MESSOCHORITIS contre la GRECE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Partiellement irrecevable
MESSOCHORITIS contre la GRECE (CtEDO, 2000)
A DOUA DECIZIE PARTIALĂ PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 41867/98 prezentate de Atanassios MESSOCHORITIS împotriva Greciei Curtea Europeană a Drepturilor Lâncă (secțiunea a doua), care are loc la 15 iunie 2000 într-o cameră compusă din A.B. Baka, președintele C.L. Rozakis, G. Bonello, V. Strážnická, P. Lorenzen, domnul Fischbach, A. Kovler, judecători și e. Fribergh, grefier de secțiune Având în vedere cererea formulată anterior în fața Comisiei Europene pentru Drepturile Omului la 17 iunie 1998 și înregistrată la 23 iunie1998, având în vedere art. 5 alineatul (2) din Protocolul nr. 11 la convenție, care a transferat Curții competența de a examina cererea, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitant, După ce a deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Reclamantul este un resortisant grec, născut în 1935 și rezident în Salonic. El este antreprenor de lucrări publice. El este reprezentat în fața Curții de către domnul Nikopoulos, avocat în baroul din Salonic. Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de solicitant, pot fi rezumate după cum urmează. La 8 octombrie 1984, reclamantul a încheiat un contract de executare a lucrărilor publice, în special a lucrărilor de restaurare a unei piste de aterizare a aeroportului militar Mikra din Salonic. Costul lucrărilor trebuia să fie de 63 449 216 drahmes (GDR). Lucrările au început la 10 octombrie 1984 și s-au încheiat la 22 noiembrie 1984, cu nouăsprezece zile înainte de termenul stabilit în contract pentru încheierea lor. La 8 aprilie 1985, serviciul competent a întocmit și a aprobat primul tabel comparativ și primul protocol de stabilire a prețului unitar de lucrări care mai rămăsese să fie efectuat și, la 3 aprilie 1986, comisia de recepție provizorie a documentului a propus primirea definitivă a acestuia. La 18 iulie 1986, și anume la 15 luni după redactarea și aprobarea acestor tabele și protocol, șeful adjunct al Cartierului general al armatei aeriene, raaya al acestora din urmă, toate lucrările care nu erau prevăzute în contract și pe care reclamantul le-a efectuat la ordinul serviciului competent al statului, ca urmare a căreia statul a refuzat să le plătească reclamantului 5 534 442 GRD, sumă corespunzătoare lucrărilor care fuseseră retrase din tabelul menționat anterior. La 29 august 1986, reclamantul a introdus o cale de atac administrativă în fața ministrului de l mail-uri, al amenajării teritoriului și al lucrărilor publice, al ministrului Apărării și al cartierului general al armatei aeriene, prin care a solicitat anularea deciziei șefului adjunct al armatei aeriene din 18 iulie 1986. Acuzarea administrativă a fost necesară pentru ca reclamantul să poată sesiza instanțele administrative mai târziu, însă miniștrii au respins în mod tacit acțiunea. Prin decizia din 25 februarie 1987, șeful adjunct al forțelor aeriene a respins, de asemenea, în mod expres acțiunea reclamantului. La 16 ianuarie 1987, reclamantul sesizează instanța administrativă din Salonic prin care solicită anularea respingerii tacite menționate anterior. iulie 1987, a fost amânată la 24 februarie 1988. La acea dată, instanța administrativă a recursului la cauza. Prin Hotărârea din 16 martie 1988, ea a considerat incompetentă și a retrimis cauza în fața instanței administrative a recursului la Tribunalul Administrativ. La 12 mai 1988, instanța administrativă a recursului la Tribunalul Administrativ de Primă Instanță a fixat la Tribunalul de Primă Instanță la data de 12 September 1989. Prin Hotărârea din 22 noiembrie 1989, Comisia a primit recursul și a considerat că statul trebuia să plătească reclamantului suma solicitată plus dobânda legală. Hotărârea a fost notificată la .. la 9 februarie 1990. La 7 martie 1990, statul a luat măsuri împotriva acestei hotărâri în fața Consiliului de Stat. Printr-o scrisoare din 7 martie 1991, reclamantul a solicitat președintelui Camerei competente a Consiliului de Stat, compus din cinci membri, să acorde prioritate examinării cazului