Messochoritis împotriva Greciei

A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 41867/98 prezentate de Atanassios MESSOCHORITIS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Lâncă (secțiunea a doua), care are loc la 15 iunie 2000 într-o cameră compusă din A.B. Baka, președintele C.L. Rozakis, G. Bonello, V. Strážnická, P. Lorenzen, domnul Fischbach, A. Kovler, judecători și e. Fribergh, grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 17 iunie 1998 și înregistrată la 23 iunie1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Reclamantul este un resortisant grec, născut în 1935 și rezident în Salonic.

El este antreprenor de lucrări publice. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Nikopoulos, avocat în baroul din Salonic. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 8 octombrie 1984, reclamantul a încheiat un contract de executare a lucrărilor publice, în special a lucrărilor de restaurare a unei piste de aterizare a aeroportului militar Mikra din Salonic. Costul lucrărilor trebuia să fie de 63 449 216 drahmes (GDR). Lucrările au început la 10 octombrie 1984 și s-au încheiat la 22 noiembrie 1984, cu nouăsprezece zile înainte de termenul stabilit în contract pentru încheierea lor. La 8 aprilie 1985, serviciul competent a întocmit și a aprobat primul tabel comparativ și primul protocol de stabilire a prețului unitar de lucrări care mai rămăsese să fie efectuat și, la 3 aprilie 1986, comisia de recepție provizorie a documentului a propus primirea definitivă a acestuia.

La 18 iulie 1986, și anume la 15 luni după redactarea și aprobarea acestor tabele și protocol, șeful adjunct al Cartierului general al armatei aeriene, raaya al acestora din urmă, toate lucrările care nu erau prevăzute în contract și pe care reclamantul le-a efectuat la ordinul serviciului competent al statului, ca urmare a căreia statul a refuzat să le plătească reclamantului 5 534 442 GRD, sumă corespunzătoare lucrărilor care fuseseră retrase din tabelul menționat anterior. La 29 august 1986, reclamantul a introdus o cale de atac administrativă în fața ministrului de l mail-uri, al amenajării teritoriului și al lucrărilor publice, al ministrului Apărării și al cartierului general al armatei aeriene, prin care a solicitat anularea deciziei șefului adjunct al armatei aeriene din 18 iulie 1986. Acuzarea administrativă a fost necesară pentru ca reclamantul să poată sesiza instanțele administrative mai târziu, însă miniștrii au respins în mod tacit acțiunea.

Prin decizia din 25 februarie 1987, șeful adjunct al forțelor aeriene a respins, de asemenea, în mod expres acțiunea reclamantului. La 16 ianuarie 1987, reclamantul sesizează instanța administrativă din Salonic prin care solicită anularea respingerii tacite menționate anterior. iulie 1987, a fost amânată la 24 februarie 1988. La acea dată, instanța administrativă a recursului la cauza. Prin Hotărârea din 16 martie 1988, ea a considerat incompetentă și a retrimis cauza în fața instanței administrative a recursului la Tribunalul Administrativ. La 12 mai 1988, instanța administrativă a recursului la Tribunalul Administrativ de Primă Instanță a fixat la Tribunalul de Primă Instanță la data de 12 September 1989. Prin Hotărârea din 22 noiembrie 1989, Comisia a primit recursul și a considerat că statul trebuia să plătească reclamantului suma solicitată plus dobânda legală.

Hotărârea a fost notificată la .. la 9 februarie 1990. La 7 martie 1990, statul a luat măsuri împotriva acestei hotărâri în fața Consiliului de Stat. Printr-o scrisoare din 7 martie 1991, reclamantul a solicitat președintelui Camerei competente a Consiliului de Stat, compus din cinci membri, să acorde prioritate examinării cazului său, deoarece Consiliul de Stat era deja pronunțat în trecut în privința unor chestiuni similare.

