GRIGORE contre la ROUMANIE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement recevable;Partiellement irrecevable
GRIGORE contre la ROUMANIE (CtEDO, 2000)
SECȚIUNEA I DECIZIE PARȚIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 31736/96 prezentate de Aurelian GRIGORE împotriva României Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea I), care are sediul în iunie 2000 într-o cameră compusă din E. Palm, președinta W. Thomassen, Gaukur Jörundsson, R. Türmen, C. Bîrsan, J. Casadevall, R. Maruste, judecători, și grefier de secțiune, și de domnul O Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 19 aprilie 1996 și înregistrată la 4 iunie 1996, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAȚĂ Reclamantul este un resortisant german cu reședința la Offenburg, Germania. Cererea a fost la origine, de asemenea, formulată de către soția reclamantului, decedată la 24 septembrie 1998, al cărei reclamant este la limita moștenitorului. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează: Reclamantul și soția sa au devenit proprietari ai unei case din București în 1971. În 1985, ei s-au dus în Germania pentru tratamentul medical al soției reclamantului, cu acordul autorităților comuniste române. Prin decizia administrativă din 28 iulie 1987, li s-a confiscat casa, în conformitate cu decretul nr. 223/1974, pentru refuzul de a se întoarce în țară. Această decizie nu le-a fost comunicată. La o dată nespecificată, reclamantul și soția sa au introdus o acțiune în revendicare în fața instanței de primă instanță din București, împotriva consiliului municipal al orașului București. Ei au susținut că confiscarea casei lor era ilegală, deoarece nu au refuzat să se întoarcă în țară, ci doar au solicitat prelungirea șederii în Germania, din motive legate de tratamentul medical al persoanei reclamante. Prin hotărârea din 14 noiembrie 1994, instanța a acceptat cererea acestora. El a constatat că dispozițiile decretului nr. 223/1974, care prevedea confiscarea proprietății imobiliare în caz de refuz de întoarcere în țară, erau contrare art. 481 din Codul civil, care prevedea că orice privare de proprietate trebuie să urmărească un scop de interes public și să fie însoțită de o despăgubire justă. Tribunalul a constatat că decretul nr. 223/1974 era, de asemenea, contrar articolului 13 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, ratificată de România. Prin urmare, a pronunțat nulitatea ordinului de confiscare și a ordonat pârâtului să restituie casa soților Grigore. Această hotărâre a devenit definitivă ca urmare a anulării, la 30 mai 1995, a acțiunii interjate de Consiliul Municipal din București. Prin decizia din 11 septembrie 1995, primarul București a ordonat restituirea casei. La 25 septembrie 1995, reclamantul și soția sa și-au înscris dreptul de proprietate în cartea funciară și au început să plătească taxele de proprietate aferente. La o dată care nu a fost precizată, procurorul general al României a formulat o acțiune în anulare împotriva hotărârii din 14 noiembrie 1994. La 7 februarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a aprobat acțiunea și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare. Ea a constatat mai întâi că statul devenise proprietar al casei prin efectul hotărârii de confiscare din 28 iulie 1987, care nu fusese contestată de cei interesați în momentul faptelor, conform legii nr. 1/1967 a procedurii administrative. Pe de altă parte, potrivit Curții, nici ei nu puteau nici să ridice excepția de la nulitate în cadrul unei acțiuni civile, întrucât dreptul lor nu le mai era protejat prin intermediul unei acțiuni principale. Curtea concluzionează că Tribunalul de Primă Instanță din București își depășise atribuțiile judiciare atunci când a constatat nulitatea ordinului de confiscare și a făcut observația că părțile interesate pot obține despăgubiri în conformitate cu Legea nr. 112/1995. GRIFS Reclamantul se plângea, invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, prin anularea hotărârii definitive din 14 noiembrie 1994, Curtea Supremă de Justiție la privarea de dreptul de proprietate, fără ca această privare să fi urmărit un scop de interes public și fără a-i acorda despăgubiri. De asemenea, reclamantul invocă o încălcare a art. 2 din Protocolul nr. 4 din Convenție. Se plânge că confiscarea casei i-a afectat libertatea de circulație. PROCEDURA Cererea a fost depusă la 19 aprilie 1996 și înregistrată la 4 iunie 1996. La 20 mai 1997, Comisia Europeană pentru Drepturile Omului a decis să aducă cererea la cunoștința guvernului pârât, invitând la prezentarea în scris a observațiilor sale cu privire la admisibilitate și la temeinicia cererii. Guvernul și-a prezentat observațiile la 5 septembrie 1997, iar reclamantul și soția sa au răspuns la aceasta la 20 octombrie 1997. La 