niciun alt motiv, iar reclamantul se plânge că confiscarea casei sale în temeiul Decretului nr. 223/1974 a fost determinată de faptul că a părăsit România și, prin urmare, libertatea sa de circulație a fost afectată. El invocă art. 2 alineatul (2) din Protocolul nr. 4 la convenție. Curtea observă că reclamantul a părăsit definitiv România în 1987, data la care statul membru amparat din casa sa.

Or, România a ratificat Convenția la 20 iunie 1994. Prin urmare, cauza reclamantului privind libertatea sa de circulație în 1987 nu este de competența rațională a Curții. 35 alin. (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că toate mijloacele de fond rezervate, partea reclamantului referitoare la dreptul său la respectarea proprietății sale. Declară revendicarea IRRECEVABILĂ pentru surplus.

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n o 31736/96 présentée par Aurelian GRIGORE contre Roumanie La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 15 juin 2000 en une chambre composée de M me E. Palm, présidente , M me W. Thomassen, M. Gaukur Jörundsson, M. R. Türmen, M. C. Bîrsan, M. J. Casadevall, M. R. Maruste, juges, et de M. M. O’Boyle, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 19 avril 1996 et enregistrée le 4 juin 1996, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n o 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant allemand résidant à Offenburg, Allemagne.

La requête a été à l’origine introduite également par l’épouse du requérant, décédée le 24 septembre 1998, et dont le requérant est l’unique héritier. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit. Le requérant et son épouse sont devenus propriétaires d’une maison sise à Bucarest en 1971. En 1985, ils se rendirent en Allemagne pour le traitement médical de l’épouse du requérant, avec l’accord des autorités communistes roumaines. Par une décision administrative du 28 juillet 1987, l’Etat leur confisqua la maison, en vertu du décret n o 223/1974, pour refus de rentrer au pays. Cette décision ne leur fut pas communiquée. A une date non-précisée, le requérant et son épouse introduisirent une action en revendication devant le tribunal de première instance de Bucarest, à l’encontre du conseil municipal de la ville de Bucarest.

Ils firent valoir que la confiscation de leur maison était illégale, car ils n’avaient pas refusé de rentrer au pays, mais seulement demandé la prolongation du séjour en Allemagne, pour des raisons liées au traitement médical de l’épouse du requérant. Par un jugement du 14 novembre 1994, le tribunal fit droit à leur demande. Il constata que les dispositions du décret n o 223/1974, prévoyant la confiscation de la propriété immobilière en cas de refus de retour au pays, étaient contraires à l’article 481 du Code civil, qui prévoyait que toute privation de propriété devait poursuivre un but d’utilité publique et être accompagnée d’une juste indemnité. Le tribunal constata que le décret n o 223/1974 était aussi contraire à l’article 13 de la Déclaration Universelle des Droits de l’Homme, ratifiée par la Roumanie.

Il prononça dès lors la nullité de la décision de confiscation et ordonna au défendeur de restituer la maison aux époux Grigore. Ce jugement devint définitif à la suite de l’annulation, le 30 mai 1995, du recours interjeté par le conseil municipal de Bucarest. Par une décision du 11 septembre 1995, le maire de Bucarest ordonna la restitution de la maison. Le 25 septembre1995, le requérant et son épouse firent inscrire leur droit de propriété dans le livre foncier, et commencèrent à acquitter les taxes de propriété afférentes. A une date qui n’a pas été précisée, le procureur général de la Roumanie forma un recours en annulation contre le jugement du 14 novembre 1994. Le 7 février 1996, la Cour suprême de justice admit le recours et, sur le fond, rejeta l’action en revendication.

Elle constata d’abord que l’Etat était devenu propriétaire de la maison par l’effet de la décision de confiscation du 28 juillet 1987, décision qui n’avait pas été contesté par les intéressés au moment des faits, selon la loi n o 1/1967 du contentieux administratif. D’autre part, selon la Cour, ils ne pouvaient non plus soulever l’exception de nullité dans le cadre d’une action civile, leur droit n’étant plus protégé par le biais d’une action principale. La Cour conclut que le tribunal de première instance de Bucarest avait outrepassé ses attributions judiciaires lorsqu’il avait constaté la nullité de la décision de confiscation et fit observer que les intéressés pouvaient obtenir réparation conformément à la loi n o 112/1995.

GRIEFS 1. Le requérant se plaint, en invoquant l’article 1 du Protocole n o 1 à la Convention, de ce qu’en annulant le jugement définitif du 14 novembre 1994, la Cour suprême de justice l’a privé du droit de propriété sans que cette privation ait poursuivi un but d’utilité publique et sans lui accorder de dédommagement. 2. Le requérant allègue également une violation de l’article 2 du Protocole n o 4 de la Convention. Il se plaint que la confiscation de la maison a affecté sa liberté de circulation. PROCÉDURE La requête a été introduite le 19 avril 1996 et enregistrée le 4 juin 1996. Le 20 mai 1997, la Commission européenne des Droits de l’Homme a décidé de porter la requête à la connaissance du gouvernement défendeur, en l’invitant à présenter par écrit ses observations sur la recevabilité et le bien-fondé de la requête.