Președintele a stabilit atunci data la care își avea reședința la 21 octombrie 1991. Cu toate acestea, încuviințarea a fost amânată din oficiu de către Consiliu de șapte ori: de la 21 octombrie 1991 la 1 iunie 1992, apoi până la 22 octombrie 1992, 22 martie 1993, 18 octombrie 1993, 9 mai 1994, 24 octombrie 1994 și 16 ianuarie 1995. La acea dată, camera a prezentat cauza în fața unei formări de șapte membri ai acestei camere, în cazul în care ședința a fost amânată încă de șase ori : de la 16 ianuarie 1995 până la 15 mai 1995, apoi până la 18 septembrie 1995, 8 ianuarie 1996, 1 aprilie 1996, 7 octombrie 1996 și 4 noiembrie 1996. Prin hotărârea din 8 septembrie 1997, Consiliul de Stat a respins acțiunea din partea statului.

Reclamantul a primit o copie a hotărârii menționate la 6 februarie 1998; el l-a notifia la Cartierul General al Forțelor Aeriene din 11 februarie și la Miniștrii Finanțelor și Apărării din 13 februarie. Cu toate acestea, întrucât administrația avea îndoieli cu privire la data de la care ar fi trebuit să se calculeze dobânda datorată cu suma acordată de instanța administrativă de apel, precum și rata acestora, aceasta sesizează Consiliul juridic al statului. Prin avizul nr. 409/1998 din 24 iunie 1998, acesta din urmă a precizat că administrația trebuia să plătească dobânzi la o rată de 26%, începând cu 1 ianuarie 1991 și până la 13 mai 1991, și apoi de la această dată, la o rată egală cu 85% din cea produsă de bonurile de trezorerie cu o durată de șase luni.

Ministrul Apărării a aprobat acest aviz la 8 aprilie 1999. 612 GRD (5 432 900 GRD cu titlu de capital și 5 581 712 GRD cu titlu de dobânzi) a fost emis în numele reclamantului care a depus cererea la 4 mai 1999. GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii în fața autorităților și instanțelor administrative.

În plus, el susține că neexecutarea de către instanța administrativă nu respectă art. 1 din Protocolul nr. 1. În cazul în care reclamantul a impus o depășire a termenului rezonabil, garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție, care în partea sa relevantă se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul susține că perioada care trebuie luată în considerare a început cu sesizarea instanței de apel din Tesalonic, la 16 ianuarie 1987. Faptul că acesta din urmă este incompetent și întârzierea pe care această procedură a dus-o asupra tuturor procedurilor nu poate fi considerată ca fiind imputată la . Procedura în fața instanei judecătorești da . Procedura în fața instanei de apel se derula într-un termen foarte scurt.

În ceea ce privește durata procedurii în fața Consiliului de Stat, aceasta nu a fost datorată unei inerii a acestei instane, ci complexităii cauzei . ; într-adevăr, multe date tehnice trebuiau examinate și evaluate și care necesitau calcule deosebit de complexe. Din acest motiv, tribunalul a fost amânat de mai multe ori până când raportorul și instanța însăși s-au familiarizat cu dosarul. Ulterior, doi judecători ai acestei camere au trebuit să fie înlocuiți ca urmare a promovării lor. În cele din urmă, reclamantul nu a suferit nici un prejudiciu ca urmare a duratei procedurii în fața Consiliului de Stat, din moment ce hotărârea îi era favorabilă și suma datorată i-a fost plătită, plus dobânzi în vigoare pentru tranzacțiile între particulari, care sunt cu mult mai mari decât rata legală.

Recurentul susține că procedura în litigiu a început cu introducerea acțiunii administrative în fața ministrului la mai, a amenajării teritoriului și a lucrărilor publice și a ministrului apărării, la 29 august 1986 și a încetat cu executarea hotărârilor Curții Administrative de Apel și a Consiliului de Stat, adică cu plata sumei datorate reclamantului, la 4 mai 1999. Prin urmare, a trecut o perioadă de nouă ani, două luni și douăzeci și cinci de zile de la notificarea hotărârii Tribunalului Administrativ de Primă Instană, în termen de un an, șapte luni și douăzeci și șase de zile de la pronunțarea hotărârii Consiliului din statul și în termen de un an și trei luni de la notificarea hotărârii respective către statul membru.