său, deoarece Consiliul de Stat era deja pronunțat în trecut în privința unor chestiuni similare. Președintele a stabilit atunci data la care își avea reședința la 21 octombrie 1991. Cu toate acestea, încuviințarea a fost amânată din oficiu de către Consiliu de șapte ori: de la 21 octombrie 1991 la 1 iunie 1992, apoi până la 22 octombrie 1992, 22 martie 1993, 18 octombrie 1993, 9 mai 1994, 24 octombrie 1994 și 16 ianuarie 1995. La acea dată, camera a prezentat cauza în fața unei formări de șapte membri ai acestei camere, în cazul în care ședința a fost amânată încă de șase ori : de la 16 ianuarie 1995 până la 15 mai 1995, apoi până la 18 septembrie 1995, 8 ianuarie 1996, 1 aprilie 1996, 7 octombrie 1996 și 4 noiembrie 1996. Prin hotărârea din 8 septembrie 1997, Consiliul de Stat a respins acțiunea din partea statului. Reclamantul a primit o copie a hotărârii menționate la 6 februarie 1998; el l-a notifia la Cartierul General al Forțelor Aeriene din 11 februarie și la Miniștrii Finanțelor și Apărării din 13 februarie. Cu toate acestea, întrucât administrația avea îndoieli cu privire la data de la care ar fi trebuit să se calculeze dobânda datorată cu suma acordată de instanța administrativă de apel, precum și rata acestora, aceasta sesizează Consiliul juridic al statului. Prin avizul nr. 409/1998 din 24 iunie 1998, acesta din urmă a precizat că administrația trebuia să plătească dobânzi la o rată de 26%, începând cu 1 ianuarie 1991 și până la 13 mai 1991, și apoi de la această dată, la o rată egală cu 85% din cea produsă de bonurile de trezorerie cu o durată de șase luni. Ministrul Apărării a aprobat acest aviz la 8 aprilie 1999. 612 GRD (5 432 900 GRD cu titlu de capital și 5 581 712 GRD cu titlu de dobânzi) a fost emis în numele reclamantului care a depus cererea la 4 mai 1999. GRIFS Invocând art. 6 alineatul (1) din convenție, reclamantul se plânge de durata procedurii în fața autorităților și instanțelor administrative. În plus, el susține că neexecutarea de către instanța administrativă nu respectă art. 1 din Protocolul nr. 1. În cazul în care reclamantul a impus o depășire a termenului rezonabil, garantat prin art. 6 alin. (1) din Convenție, care în partea sa relevantă se citește astfel Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Guvernul susține că perioada care trebuie luată în considerare a început cu sesizarea instanței de apel din Tesalonic, la 16 ianuarie 1987. Faptul că acesta din urmă este incompetent și întârzierea pe care această procedură a dus-o asupra tuturor procedurilor nu poate fi considerată ca fiind imputată la . Procedura în fața instanei judecătorești da . Procedura în fața instanei de apel se derula într-un termen foarte scurt. În ceea ce privește durata procedurii în fața Consiliului de Stat, aceasta nu a fost datorată unei inerii a acestei instane, ci complexităii cauzei . ; într-adevăr, multe date tehnice trebuiau examinate și evaluate și care necesitau calcule deosebit de complexe. Din acest motiv, tribunalul a fost amânat de mai multe ori până când raportorul și instanța însăși s-au familiarizat cu dosarul. Ulterior, doi judecători ai acestei camere au trebuit să fie înlocuiți ca urmare a promovării lor. În cele din urmă, reclamantul nu a suferit nici un prejudiciu ca urmare a duratei procedurii în fața Consiliului de Stat, din moment ce hotărârea îi era favorabilă și suma datorată i-a fost plătită, plus dobânzi în vigoare pentru tranzacțiile între particulari, care sunt cu mult mai mari decât rata legală. Recurentul susține că procedura în litigiu a început cu introducerea acțiunii administrative în fața ministrului la mai, a amenajării teritoriului și a lucrărilor publice și a ministrului apărării, la 29 august 1986 și a încetat cu executarea hotărârilor Curții Administrative de Apel și a Consiliului de Stat, adică cu plata sumei datorate reclamantului, la 4 mai 1999. Prin urmare, a trecut o perioadă de nouă ani, două luni și douăzeci și cinci de zile de la notificarea hotărârii Tribunalului Administrativ de Primă Instană, în termen de un an, șapte luni și douăzeci și șase de zile de la pronunțarea hotărârii Consiliului din statul și în termen de un an și trei luni de la notificarea hotărârii respective către statul membru. În special, reclamantul susține că a contribuit la prelungirea duratei procedurii judiciare. Sesizarea inițială a unei instanțe incompetente se datorează unei confuzii pe care au creat-o dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 1406/1983 în comparație cu dispozițiile art. 17 alin. (2) din Decretul nr. 1266/1972 privind competența instanțelor administrative în materie de litigii născute din contractele administrative. În cele din urmă, Consiliul d . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Curtea consideră că această parte a cererii ridică întrebări serioase de fapt și de drept care necesită o examinare pe fond. Prin urmare, aceasta nu poate fi declarată în mod vădit nefondată în temeiul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de nelegătură. (1) din Protocolul nr. 1, conform căruia orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Guvernul susține că statul membru este achitat de toate obligațiile care decurg din hotărârile Curții Administrative de Apel și ale Consiliului de Primă Instanță, plata sumei către reclamant fiind efectuată la 4 mai 1999, prin intermediul administrației fiscale competente. El invită Curtea să respingă ca fiind lipsit de temei declarația reclamantului potrivit căreia hotărârile judecătorești nu au fost executate. Potrivit reclamantului, încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 ar rezulta din neexecutarea hotărârii Consiliului da ui timp de un an, șapte luni și douăzeci și șase de zile, dar și din neexecutarea executării hotărârii Tribunalului Administrativ de Primă Instanță timp de nouă ani, două luni și douăzeci și cinci de zile, în conformitate cu art. 19 din Legea nr. 1715/1951, care prevede că recursul în casație exercitat de către stat împotriva unei hotărâri judecătorești definitive suspendă executarea acesteia. Or, această dispoziție introduce într-un mod inacceptabil un fel de imunitate în beneficiul statului și în detrimentul justițiabilului, cum ar fi reclamantul. În primul rând, Curtea ia notă de faptul că reclamantul nu se mai poate plânge de un refuz al administraiei de a-i plăti sumele alocate de instanele competente, plata fiind efectuată la 4 mai 1999, deci ulterior introducerii prezentei cereri. În plus, reclamantului i s-a acordat o sumă semnificativă plus dobânzi care aproape dublau suma solicitată inițial. În al doilea rând, Curtea arată că argumentul reclamantului întemeiat pe art. 19 din Legea nr. 1715/1951 constituie un nou Õ care nu a fost invocat în fața Curții de Casație și care a fost, de asemenea, prezentat pentru prima dată în fața Curții în observațiile reclamantului cu privire la admisibilitate și la bunul întemeiat al cererii. Prin urmare, reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în ceea ce privește acest aspect, care este prezentat în plus în afara termenului de șase luni, necunoașterea articolului 35 alineatul (1) din convenție. În al treilea rând, Curtea amintește că repercusiunile patrimoniale negative care ar putea fi cauzate de durata excesivă a procedurii se referă la ca urmare a încălcării dreptului garantat prin art. 6 alineatul (1) din convenție și nu pot fi luate în considerare decât în virtutea satisfacției echitabile pe care reclamantul ar putea să o obțină, dacă este cazul, ca urmare a constatării acestei încălcări (hotărârea Varipati c. Grecia din 26 octombrie 1999, Rec., 1999, p. 32. Presupunând chiar că procedura în litigiu s-a încheiat la 24 iunie 1998, cu avizul Consiliului juridic al statului membru în cauză, problema de interese pe care ar fi trebuit să o primească reclamantul, Curtea consideră că perioada dintre această dată și plata efectivă a sumei nu este suficient de lungă pentru a fundamenta o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, această parte a cererii trebuie să fie declarată inadmisibilă, în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. Prin aceste motive, Curtea, în unanimitate, adjuvată de către reclamant în conformitate cu art. 6 alineatul (1) din convenție. DECLARĂ RECURSUL IRRECEVANT pentru surplus. Erik Fribergh András Baka grefier Președinte