27 martie 1998, guvernul a prezentat observații suplimentare. În temeiul art. 5 alin. (2) din Protocolul nr. 11, intrat în vigoare la noiembrie 1998, instanța de judecată este examinată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului începând cu această dată. Guvernul pledează pentru cererea de neobosire a căilor de atac interne, susținând că este legal pentru reclamant să introducă o nouă acțiune în revendicare și că, în orice caz, Legea nr. 112/1995, intrată în vigoare la 29 ianuarie 1996, oferea posibilitatea de a solicita fie restituirea în natură a imobilului, fie despăgubiri Curtea consideră că guvernul, căruia i se reproșează că a anulat o hotărâre definitivă pronunțată ca urmare a unei acțiuni în revendicare, nu poate acum să excize un non-epuizat ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor reclamantului de a introduce o altă acțiune în revendicare (Bruscu c. România [GC], n 28342/95, § 55, CEDH 1999 - ...). În ceea ce privește acțiunea în temeiul Legii nr. 112/1995, Curtea reamintește că aceasta a statuat deja că, în cazul în care se face trimitere la declarațiile de naționalizare sau de confiscare a unui bun, o cerere administrativă în temeiul Legii nr. 112/1995 nu este o cale de atac eficientă în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție (Brumăescu c. România menționată anterior, § 50). Prin urmare, este necesar să se respingă excepțiile preliminare ale guvernului. Reclamantul se plânge de faptul că, prin anularea hotărârii din 14 noiembrie 1994, care a constatat nulitatea ordinului de confiscare a proprietății sale, Curtea Supremă de Justiție a luat în considerare dreptul său, fără ca această privare să fi urmărit un scop de interes public și fără a-i acorda despăgubiri.reclamantul: art. 1 din Protocolul nr. 1 la convenție, care se citește după cum urmează: Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru reglementarea utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul admite că, în prezenta cauză, s-a adus atingere dreptului de proprietate al reclamantului. El consideră că această încălcare trebuie examinată în lumina primei teze a articolului 1 din Protocolul nr. Potrivit guvernului, hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public, și anume respectarea normelor de procedură destinate să asigure separarea puterilor în statul membru, în domeniul juridic și legislativ. În ceea ce privește proporționalitatea ingerinței, guvernul consideră că hotărârea Curții Supreme de Justiție constituia singura modalitate de a atinge obiectivul respectiv. Invocând cauza Pine Valley Developments Ltd. și alte cauze ale Irlandei (Curtea Europeană de Justiție D.H., Hotărârea din 29 noiembrie 1991, seria A n 222), guvernul consideră că reclamantul nu poate solicita nicio măsură de redresare în favoarea sa. În opinia sa, hotărârea din 7 februarie 1996 a Curții Supreme de Justiție a avut ca efect privarea acestuia de proprietatea sa în mod abuziv. În primul rând, această hotărâre nu a urmărit un scop de interes public, deoarece instanțele inferioare n . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . În plus, reclamantul susține că hotărârea guvernului potrivit căreia hotărârea Curții Supreme de Justiție urmărea un scop de interes public este contrară realității, deoarece, în 1998, procurorul general al Republicii a retras toate acțiunile în anulare formulate anterior în fața Curții Supreme de Justiție în cauze similare. În cele din urmă, reclamanții consideră că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1, deoarece le-a fost refuzată proprietatea fără să li se acorde o cale de atac. Curtea consideră, în lumina unei examinări preliminare a cauzei părților, că cauza invocată de reclamant ridică probleme de fapt și de drept suficient de complexe pentru ca soluția lor să fie supusă unei examinări a temeiniciei cauzei și, prin urmare, nu poate fi declarată în mod vădit nefondată, în sensul articolului 35 alineatul (3) din convenție. Pe de altă parte, cauza nu se confruntă cu niciun alt motiv, iar reclamantul se plânge că confiscarea casei sale în temeiul Decretului nr. 223/1974 a fost determinată de faptul că a părăsit România și, prin urmare, libertatea sa de circulație a fost afectată. El invocă art. 2 alineatul (2) din Protocolul nr. 4 la convenție. Curtea observă că reclamantul a părăsit definitiv România în 1987, data la care statul membru amparat din casa sa. Or, România a ratificat Convenția la 20 iunie 1994. Prin urmare, cauza reclamantului privind libertatea sa de circulație în 1987 nu este de competența rațională a Curții. 35 alin. (3) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară că toate mijloacele de fond rezervate, partea reclamantului referitoare la dreptul său la respectarea proprietății sale. Declară revendicarea IRRECEVABILĂ pentru surplus.