În special, reclamantul susține că a contribuit la prelungirea duratei procedurii judiciare. Sesizarea inițială a unei instanțe incompetente se datorează unei confuzii pe care au creat-o dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 1406/1983 în comparație cu dispozițiile art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 1266/1972 privind competența instanțelor administrative în materie de litigii născute din contractele administrative. În cele din urmă, Consiliul d … Curtea consideră că această parte a cererii ridică întrebări serioase de fapt și de drept care necesită o examinare pe fond. Prin urmare, aceasta nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție.

În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de nelegătură. (1) din Protocolul nr. 1, conform căruia orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul susține că statul membru este achitat de toate obligațiile care decurg din hotărârile Curții Administrative de Apel și ale Consiliului de Primă Instanță, plata sumei către reclamant fiind efectuată la 4 mai 1999, prin intermediul administrației fiscale competente.

El invită Curtea să respingă ca fiind lipsit de temei declarația reclamantului potrivit căreia hotărârile judecătorești nu au fost executate. Potrivit reclamantului, încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 ar rezulta din neexecutarea hotărârii Consiliului da ui timp de un an, șapte luni și douăzeci și șase de zile, dar și din neexecutarea executării hotărârii Tribunalului Administrativ de Primă Instanță timp de nouă ani, două luni și douăzeci și cinci de zile, în conformitate cu art. 19 din Legea nr. 1715/1951, care prevede că recursul în casație exercitat de către stat împotriva unei hotărâri judecătorești definitive suspendă executarea acesteia. Or, această dispoziție introduce într-un mod inacceptabil un fel de imunitate în beneficiul statului și în detrimentul justițiabilului, cum ar fi reclamantul.

În primul rând, Curtea ia notă de faptul că reclamantul nu se mai poate plânge de un refuz al administraiei de a-i plăti sumele alocate de instanele competente, plata fiind efectuată la 4 mai 1999, deci ulterior introducerii prezentei cereri. În plus, reclamantului i s-a acordat o sumă semnificativă plus dobânzi care aproape dublau suma solicitată inițial. În al doilea rând, Curtea arată că argumentul reclamantului întemeiat pe art. 19 din Legea nr. 1715/1951 constituie un nou Õ care nu a fost invocat în fața Curții de Casație și care a fost, de asemenea, prezentat pentru prima dată în fața Curții în observațiile reclamantului cu privire la admisibilitate și la bunul întemeiat al cererii. Prin urmare, reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în ceea ce privește acest aspect, care este prezentat în plus în afara termenului de șase luni, necunoașterea articolului 35 alineatul (1) din convenție.

În al treilea rând, Curtea amintește că repercusiunile patrimoniale negative care ar putea fi cauzate de durata excesivă a procedurii se referă la ca urmare a încălcării dreptului garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție și nu pot fi luate în considerare decât în virtutea satisfacției echitabile pe care reclamantul ar putea să o obțină, dacă este cazul, ca urmare a constatării acestei încălcări (hotărârea Varipati c. Grecia din 26 octombrie 1999, Rec., 1999, p. 32. Presupunând chiar că procedura în litigiu s-a încheiat la 24 iunie 1998, cu avizul Consiliului juridic al statului membru în cauză, problema de interese pe care ar fi trebuit să o primească reclamantul, Curtea consideră că perioada dintre această dată și plata efectivă a sumei nu este suficient de lungă pentru a fundamenta o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, această parte a cererii trebuie să fie declarată inadmisibilă, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție.

Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, adjuvată de către reclamant în conformitate cu art. 6 alineatul (1) din convenție. DECLARĂ RECURSUL IRRECEVANT pentru surplus. Erik Fribergh András Baka grefier Președinte

DEUXIÈME SECTION

DÉCISION PARTIELLE

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 41867/98 présentée par Athanassios MESSOCHORITIS contre Grèce La Cour européenne des Droits de l’Homme (deuxième section), siégeant le 15 juin 2000 en une chambre composée de M. A.B. Baka, président , M. C.L. Rozakis, M. G. Bonello, M me V. Strážnická, M. P. Lorenzen, M. M. Fischbach, M. A. Kovler, juges , et de M. E. Fribergh, greffier de section , Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 17 juin 1998 et enregistrée le 23 juin1998, Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête, Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant, Après en avoir délibéré, rend la décision suivante : EN FAIT Le requérant est un ressortissant grec, né en 1935 et résidant à Thessalonique.