Le Gouvernement a présenté ses observations le 5 septembre 1997, et le requérant et son épouse y ont répondu le 20 octobre 1997. Le 27 mars 1998, le Gouvernement a présenté des observations complémentaires. En vertu de l’article 5 § 2 du Protocole n o 11, entré en vigueur le 1 er novembre 1998, l’affaire est examinée par la Cour européenne des Droits de l’Homme à partir de cette date.

EN DROIT Sur l’exception préliminaire du Gouvernement Le Gouvernement plaide l’irrecevabilité de la requête pour non-épuisement des voies de recours internes, en faisant valoir qu’il est loisible au requérant d’introduire une nouvelle action en revendication et qu’en tout état de cause, la loi n o 112/1995, entrée en vigueur le 29 janvier 1996, offrait la possibilité de demander soit la restitution en nature de l’immeuble, ou bien des dédommagements . La Cour estime que le Gouvernement, à qui il est reproché d’avoir annulé un jugement définitif rendu à la suite d’une action en revendication, ne saurait maintenant exciper d’un non-épuisement dû au manquement du requérant d’introduire une autre action en revendication ( Brumărescu c. Roumanie [GC], n o 28342/95, § 55, CEDH 1999 - ...).

Concernant l’action en application de la loi n o 112/1995, la Cour rappelle qu’elle a déjà jugé que, lorsqu’il s’agit d’allégations d’illégalité de la nationalisation ou de la confiscation d’un bien, une demande administrative en application de la loi n o 112/1995 n’est pas une voie de recours efficace au sens de l’article 35 § 1 de la Convention ( Brumărescu c. Roumanie précité, § 50). Partant, il y a lieu de rejeter les exceptions préliminaires du Gouvernement. Quant au fond 1. Le requérant se plaint de ce qu’en annulant le jugement du 14 novembre 1994, qui avait constaté la nullité de la décision de confiscation de sa propriété, la Cour suprême de justice l’a privé de son droit, sans que cette privation ait poursuivi un but d’utilité publique et sans lui accorder de dédommagement.

Le requérant invoque l’article 1 du Protocole n o 1 de la Convention, qui se lit comme suit : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes. » Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

» Le Gouvernement admet que, dans la présente affaire, il y a eu atteinte au droit de propriété du requérant. Il estime que ladite atteinte doit être examinée à la lumière de la première phrase de l’article 1 du Protocole n o 1. Selon le Gouvernement, l’arrêt de la Cour suprême de justice poursuivait un but d’utilité publique, à savoir le respect des règles de procédure destinées à assurer la séparation des pouvoirs dans l’Etat, en l’occurrence judiciaire et législatif. Quant à la proportionnalité de l’ingérence, le Gouvernement estime que l’arrêt de la Cour suprême de justice constituait le seul moyen pour atteindre l’objectif susmentionné. Invoquant l’affaire Pine Valley Developments Ltd. et autres c. Irlande (Cour eur.

D.H., arrêt du 29 novembre 1991, série A n o 222), le Gouvernement estime que le requérant ne saurait exiger une mesure de redressement quelconque en sa faveur. Le requérant réfute la thèse du Gouvernement. Il estime que l’arrêt du 7 février 1996 de la Cour suprême de justice a eu pour effet de le priver de sa propriété abusivement. En premier lieu, cet arrêt n’a pas poursuivi un but d’utilité publique, car les tribunaux inférieurs n’avaient pas empiété sur le domaine législatif, mais avaient simplement tranché un litige civil en revendication. En outre, le requérant fait valoir que l’affirmation du Gouvernement selon laquelle l’arrêt de la Cour suprême de justice poursuivait un but d’utilité public est contraire à la réalité, car en 1998, le procureur général de la République a retiré tous les recours en annulation formés auparavant devant la Cour suprême de justice dans des affaires semblables.

Enfin, les requérants estiment qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole n o 1, car ils se sont vus priver de leur propriété sans qu’une indemnité ne leur soit accordée. La Cour estime, à la lumière d’un examen préliminaire de l’argumentation des parties, que le grief soulevé par la requérant pose des problèmes de fait et de droit suffisamment complexes pour que leur solution doive relever d’un examen du bien-fondé de l’affaire et, partant, que le grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Par ailleurs, le grief ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. 2. Le requérant se plaint de ce que la confiscation de sa maison en vertu du décret n o 223/1974, a été déterminée par le fait d’avoir quitté la Roumanie, et de ce fait, sa liberté de circulation a été affectée.

Il invoque l’ article 2 § 2 du Protocole n o 4 à la Convention. La Cour observe que le requérant a quitté définitivement la Roumanie en 1987, date à laquelle l’Etat s’empara de sa maison. Or, la Roumanie ratifia la Convention le 20 juin 1994. Dès lors, le grief du requérant concernant sa liberté de circulation en 1987, échappe à la compétence ratione temporis de la Cour. Il s’ensuit que ce grief doit être rejeté conformément à l’article 35 § 3 de la Convention. Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

DÉCLARE RECEVABLE

, tous moyens de fond réservés, le grief du requérant concernant l’atteinte à son droit au respect de son bien.

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

pour le surplus. Michael O’Boyle Elisabeth Palm Greffier Présidente