Il est entrepreneur de travaux publics. Il est représenté devant la Cour par M e Nikopoulos, avocat au barreau de Thessalonique. Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par le requérant, peuvent se résumer comme suit. Le 8 octobre 1984, le requérant conclut avec l’Etat un contrat pour l’exécution des travaux publics, en particulier des travaux de restauration d’une piste d’atterrissage de l’aéroport militaire de Mikra à Thessalonique. Le coût des travaux devait s’élever à 63 449 216 drachmes (GDR). Les travaux commencèrent le 10 octobre 1984 et prirent fin le 22 novembre 1984, dix-neuf jours avant le délai fixé dans le contrat pour leur achèvement. Le 8 avril 1985, le service compétent rédigea et approuva le 1er tableau comparatif et le 1er protocole fixant le prix unitaire de travaux qui restaient à effectuer et le 3 avril 1986 la commission de réception provisoire de l’ouvrage proposa la réception définitive de celui-ci.

Le 18 juillet 1986, à savoir quinze mois après la rédaction et l’approbation desdits tableau et protocole, le chef adjoint du Quartier général de l’armée de l’air, raya de ceux-ci tous les travaux qui n’étaient pas prévus dans le contrat et que le requérant avait effectué sur ordre du service compétent de l’Etat, en conséquence de quoi l’Etat refusa de verser au requérant 5 534 442 GRD, somme correspondante aux travaux qui avaient été rayés du tableau susmentionné. Le 29 août 1986, le requérant introduisit un recours administratif devant le ministre de l’Environnement, de l’Aménagement du territoire et des Travaux publiques, le ministre de la Défense et le Quartier général de l’armée de l’air par lequel il demandait l’annulation de la décision du chef adjoint de l’armée de l’air du 18 juillet 1986. Le recours administratif était nécessaire pour que le requérant puisse saisir par la suite les juridictions administratives.

Toutefois, lesdits ministres rejetèrent tacitement le recours. Par une décision du 25 février 1987, le chef adjoint de l’armée de l’air rejeta aussi expressément le recours du requérant. Le 16 janvier 1987, le requérant saisit la cour administrative d’appel de Thessalonique sollicitant l’annulation du rejet tacite susmentionné. L’audience, initialement fixée au 17 juillet 1987, fut reportée au 24 février 1988. A cette date, la cour administrative d’appel entendit l’affaire. Par un arrêt du 16 mars 1988, elle s’estima incompétente et renvoya l’affaire devant la cour administrative d’appel d’Athènes. Le 12 mai 1988, la cour administrative d’appel d’Athènes fixa l’audience au 12 septembre 1989. Par un arrêt du 22 novembre 1989, elle accueillit le recours et jugea que l’Etat devait verser au requérant la somme réclamée augmentée des intérêts légaux.

L’arrêt fut notifié à l’Etat le 9 février 1990. Le 7 mars 1990, l’Etat se pourvut contre cet arrêt devant le Conseil d’Etat. Par une lettre du 7 mars 1991, le requérant sollicita, auprès du président de la chambre compétente du Conseil d’Etat, composée des cinq membres, de donner priorité à l’examen de son affaire car le Conseil d’Etat s’était déjà prononcé au passé sur des questions similaires.

Le président fixa alors la date de l’audience au 21 octobre 1991. Toutefois, l’audience fut reportée d’office par le Conseil d’Etat à sept reprises : du 21 octobre 1991 au 1er juin 1992, puis aux 22 octobre 1992, 22 mars 1993, 18 octobre 1993, 9 mai 1994, 24 octobre 1994 et 16 janvier 1995. A cette date, la chambre renvoya l’affaire devant une formation de sept membres de cette chambre, où l’audience fut encore reportée à six reprises : du 16 janvier 1995 au 15 mai 1995, puis aux 18 septembre 1995, 8 janvier 1996, 1er avril 1996, 7 octobre 1996 et 4 novembre 1996. Par un arrêt du 8 septembre 1997, le Conseil d’Etat rejeta le recours de l’Etat. Le requérant reçut copie dudit arrêt le 6 février 1998 ; il le notifia au Quartier général de l’armée de l’air le 11 février et aux ministres des Finances et de la Défense le 13 février.

Toutefois, comme l’administration avait des doutes quant à la date à partir de laquelle il fallait calculer les intérêts dus avec le montant accordé par la cour administrative d’appel, ainsi que le taux de ceux-ci, elle saisit le Conseil juridique de l’Etat. Par un avis n° 409/1998, du 24 juin 1998, ce dernier précisa que l’administration devait verser des intérêts à un taux de 26%, à compter du 1er janvier 1991 et jusqu’au 13 mai 1991, puis à partir de cette dernière date à un taux égal à 85% de celui produit par les bons du trésor d’une durée de six mois. Le ministre de la Défense approuva cet avis le 8 avril 1999. Un mandat d’un montant de 11 014 612 GRD (5 432 900 GRD à titre de capital et 5 581 712 GRD à titre d’intérêts) fut émis au nom du requérant qui l’encaissa le 4 mai 1999. GRIEFS Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, le requérant se plaint de la longueur de la procédure devant les autorités et les juridictions administratives.

De plus, il soutient que la non-exécution par l’Etat de l’arrêt de la cour administrative d’appel d’Athènes méconnaît l’article 1 du Protocole n° 1. EN DROIT 1. Le requérant allègue un dépassement du délai raisonnable, garanti par l’article 6 § 1 de la Convention, qui dans sa partie pertinente se lit ainsi : « Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...) » Le gouvernement soutient que la période à considérer a débuté avec la saisine de la cour d’appel de Thessalonique, le 16 janvier 1987. Le fait que celui-ci s’estima incompétent et le retard que cette procédure a entraîné sur l’ensemble des procédures ne saurait être considéré comme imputable à l’Etat.

La procédure devant la cour d’appel d’Athènes se déroula dans un délai très bref. Quant à la durée de la procédure devant le Conseil d’Etat, elle n’était pas due à une inertie de cette juridiction, mais à la complexité de l’affaire ; en effet, de nombreuses données techniques devaient être examinées et évaluées et qui nécessitaient de calculs particulièrement complexes. Pour cette raison, l’audience fut ajournée à plusieurs reprises jusqu’à ce que le rapporteur et la juridiction elle-même puissent se familiariser avec le dossier. Compte tenu de cette complexité, l’affaire fut déférée à une chambre de sept juges. Par la suite deux juges de cette chambres durent être remplacés en raison de leur promotion.

Enfin, le requérant n’a subi aucun préjudice résultant de la durée de la procédure devant le Conseil d’Etat, puisque l’arrêt lui était favorable et la somme due lui a été versée, majorée d’intérêts en vigueur pour les transactions entre particuliers, qui sont largement supérieurs au taux légal.

Le requérant soutient que la procédure litigieuse a débuté avec l’introduction du recours administratif devant le ministre de l’Environnement, de l’Aménagement du territoire et des Travaux publics et le ministre de la Défense, le 29 août 1986 et a pris fin avec l’exécution des arrêts de la cour administrative d’appel et du Conseil d’Etat, c’est-à-dire avec le versement du montant dû au requérant, le 4 mai 1999. Il s’est donc écoulé un laps de temps de neuf ans, deux mois et vingt-cinq jours à partir de la notification de l’arrêt de la cour administrative d’appel à l’Etat, d’un an, sept mois et vingt-six jours à partir du prononcé de l’arrêt du Conseil d’Etat et d’un an et trois mois après la notification dudit arrêt à l’Etat.

Plus particulièrement, le requérant soutient qu’il n’a nullement contribué à prolonger la durée de la procédure judiciaire. La saisine initiale d’un tribunal incompétent est due à une confusion qu’ont créé les dispositions de l’article 7 § 3 de la loi n° 1406/1983 par rapport à celles de l’article 17 § 2 du décret n° 1266/1972 relatif à la compétence des tribunaux administratifs en matière des litiges nés des contrats administratifs. Enfin, le Conseil d’Etat a ajourné à treize reprises les débats et a mis sept ans et six mois pour rendre son arrêt, et cela en dépit du fait que le requérant avait déposé, le 7 mars 1991, une demande de traitement prioritaire de son affaire. La Cour estime que cette partie de la requête pose de sérieuses questions de fait et de droit qui nécessitent un examen au fond.

Dès lors, elle ne saurait être déclarée manifestement mal fondée en application de l’article 35 § 3 de la Convention. La Cour constate en outre qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. 2. Le requérant invoque aussi une violation de l’article 1 du Protocole n° 1, aux termes duquel : « Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international. Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

» Le Gouvernement soutient que l’Etat s’est acquitté de toutes ses obligations découlant des arrêts de la cour administrative d’appel et du Conseil d’Etat, le versement du montant au requérant ayant été effectué le 4 mai 1999, par l’intermédiaire de l’administration fiscale compétente. Il invite la Cour à rejeter comme dénuée de fondement l’allégation du requérant selon laquelle les décisions judiciaires précitées n’ont pas reçu exécution. Selon le requérant, la violation de l’article 1 du Protocole n° 1 résulterait de la non-exécution de l’arrêt du Conseil d’Etat pendant un an, sept mois et vingt-six jours, mais aussi de la non -exécution de l’arrêt de la cour administrative d’appel pendant neuf ans, deux mois et vingt-cinq jours, en application de l’article 19 de la loi n° 1715/1951 qui prévoit que le pourvoi en cassation exercé par l’Etat contre une décision judiciaire définitive suspend l’exécution de celle-ci.

Or cette disposition introduit de manière inadmissible une sorte d’immunité au bénéfice de l’Etat et au détriment du justiciable, tel le requérant. En premier lieu, la Cour note que le requérant ne peut plus se plaindre d’un refus de l’administration de lui verser les sommes allouées par les juridictions compétentes, le versement ayant été effectué le 4 mai 1999, donc postérieurement à l’introduction de la présente requête. De plus, le requérant reçut une somme majorée d’intérêts substantiels qui doublaient presque le montant initialement réclamé. En deuxième lieu, la Cour relève que l’argument du requérant tiré de l’article 19 de la loi n° 1715/1951 constitue un nouveau grief qui n’a pas été soulevé devant la Cour de cassation et qui a été aussi présenté pour la première fois devant la Cour dans les observations du requérant sur la recevabilité et le bien fondé de la requête.

Il s’ensuit que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes à l’égard de ce grief qui de plus est présenté en dehors du délai de six mois, en méconnaissance de l’article 35 § 1 de la Convention.

En troisième lieu, la Cour rappelle que les répercussions patrimoniales négatives éventuellement provoquées par la durée excessive de la procédure s’analysent comme la conséquence de la violation du droit garanti par l’article 6 § 1 de la Convention et ne sauraient être prises en considération qu’au titre de la satisfaction équitable que le requérant pourrait obtenir, le cas échéant, à la suite du constat de cette violation (arrêt Varipati c. Grèce du 26 octobre 1999, Recueil des arrêts et décisions 1999, § 32). A supposer même que la procédure litigieuse ait pris fin le 24 juin 1998, avec l’avis du Conseil juridique de l’Etat tranchant la question d’intérêts que devait recevoir le requérant, la Cour estime que la période écoulée entre cette date et le versement effectif de la somme n’est pas suffisamment longue pour fonder une violation de l’article 1 du Protocole n° 1. Il s’ensuit que cette partie de la requête doit être déclarée irrecevable, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité, AJOURNE l’examen du grief du requérant tiré de l’article 6 § 1 de la Convention.

DÉCLARE LA REQUÊTE IRRECEVABLE

pour le surplus. Erik Fribergh András Baka Greffier Président